O parabolă
”Nici un popor nu pune atâta preț pe inteligență și pe cunoaștere ca poporul evreu, ce-i drept. Dar, de asemenea, adevărul este că niciun popor nu-și ia atât de mult peste picior falșii săi înțelepți și iluminați ca evreii, poate pentru a-și dovedi autentica înțelepciune, cea care provine din a râde de propria persoană.
Într-un cartier din orașul evreiesc Lublin se întâlnesc trei bărbați foarte importanți ai comunității: rabinul cartierului, rabinul satului și marele rabin al Poloniei.
Toți trei se află într-un băruleț, bând ceai, în timp ce Schimel, băiatul de prăvălie, mătură podeaua. Dintr-o dată, rabinul cartierului oftează și spune cu voce tare.
- Când mă gândesc la Dumnezeu, mă simt atât de neînsemnat...
Rabinul satului nu vrea să rămână mai prejos văzând atâta dovadă de umilință și atunci ridică ceașca și zice:
- Să bem pentru norocul tău. Te simți neînsemnat, ce noroc! Când eu mă gândesc la Dumnezeu, mă simt un nimic...nimic...
Marele rabin al Poloniei îi ascultă pe cei doi, se gândește un minut și spune:
-Vă ascult și mă cuprinde invidia. Voi vă simțiți neînsemnați sau nimic...Când mă gândesc la Dumnezeu, eu mă simt...mai puțin decât nimic...
Se așterne tăcerea. Se aude doar zgomotul măturii sărmanului Schimel din Lublin.
Cei trei se uită la flăcău, care încetează să mai măture și îi privește speriat. Rabinii îl întreabă:
-Ce ai de zis?
Sărmanul își amintește ceea ce tocmai au declarat cei mai importanți bărbați ai Polonieiși se gândește că, dacă ei se simt neînsemnați, nimic și mai puțin decât nimic, lui ce i-ar rămâne?
Neștiind ce să spună, Schimel pur și simplu, ridică din umeri.
Și, la unison, cei trei strigă ofensați la el:
-Dar tu cine te crezi?!””
(Jorge Bucay, Calea Fericirii)
Comentarii