Octavian Paler- Don Quijote era nebun? (fragment)

Octavian Paler- Don Quijote era nebun? (fragment)

 

23.

”Tentaţia noastră de a bagateliza orice prin băşcălie, prin zeflemea, nu e singura care ni-l face străin pe Don Quijote, împiedicându-ne să ajungem la ce este dincolo de partea amuzantă a aventurilor lui. Poate că va voi surprinde, dar eu, unul, mă îndoiesc că noi, românii, avem un respect profund pentru sentimente. Aşa se explică, probabil, că nu avem, ca alţii, o mare poveste de dragoste. Cunoaşteţi dumneavoastră vreuna? Eu nu cunosc. În cele mai multe culturi exista o poveste de genul "Tristan şi Isolda". La noi, dragostea parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Or, povestea lui Don Quijote e, cum ştiţi, şi o mare poveste de dragoste. Una în care bărbatul vrea glorie doar pentru a o depune la picioarele unei femei.

Ne lipseşte, mă tem eu, şi spiritul tragic. Nu avem nici gustul utopiei. Cum vă spuneam, singurul mit în circulaţie la noi, mitul negru al lui Dracula, ne-a fost impus de străini. Avem frumoase legende sau, mai bine zis, doar frumoase legende. Aşa că am putea enumera printre carenţele noastre şi lipsa de apetit pentru mituri. Viata şi, cu siguranţă , istoria ne-au educat să relativizăm totul, să ne instalăm în "posibil ", să facem din "se poate şi aşa" o filosofie de viaţă. "Nebunii" noştri, în speţă cei care au mizat pe "lipsa de măsura" au fost puţini şi nu s-au bucurat de apreciere . Poate inclusiv expresia, atât de frecventă la noi, "că lumea" (casă "ca lumea", haină "ca lumea") spune multe. Cineva care nu se poarta "ca lumea", care nu gandeşte "ca lumea" trezeşte bănuieli şi dubii. Or, Don Quijote nu e un ins "ca lumea". E o excepţie. Şi poate nici idealiştii, doamnelor și domnilor, nu gândesc "ca lumea" azi! Mai ales azi.

Brâncuşi observa că limba româna face o diferenţă clară între "inteligenţă" şi "deşteptăciune". Diferenţă egala cu o prăpastie, după părerea lui Brâncuşi. "Îi ador pe inteligenţi - zicea el -, însă îi detest pe deştepţi". Şi n-aveţi, oare, impresia că "deşteptii" sunt, la ora aceasta, favorizaţi, că ei se "descurcă" mai bine decât "inteligenţii"? "Caraghiosul ăsta e atât de «nebun», încât e în stare să dorească gloria doar pentru a cuceri inima unei femei", s-ar fi scandalizat "deştepţii" autohtoni, socotindu-l pe Don Quijote un "prost".

24 .

Vă rog, doamnelor şi domnilor, dacă nu vă plac aceste opinii să le socotiti o simplă mărturie. Am ajuns la o vârstă când nu mai e nevoie să mi se explice ca autolinguşirea n-are nimic comun cu patriotismul. Dimpotrivă, il boicoteaza. Mi se pare ca misiunea noastra, a celor care mai avem un rest de idealuri - si permiteti-mi sa ma includ între ei -, e să nu fugim de adevar când adevarul e neplăcut sau nu ne convine, ci să-l judecăm critic. În treacăt, aş mai îndrăzni să observ că noi avem umor doar când râdem de alţii! Dovadă că am preferat să râdem de lumea lui Caragiale ca de ceva care nu ne priveşte. Sau mă înşel?

Şi acum aş vrea să mă întorc la ce mă leagă pe mine de Don Quijote.

25.

Aceeaşi vârstă

Am exact vârsta la care Don

Quijote şi-a început aventurile,

Am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel,

Nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,

Voi porni singur la drum.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

Dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Şi poate morile sale de vânt,

Dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.

Am aceeaşi vârstă cu Don

Quijote şi drumul m-aşteaptă

Şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt

Nu-mi mai lipseşte nimic.

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

26.

Exageram în mai multe privinţe când am scris poezia pe care v-am citit-o şi pe care o puteţi găsi, dacă vă interesează, în volumul "Scrisori imaginare", după scrisoarea adresată "domnului Unamuno". Depăşisem cu trei ani vârsta de cincizeci de ani, la care şi-a început aventurile gloriosul cavaler. Şi-mi lipseau nu doar "un scutier, Rosinanta şi morile de vânt". Îmi lipseau multe altele pentru a mă putea lăuda că eram din spiţa lui Don Quijote. De altfel, fără s-o recunosc, pălise în mine visul de a reface într-o zi traseul lui Don Quijote. Nu renunţasem la el, dar nu mă mai obseda. Era în inventarul prăfuit al elanurilor ridicole din tinereţe. La 53 de ani, câţi aveam atunci, începusem să devin o unealtă a memoriei, intrând în destinul rezervat, se pare, "racilor". Mă despărţea, aşadar, ceva esenţial de cel pe care îl socotisem, în reveriile mele bovarice, un fel de model. Pentru Don Quijote, când pleacă din La Mancha, nu mai există trecut. El îşi uită şi propriul nume. Liber de amintiri, se consacră cu toate energiile sale unei utopii. Nimic din vechea sa viaţă nu tulbură viitorul spre care se îndreaptă. Or, la mine lucrurile se întâmplau pe dos. Că persoana conştientă că e născută "dupa Descartes", nu aveam nicio şansă să ma apropii de utopia pură. Mai aveam, desigur, iluzii, dar ele erau din ce în ce mai timide în faţa realităţilor. Mai ales că realităţile cu care mă confruntam in 1979, anul în care am publicat "Scrisori imaginare", nu erau deloc gentile cu iluziile. "Vremurile" îţi cereau atunci să încerci să fii "rezonabil" şi chiar "înţelept". În înţelesul care se dădea "înţelepciunii" în acei ani.

27.

Trebuie să deschid o paranteză, doamnelor şi domnilor, pentru a vă lămuri de ce folosesc mereu ghilimelele când mă refer la "înţelepciune". O fac şi din pricină că nu s-a gasit alt cuvânt pentru "nebunia" care nu e a unei minţi tulburate, ci a unei minţi care vrea "mai mult" decât altele. Ţin să precizez că, îndoindu-mă de valoarea inţelepciunii, nu mă gândesc la marii înţelepţi, ci la acea "înţelepciune" uzuală care coboară strigătul la şoaptă, de teama riscurilor, şi separă ce consideră "oportun" de ceea ce i se pare "inoportun"; acea "înţelepciune" care drămuieşte, care stă cu ochii mereu pe acul cântarului; care ne recomandă să calculăm fiecare pas, cu atenţie, pentru a evita o "nebunie".

În limbajul curent, sună rău, nu-i aşa?, "nebun", "nebunie", "nebuneşte". Şi poate că aici, în modul cum îi privim pe cei cărora le lipseşte ceva (sau cărora le prisoseşte ceva) pentru a fi şi ei "rezonabili", se află dovada ca societatea e organizată ca să producă destine mediocre. Destinele de excepţie contravin regulii. Lumea e contrariată de ele. Când nu le poate aseza în categoria inexplicabilă a geniilor, aduce vorba de un spital psihiatric. Şi se linisteşte. "Nebunul" e anormal!...”

(Din vol. Octavian Paler, Calomnii mitologice)