ştiam întotdeauna unde vor cădea avioanele

umpleam la repezeală umbrele cu ghemotoace de viaţă

pentru a câştiga câteva ore de libertate

le atârnam îmbrăţişate în dreptul ferestrei să creadă lumea că ne iubim

punctul incandescent se făcea tot mai mare şi noi

două sarcofage inerte cu ochii deschişi

aşteptam emoţionaţi să ne cuprindă flacăra şi lumina

visam o mistuire abrubtă despre care n-am fi povestit nimănui

aveam destule scorneli intimiste să justificăm cicatricele

câtă impietate s-ar fi ascuns în banala rostire a morţilor personale

răscumpărate cu greu după ani de aţintire disperată a cerului în speranţa

că le vom primi înapoi pudrate şi învelite în scutece

camuflaţi într-o preacuvioasă muţenie număram găurile din nori

urându-ne reciproc ori de câte ori bănuiam că celuilalt i se arată mai multe

ne măgulea iluzia că asistăm la cea mai tragică prăbuşire din istoria celor vii

îndesam plămânii cu aerul reciclat dintre ziduri şi îi invitam să renască

în trupurile şubrezite de exilul intermitent cu tot cu spaime şi urlete

pasărea de metal agoniza în vertij

printre bucăţi din soarele spintecat recunoşteam sporadic siluetele unor oameni

din motive bizare le spuneam mamă şi tată

îi urmăream neputincioşi pe măsură ce apropiau de pământ o singură frunte

ca un clopot de catedrală anunţând gurilor hămesite ora mesei de taină

de la care ne învăţaseră că nu-i permis să lipsim

nici măcar pentru a-i veghea exersând laolaltă cu avioanele picajul perfect

decalat după fusul orar al universului lor

pe care-l încadram nefiresc şi forţat între meridianele noastre

în tot acest timp câţiva copii fericiţi îşi abandonaseră bicicletele în iarba înaltă

şi jucau piñata cu marionetele rutinate din faţa geamului