Dreptul la uitare

Dreptul la uitare

Anumite lucruri care se petrec în viaţă nu se pot uita. Sunt unii oameni care au tendinţa de a uita în mod voit, după bunul lor plac, ba mai mult sugerează şi altora uitarea. între uitare şi iertare este o distanţă ca de la cer la pământ. Dar nici uitarea şi nici iertarea nu pot fi atât de dăunătoare precum ignoranţa unor stări de fapt petrecute în trecut şi care fac deja parte din istoria românească.

După aproape 14 ani de la Evenimentele din Decembrie 1989 cineva a avut proasta inspiraţie să îmi facă cunoştinţă cu un fost demnitar comunist venit în vizită în Canada. Ştiind despre cine este vorba am avut o repulsie de la bun început. Nu mi-am propus să intru în detalii legate de împrejurările acestui eveniment, detalii care nu au nici o importanţă dealtfel. Este demn de semnalat faptul că mi s-a sugerat să nu judec oamenii, că nu este sănătos, că nu mai contează ce s-a petrecut înainte de 1989 şi că oricum nu se mai potriveşte. Adică vremurile s-au schimbat. Am avut un gust amar când acel cineva mi-a făcut aceste sugestii şi mi-am adus aminte de şedintele UTC unde ni se recomanda cam acelaşi lucru. "Noi muncim noi nu gândim" parcă aşa suna lozinca aia. Asta cu atât mai mult cu cât sunt atâţia ani de la Mişcarea Revoluţionară din 1989 când aveam doar 20 de ani.

Pe vremea când unii se manifestau ca şi torţionari comunişti, eu eram o "mucoasă", aşa că nu ştiu cât de bine aş putea cântări sau judeca oamenii cu tot ce au înfăptuit. Poate doar la nivelul "mucoasei" de atunci. Dar şi aşa ar fi o judecată înţeleaptă. Ar fi judecata mea de atunci adunată cu cea de acum care m-ar ajuta să îmi dau seama cu cine stau de vorbă.
Pe vremea dinainte de 1989 visam să am un video, să văd cât mai multe filme şi mă bucuram că prindeam în Timişoara TV Novisad. Mai apoi a venit Revoluţia şi mi-au cam murit ceva colegi de liceu împuşcaţi pe străzile timişorene, pe care n-am să-i uit niciodată. Din respect pentru ei, am să mă tot întreb în sinea, mea toată viaţa: "Dar ei oare pentru ce au murit?"

Iar acum am ajuns să mi se spună, ca şi cum nu mi s-a spus destul pe vremea când eram pionieră sau în UTC, că tot ce s-a petrecut înainte de 1989 nu se mai potriveşte şi nu trebuie judecat. Acest lucru mi s-a părut ciudat dacă nu de-a dreptul jignitor la adresa mea şi a generaţiei mele, cu atât mai mult cu cât sânt atât de departe de ţară.

în copilărie am avut o profesoară de limba engleză, doamna Delia Giurgiu, soţia criticului literar Ovidiu Cotruş. Domnul Ovidiu Cotruş a fost nepotul poetului Aron Cotruş. De Aron Cotruş toată lumea a auzit, de Ovidiu însă mult mai puţini. Ovidiu Cotruş a făcut închisoare politică pentru că a fost un rafinat om de litere şi critic literar înainte de a veni comuniştii la putere. Din nefericire Ovidiu nu a mai apucat să se bucure de viaţă. După ani grei de temniţă, comuniştii l-au eliberat din închisoare când sănătatea nu i-a mai permis să se bucure de nimic. Ovidiu Cotruş a murit înconjurat de familie şi puţinii prieteni apropiaţi.

Delia Giurgiu, cu ajutorul lui Ştefan Augustin Doinaş, a reuşit să scoată o carte de-a lui Ovidiu, prin anii '80, reabilitându-l în felul acesta. Eu am fost eleva Deliei, de la ea am învăţat multe lucruri despre viaţa dinainte de a veni comuniştii la putere, despre întâmplări petrecute în închisorile politice şi despre oamenii de valoare care s-au pierdut sub talpa necruţătoare a regimului roşu. Delia Giurgiu mi-a dat ani de-a rândul lecţii particulare de limba engleză. Mă mândream cu faptul că profesoara mea de engleză a vorbit la BBC în peregrinările ei prin Europa. N-am înţeles de ce, de fiecare dată, s-a întors în ţară. Dar asta ar fi o altă poveste. Delia a fost toată viaţa în colimatorul Securităţii din Timişoara. îmi aduc aminte de săraca mamă care mă tot atenţiona să am grijă ce şi cu cine vorbesc pe stradă. Nu era bine să se ştie că eu merg în casa Deliei de două ori pe săptămână unde ascultam din când în când Radio Europa Liberă când ne plictiseam de Oscar Wilde. De la Delia am rămas cu încrederea că Ştefan Augustin Doinaş a fost nu doar un om de litere dar şi un om integru. Un om care a fost pentru Ovidiu Cotruş un prieten devotat şi care a avut curajul şi să îl reabiliteze pe Ovidiu postmortem în plin regim comunist.

într-o revistă la care şi Ştefan Augustin Doinaş a colaborat, am citit pe internet nişte articole denigratoare la adresa personajului care mi-a fost dat sa îl cunosc în Canada. Am fost neplăcut suprinsă să citesc că omul căruia trebuie să îi intind prieteneşte mâna a fost "torţionar comunist al literelor româneşti". Mi-a venit în minte chipul lui Ovidiu Cotruş din albumele de poze şi toate amintirile atât de dureroase ale Deliei. Mi s-a părut nedrept până şi gestul strângerii de mână pe care a trebuit să îl manifest într-un mod civilizat. Acel gest m-a durut, a fost ca o revoltă transmisă prin generaţii. Durerea a venit cumva din urmă, din tot ce s-a petrecut în România anilor când dreptul la cuvânt şi libera opinie erau un drept interzis.

Iar acum am ajuns să mi se sugereze că ce a fost nu se mai potriveşte, ca şi cum uitarea ar fi o alegere preferabilă, ca şi cum resentimentele nu-şi ar avea locul, ca şi cum totul ar fi scuzabil în virtutea trecerii timpului.

Dar cum spuneam, eu am fost eleva Deliei, şi Delia a fost soţia lui Ovidiu Cotruş, iar Ovidiu a fost nepotul lui Aron Cotruş... "şi aşa mai departe" cum ar spune Gellu Naum în opera sa "Zenobia".

Aceste lucruri nu pot fi uitate, ele zac în noi, din generaţie în generaţie căci cu toţii facem parte din istorie cu tot ce am înfăptuit bun sau rău.

Anca Anghel Novac