„Fără o credinţă spirituală într-o Fiinţă Divină, a cărei cunoaştere reprezintă singura fericire a muritorilor, alături de supunerea faţă de ea, rasa va degenera cu siguranţă.” Carlyle
De-a lungul veacurilor, milioane de cuvinte au fost rostite şi scrise despre Dumnezeu şi, cu toate acestea, nu pare că ne-am apropiat de înţelegerea acestei probleme. Aproape fiecare popor şi fiecare rasă au avut Dumnezeul lor, adică ideea lor despre Dumnezeu. Aceste multe varietăţi ale divinităţii sunt atât de surprinzătoare prin diferenţele dintre ele, încât un sceptic ar putea foarte bine să spună: „Toţi zeii voştri sunt halucinaţii, creaţii ale imaginaţiei”. În secolul al XIX-lea, când savanţii au făcut studii asupra religiilor comparate, au descoperit sute de zei care au fost adoraţi atât de popoarele primitive, cât şi de cele civilizate. Ca urmare, au ajuns la concluzia ironică potrivit căreia omul Îl creează pe Dumnezeu după propria înfăţişare. Dacă vizitaţi un trib primitiv din Africa Centrală, Îl veţi vedea într-un templu de acolo pe Dumnezeu cioplit dintr-o bucată de

lemn, privindu-vă cu un chip înspăimântător. Oamenii care trăiesc acolo găsesc în această înfăţişare barbară concepţia lor despre o putere mai înaltă sau supranaturală. Aceasta este ideea lor despre Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă treceţi printr-un oraş modern, veţi vedea biserici ridicate pentru adorarea lui Dumnezeu ca spirit, ceea ce înseamnă Dumnezeu fără formă, intangibil – o concepţie foarte îndepărtată de Dumnezeul din Africa Centrală. Veţi găsi apoi scriitorii din ziua de azi, ca Aldous Huxley, care Îl descrie pe Dumnezeu ca „o senzaţie puternică în cavitatea stomacului”. Desigur că nu se poate ca fiecare dintre aceşti zei să fie adevăratul Dumnezeu. El nu poate fi decât unul, dacă prin Dumnezeu înţelegem Creatorul Suprem, cel care a creat universul, deşi pot exista fiinţe mai mici pe care oamenii le iau din greşeală drept Dumnezeu. Dacă vă duceţi într-o ţară ca India, veţi găsi aceleaşi diferenţe şi aceeaşi mulţime de zeităţi. Dar cei mai luminaţi şi mai înţelepţi indieni au redus întreaga problemă la o alegere între un Dumnezeu personal şi unul impersonal. Dumnezeu înseamnă multe lucruri, chiar pentru aceeaşi persoană în diferitele ei stadii de evoluţie. Pentru copil, El este aproape invariabil o zeitate personală, o fiinţă individualizată, care în mod obişnuit este reprodusă cu chip omenesc sau îngeresc, cineva la care se poate ruga şi căruia îi poate transmite cererile sale. Însă, când copilul creşte şi se dezvoltă intelectual şi spiritual, vechea concepţie dispare şi o alta o înlocuieşte. Dumnezeu este văzut acum ca o putere, nu ca un chip omenesc, ci mai curând ca o putere care umple universul. Imaginea pe care pioşii o adoră trebuie să fie urmată de Prezenţa pe care o simt. Dumnezeu trebuie să fie descoperit

înăuntru, nu este suficient să fie cunoscut în afară. Când cel care caută şi cel căutat se unesc în unitatea eternă, cunoaşterea devine desăvârşită şi aspiraţia e împlinită. Căci sentinţa ignoranţei spirituale nu va fi scrisă pentru veşnicie pe fruntea omului. Cei mai mari savanţi, reprezentând omul în dezvoltarea sa cea mai înaltă, încep să se convingă că viaţa există pretutindeni şi că este prezentă în fiecare atom de materie din univers. Ei Îl descriu pe Dumnezeu ca un curent de viaţă şi ca o putere infinită. Dacă luaţi ca exemplu religia tradiţională, indiferent de ţară sau credinţă, veţi vedea că Dumnezeu este adorat în acest caz ca un Dumnezeu personal, ca o fiinţă individualizată, care îi răsplăteşte pe adepţii acelei credinţe pentru că Îl adoră şi Îl slăvesc. Însă, dacă încep să creadă în noua concepţie despre Dumnezeu ca Putere, pe care ştiinţa o aduce lumii prin educaţia superioară, atunci credinţa în ideea ei originară de Dumnezeu personal tinde să dispară. Cele două credinţe nu se întâlnesc şi nu se contopesc bine. O mare parte din confuzia lumii religioase rezultă din faptul că se sprijină numai pe sentimente nestăpânite de raţiune. O asemenea dependenţă nu dă o mărturie bună asupra Adevărului. Nu trebuie să ne abţinem în mod naiv să criticăm religia, chiar dacă recunoaştem că oferă o perspectivă cvadridimensională asupra sensului vieţii. Uşile s-au închis, zăvoarele au fost trase şi pioşii noştri prieteni nu mai sunt liberi să conceapă un gând adevărat. Fiecare mistic poate să se scoale şi să zică: „Am văzut pe Dumnezeu”, dar de unde ştie că L-a văzut pe Dumnezeu? Nu există nici o etichetă şi, chiar dacă ar fi, ea nu ar dovedi că acela care o poartă este Dumnezeu. Este, fără discuţie, un subiect mai greşit înţeles decât oricare altul. Nu, noi trebuie să găsim o dovadă

universală a Adevărului, care să poată fi aplicată totdeauna şi asupra căreia să nu poată exista niciodată vreo diferenţă de păreri. Concepţia despre Dumnezeu depinde în întregime de punctul în care te afli, iar ideea care ţi se potriveşte este aceea care te ajută mai mult. Deoarece omul îşi schimbă concepţiile, fie că este copil sau adult, sălbatic sau învăţat – căci îşi schimbă ideile în momente diferite şi în împrejurări diferite –, trebuie să ajungem la concluzia că conceptul de Dumnezeu este unul relativ. Cu alte cuvinte, nu pare să existe o idee absolută, ultimă şi neschimbătoare. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este El în realitate, ci numai aşa cum îşi închipuie el că este. „Nu cu cutare sau cutare atribut”, spune înţeleptul divin Krishna în scriptura yoghinilor, „ci în Esenţă”. Dacă totuşi admitem că conceptul de Dumnezeu este numai relativ şi nu veşnic, atunci trebuie să admitem şi că nu am găsit realitatea într-un asemenea Dumnezeu. Am găsit ceea ce credem că este real, dar nu Realitatea însăşi. Adoratorul în templu, în moschee sau în biserică păstrează în mintea lui o imagine a ceea ce crede că este Dumnezeu. Acea imagine este pur mentală şi el adoră acea imagine, nu Realitatea. Această imagine i-a parvenit prin tradiţie poate de-a lungul a sute de ani şi chiar dacă ar fi sprijinită de forţa marilor religii organizate, este totuşi doar o idee ce trece prin conştiinţa sa, o imagine pe care a păstrat-o pentru că alţi oameni i-au sugerat-o. Deoarece el adoră o idee, ceva care prin însăşi natura sa nu este veşnic, ci vine şi, eventual, pleacă – precum toate ideile –, el nu găseşte Realitatea, iar din punctul de vedere al cercetării profunde nu adoră decât o iluzie, dacă prin cuvântul „iluzie” înţelegem ceea ce nu este real şi dacă prin „realitate” înţelegem ceea ce este veşnic adevărat şi neschimbat.

Afirmaţia că milioane de oameni adoră propria lor idee, pe care o iau drept Dumnezeu, poate părea înspăimântătoare. Desigur, veţi spune că în lăcaşurile de rugăciune simţim deseori o prezenţă sfântă. Cum se face că simţim un respect deosebit în acele lăcaşuri şi că religiile, în cele mai bune perioade ale lor, au exercitat o asemenea fascinaţie asupra oamenilor? Aceasta se întâmplă pentru că puterea pe care omul a găsit-o în religie, putere care să-l ajute şi să-l înalţe, a izvorât chiar din om. El însuşi şi-a dat călăuzirea, ajutorul, exaltarea şi consolarea spirituală pe care credea că le-a găsit în biserică, în credinţa sa ori în ideea sa despre Dumnezeu. Când omul va învăţa să ridice o biserică tăcută în inima lui şi să fie preotul slujitor al eului său, religia îşi va fi îndeplinit adevărata misiune. În mod inconştient, omul s-a înşelat pe sine crezând că o putere externă, ceva din afara lui a venit să-l călăuzească şi să-l ajute. Aceasta nu a fost decât părerea sa, cu totul greşită. Omul însuşi, prin concentrare, a trezit resursele sale interioare şi a dat la iveală dinăuntrul său, din propriul său spirit, ceea ce credea că-i vine de la Dumnezeul pe care-l credea a fi în afara lui. Nu are importanţă de unde vine puterea atâta timp cât dă rezultate. Omul trebuie să fie practic, şi dacă crede în zeităţi exterioare şi este convins că ele îl ajută, totul este foarte bine pentru el. De asemenea, nu are importanţă de unde vine puterea atâta timp cât el este gata să părăsească acea idee când începe cercetarea Adevărului şi vrea să înţeleagă însemnătatea lăuntrică a vieţii şi a universului. Cei care se mulţumesc să primească credinţa din superstiţiile veacurilor trecute sau din presupunerile celui actual aparţin unei rase pe cale de dispariţie. Azi, fiecare credinţă trebuie să-şi poată dovedi punctul de vedere, fără a se referi la Biblii ofilite sau

pergamente îngălbenite, ci prin faptele zilei prezente, prin viaţă, ştiinţă şi cunoaştere. Îngrozitoarele orori ale ultimului război mondial au făcut ca religia să se plece în faţa realismului; au făcut ca scepticismul laboratoarelor ştiinţifice să pătrundă în viaţa omului de rând. Atunci când omul nu va mai dori să fie copil şi va vrea să crească, să devină adult, el va trebui să înţeleagă şi să nu se amăgească nici el şi nici pe ceilalţi. Atunci va vedea că Dumnezeu nu trebuie căutat într-o anumită formă, ci în toate formele, nu întrun anumit loc, ci pretutindeni, nu printr-un singur tip de vehicul, credinţă, cult, religie, clădire sau om, ci în Infinit. Nu-L veţi găsi niciodată pe Dumnezeu nicăieri în altă parte decât în aceste condiţii; restul nu este decât ideea noastră de Dumnezeu, o imagine mentală. Acestea sunt doar chestiuni intelectuale, dar nu sunt Dumnezeu sau Realitatea. Prin urmare, dacă omul vrea să conştientizeze, dacă vrea să se înţeleagă pe sine, trebuie să accepte faptul că adevărata cale pentru a lua contact cu Dumnezeu nu se află în afara, ci înăuntrul lui. El trebuie să-şi găsească drumul spre Dumnezeu prin sine şi înăuntrul său. Adică, dacă îl caută pe Dumnezeu, nu există altă cale, dar, dacă el caută idei, concepte sau imagini mentale, atunci poate lua ceea ce îi oferă religiile şi cultele tradiţionale. Şi pentru că foarte mulţi oameni s-au mulţumit să-i lase pe alţii să gândească şi să cerceteze în locul lor, au fost satisfăcuţi cu acele condiţii. De-a lungul ultimelor două-trei secole, mintea şi inteligenţa omului au început să se trezească într-un ritm extraordinar şi nu-i mai îngăduie să stea liniştit în temniţa mentală zidită pentru el. El vrea să ştie pentru sine. Iar din momentul în care mintea începe o astfel de cercetare, nu mai este speranţă să găsească alte satisfacţii; vechile dogme care au convins generaţiile trecute nu

mai sunt suficiente. Fără îndoială, ele se potriveau mentalităţii mai simple a vechilor generaţii, dar nu se mai potrivesc celei actuale. Noi dorim adevărul – ceea ce în mod ştiinţific este adevărat. Dar mai întâi trebuie să renunţăm la ideea că adevărul este un crez, o regulă stabilită care trebuie înghiţită ca o pilulă. Adevărul nu poate fi prerogativa unui singur veac. Perioadele lui Hristos şi Buddha au fost sacre in istoria lumii, dar până nu avem o nouă revelaţie în epoca noastră nu poate exista o nouă regenerare. Nu poţi pune vinul nou în vase vechi fără a le crăpa. Adevărul nu este pentru organizaţiile existente. Lumea este obosită de intelectualismul searbăd. Ea vrea să audă voci noi, care trăiesc, vocile oamenilor care au avut privilegiul de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu sau care pot relata experienţe spirituale din zilele noastre. Oamenii de ştiinţă conduc acest veac şi ceea ce vedem în jurul nostru, de la lumina electrică până aproape la tot ce atingem şi întrebuinţăm în viaţa de toate zilele, este rezultatul ştiinţei aplicate. Dacă ne amintim că scopul omului de ştiinţă este adevărul ultim, înţelegem care va fi probabil soarta credinţelor şi dogmelor cu care omenirea a fost hrănită timp de mii de ani. Totuşi, omul de ştiinţă abia a început să lucreze. În prezent el a ajuns la un hotar, la marginea unei alte lumi şi, mai curând sau mai târziu, va trebui să o străbată. Şi când va găsi adevărul, va fi acelaşi pe care l-a găsit profetul sau înţeleptul, pentru că nu există decât un singur Adevăr ultim. Dacă este aşa, ce va descoperi oare omul de ştiinţă în legătură cu Dumnezeu? El a început să-şi dea seama că în univers nu există loc pentru un Dumnezeu personal. Izvorul universului trebuie să fie infinit, deoarece omul de ştiinţă ştie că universul nu poate fi măsurat şi că partea nu poate fi mai mare decât întregul, deci nici

creaţia nu poate fi mai mare decât creatorul. Prin urmare, acest univers infinit trebuie să aibă un Creator Infinit şi nici o formă, nici o fiinţă personalizată – care este o formă – nu pot fi Creatorul. El depăşeşte forma, este o putere, dacă doriţi. Prin urmare, Dumnezeu trebuie să fie o Putere infinită. Omul de ştiinţă va vedea acest lucru. El vede şi acum, însă nu-i spune Dumnezeu, îi dă alte denumiri. Nu există oare în această creaţie un spaţiu pentru Creatorul însuşi? Este oare omul atât de orb încât, privind etapele confecţionării unei cizme, să spună că nu există cizmar? Aceasta se întâmplă din cauză că teologi ignoranţi şi preoţi nevăzători l-au învăţat să-l privească pe Dumnezeu ca pe un om glorificat. O asemenea fiinţă nu există şi omul nu o va găsi niciodată. Dumnezeu este viaţa, forţa inteligentă de viaţă, şi toate ciclurile evolutive ale acestui univers se desfăşoară după legile acestei puteri, nu după mişcările arbitrare ale unui om. Lalande zice: „Am cercetat tot cerul cu telescopul meu şi nu am găsit un Dumnezeu”. Dar ar fi trebuit să înlăture telescopul, să-şi liniştească mintea şi atunci L-ar fi găsit pe Dumnezeu. * Materialistul nu trebuie blamat pentru că nu cunoaşte adevărurile ultime. El este de blamat numai dacă nu vrea să le cerceteze. Dacă nu încearcă să le cerceteze, nu va putea niciodată să găsească adevărul. El se înşală pe sine cu bună-ştiinţă. Ignoranţa este de multe ori scuzabilă, dar nu şi dorinţa de a rămâne ignorant. Dacă, aşa cum au descoperit oamenii de ştiinţă, materia este în ultimă instanţă o unitate, atunci toate felurile de materie, toate elementele se pot preface într-un singur element şi întreaga

materie se poate preface într-o singură Forţă. În cele din urmă, ei vor trebui să spună, cum au început deja să zică: „Izvorul universului este o unitate din care s-a ivit multitudinea obiectelor pe care le vedem în jurul nostru”. Există o singură rădăcină, una singură, şi totul a crescut, s-a dezvoltat, a evoluat din această rădăcină. Omul de ştiinţă va trebui de asemenea să admită că forţa infinită care este Dumnezeu e o singură forţă – nu există decât o singură astfel de forţă, un singur Dumnezeu, nu doi. Şi pentru că e o forţă infinită şi nu ceva ce ar putea fi cuprins într-o formă – oricare ar fi ea –, trebuie să-l caute pe Dumnezeu în afara laboratorului. Prin aceasta nu vreau să spun că trebuie să se ridice în spaţiu, ci că trebuie să privească înăuntru, în propria sa minte, căci, atunci când va fi epuizat toate instrumentele din laboratorul său, va fi nevoit să se oprească şi să se uite la omul care a folosit acele instrumente şi să-şi găsească drumul numai prin acea minte. Totuşi, dacă continuăm cercetarea ştiinţifică a Adevărului şi găsim Forţa Ultimă care trebuie să existe ca rădăcină a tuturor lucrurilor, vom descoperi atunci, spre mirarea noastră, că verificăm cele mai vechi învăţături din lume, învăţături care la început au fost date verbal, iar mai târziu au fost scrise pe pergament, tăbliţe sau plăci de metal, declarând că Dumnezeu, Soarele şi Lumina sunt sinonime. Biblia spune că prima creaţie a fost Lumina şi după ea au urmat toate celelalte forme. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a putut crea universul înainte de a face lumină. Poate vă întrebaţi cum a putut Dumnezeu, pe atunci singura unitate existentă, să creeze lumina altfel decât din El însuşi, din propria Fiinţă, aşa cum îşi ţese păianjenul pânza din propriul corp. Pânza nu e diferită de corpul păianjenului, ci este chiar o parte din el. La fel Dumnezeu a creat lumina din propria Sa Fiinţă, ceea ce

înseamnă că lumina nu este altceva decât Dumnezeu, Fiinţa lui Dumnezeu. Lumina este Dumnezeu. În cele mai vechi scripturi indiene, Upadişadele, veţi găsi aceeaşi afirmaţie, şi anume că la început Brahma, care înseamnă „Creatorul”, a făcut lumina şi din ea a făcut toate celelalte forme. Tăbliţele babiloniene repetă aceeaşi afirmaţie. Preoţii egipteni şi druizi, la fel ca multe popoare vechi, adorau soarele, pe care îl considerau Tatăl întregii lor vieţi. Pentru ei, el era mandatarul vizibil pe pământ al zeităţii nevăzute; nu Dumnezeu, ci agentul lui Dumnezeu. Strălucirea sa era vie, iar razele sale erau pline de viaţă divină. În Egiptul antic, lumina era cel mai spiritual dintre toate lucrurile materiale. Noi o numim „materială” pentru că este prezentă şi vizibilă în univers şi, prin urmare, putem spune, la fel ca vechii egipteni, că lumina este elementul din universul material aflat cel mai aproape de divinitate. În ultimii doi-trei ani, cercetările ştiinţifice au confirmat din ce în ce mai mult că toată materia este în ultimă esenţă condensarea energiei radiante, adică a luminii. Într-adevăr, în laborator se poate transforma lumina în materie şi invers, materia se poate transforma în lumină. Cu alte cuvinte, această structură minunată a universului material, pe care o vedem în jurul nostru şi despre care oamenii de ştiinţă din secolul al XIX-lea credeau că nu era decât materie, o substanţă tare şi solidă, a dispărut, nu mai există când faceţi cercetări asupra ei şi încercaţi să-i determinaţi adevărata natură. Ea se dizolvă şi devine cel mai intangibil dintre lucruri: lumina. Până recent, perspectiva monistică asupra naturii a fost mai mult o chestiune de speculaţie, credinţă şi păreri. Totuşi, în urmă cu treizeci de ani, profesorul J. Arthur Thomson a îndrăznit să afirme, în Introducere în ştiinţă, că „lucrările moderne [asupra

atomului] sugerează că este posibil să existe o bază comună pentru materia de orice fel”. Ultimele descoperiri din laboratoarele moderne confirmă această teorie. Vedeţi marile progrese înregistrate în ce priveşte cunoaşterea structurii atomului. Atomul solid, socotit înainte materialul din care era construit universul, s-a desfăcut într-un vârtej de electroni. Când materia a dispărut transformându-se în energie electrică, s-au făcut primii paşi. Substanţa materială solidă s-a descompus în ceaţa de electroni, protoni şi neutroni. Materia a fost urmărită până când s-a transformat în energie. Rezultatele acestor evoluţii au fost descrise de dr. Karl K. Darrow, cercetător fizician la laboratoarele Bell Telephone, într-o conferinţă pe care a susţinut-o la Lowell Institute, şi care a fost publicată în cartea sa The Renaissance of Physics (Renaşterea fizicii): În afară de contrastul dintre viaţă şi moarte, nici un contrast din natură nu a părut mai mare decât cel dintre materie, pe de o parte, şi lumină, pe de alta. Deşi fotonul, care este un corpuscul de lumină, şi electronul, care este cea mai mică particulă de materie, sunt diferiţi, dacă unul dispare, poate fi înlocuit cu celălalt… Materia s-a format din lumină, însă nici în această reacţie nu a existat crearea completă a unui element nou de materie din lumină. Putem aspira oare să transformăm un corpuscul de lumină într-un corpuscul de materie acolo unde nu a existat înainte? Această ambiţie este atât de mare, încât trebuie s-o moderăm cât putem de mult. Energiile interne ale nucleului fiind după cum le-am descris, avem nevoie de un foton de mai mult de un miliard de electroni-volţi pentru a crea un nucleu sau un atom întreg. Nici unul din aparatele pe care le posedăm astăzi şi nici o substanţă radioactivă naturală de pe pământ nu ne procură asemenea fotoni. Poate ei se află printre razele cosmice, dar în acest caz nu sunt la dispoziţia noastră. Însă cel mai mic corpuscul de lumină conţine suficientă energie pentru a crea un electron, posedând o jumătate de milion de electroni-volţi, şi asemenea fotoni găsim câţi dorim… În 1932 au fost descoperite asemenea particule şi modul în care au fost descoperite ne sugerează că s-au născut chiar din lumină în acest mod. Aceşti electroni pozitivi au fost găsiţi în razele cosmice. Când

expunem o placă din materie densă la un curent de fotoni ca aceştia, vedem electronii sărind doi câte doi pe placă – negativul şi pozitivul plecând din acelaşi punct –, iar dacă supunem membrii acestor perechi energiei cinetice, constatăm că ei se adaugă curentului amintit mai sus. Un foton a murit dând naştere fiecăreia dintre perechi. Aceasta este reacţia prin care electronii se formează din lumină. Nu putem avea oare şi reacţia inversă, în care un electron negativ şi unul pozitiv să se întâlnească în timp ce rătăcesc în spaţiu, să se unească şi să formeze un corpuscul de lumină? Fixitatea materiei a dispărut, pentru că suntem în stare să-i transformăm substanţa din forma de particule electronice în formă de lumină. Nici un element, nici materia şi nici lumina nu sunt permanente. Perpetuă este substanţa din care sunt făcute toate acestea, care se încarnează în toate pe rând şi care trece fără a se schimba de la o formă la alta. Cel mai puţin adecvat nume pentru această substanţă este, cred, „energie”, dar numele nu are mare importanţă. Acesta este rezultatul la care s-a ajuns aplicând metodele fizicii la frecarea chihlimbarului şi la tot ce a decurs de aici; ce drum lung de la un început atât de umil! Piatra, pe care atât de mulţi constructori au refuzat-o, a devenit piatra unghiulară a templului; micul efect care li se părea atât de neînsemnat multor înţelepţi a devenit cheia înţelepciunii şi a dat un înţeles fizic pentru două dintre cele mai vechi principii filozofice. Teoriile atomice existau de mult timp, dar noi suntem generaţia care, prima în istorie, a văzut atomul. Credinţa că toate lucrurile sunt făcute dintr-o singură substanţă este la fel de veche ca gândirea, dar noi suntem generaţia care, prima în istorie, e în stare să privească unitatea naturii nu ca pe o dogmă fără nici o bază sau ca pe o aspiraţie fără speranţă, ci ca pe un principiu ştiinţific bazat pe probe tot atât de puternice şi de clare ca tot ceea ce este cunoscut.

Am dat acest fragment atât de lung pentru că este de o mare importanţă. Dacă, după cum pare azi, rezultatele de laborator vor confirma teoria că există o singură substanţă ce stă la baza tuturor manifestărilor naturii materiale, trebuie să admitem că, din acest punct de vedere, afirmaţiile filozofilor hinduşi cu privire la această chestiune, făcute în urmă cu mii de ani, nu sunt credinţe primitive fără valoare, ci rezultate ale introspecţiei practicate de minţi cu o mare putere de percepţie şi concentrare.

Dacă Dumnezeu este lumină şi dacă toate obiectele materiale, fără excepţie – fie că ne referim la corpul nostru fizic sau la scaunul pe care stăm –, dacă toate acestea sunt doar condensări ale acelei energii iradiante de lumină, nu vă daţi seama că, în felul ăsta, Dumnezeu este prezent pretutindeni? Nu este doar o fantezie poetică, ci un fapt real că, oriunde ai merge, nu poţi scăpa de Dumnezeu. Întreaga lume materială este izvorâtă din Dumnezeu, este plină de El, iar noi suntem mereu aproape şi în Dumnezeu. Nimeni nu poate scăpa de el, oriunde s-ar duce. El este infinit. În definitiv, nu este oare această concepţie mai satisfăcătoare decât ideea teologică a unui Dumnezeu care este doar o fiinţă umană slăvită, un Dumnezeu făcut după chipul omului, care, în mod arbitrar, face ce vrea cu fiinţele umane şi universurile? Nu este mai bine să crezi, şi nu numai să crezi, dar să fii în stare să dovedeşti pe plan intelectual, şi nu numai asta, dar să cunoşti intuitiv că Dumnezeu este o Putere Infinită, ce stă în spatele tuturor forţelor şi lucrurilor create, o putere prezentă pretutindeni, deci şi înăuntrul nostru şi întotdeauna la îndemână, fiindcă oriunde mergem Dumnezeu este acolo. Aceasta este, cred eu, concepţia despre Dumnezeu spre care ne îndreptăm şi care nu este prea îndepărtată. Astfel cercul se va închide şi cele mai vechi învăţături despre Dumnezeu se vor întoarce, dar întărite şi sprijinite de dovezi ştiinţifice. Ele vor fi puternice pentru că nu vor mai fi construite doar pe baza credinţei şi a intuiţiei, ci şi pe baza intelectului şi a raţiunii. Dumnezeu merită venerat, iar o asemenea idee de Dumnezeu poate fi păstrată în deplină siguranţă, pentru că nu este doar o concepţie relativă care să poată fi schimbată sau înlocuită. Este ideea supremă şi ultima pe care omul o poate menţine. El nu poate concepe o idee mai înaltă, aşa încât mintea lui va trebui să se oprească la această

noţiune de Dumnezeu. Acesta este Dumnezeu, Lumina prezentă veşnic şi pretutindeni, pe care lumea o va găsi prin folosirea propriei inteligenţe şi prin căutarea Adevărului. Să privim acum problema dintr-un punct de vedere cu care toţi sunteţi probabil mai familiarizaţi. Când omul practică meditaţia, indiferent că este mistic religios, ocultist sau orice altceva, el începe într-un târziu să aibă unele viziuni şi experienţe în inima şi mintea sa. Se spune că cei mai norocoşi mistici au viziunea unei lumini orbitoare. „Scopul final în practicarea transei este viziunea lui Dumnezeu ca Lumină. Această Lumină este atât de puternică, încât, dacă cineva ar vedea-o pe neaşteptate şi fără o pregătire corespunzătoare, ar putea orbi din cauza acţiunii reflexe asupra nervului optic”, îmi spunea cândva un iniţiat himalayan. Misticii care au această experienţă se simt cufundaţi în lumină şi spun că este cea mai mare realizare. Puteţi citi şi alte descrieri în această privinţă în cartea lui Bucke Cosmic Consciousness (Conştiinţa cosmică) şi în literatura misticismului medieval religios, unde cel care meditează sau misticul pare a fi înghiţit de o mare de lumină, iar odată cu această lumină are sentimentul unei extraordinare libertăţi şi înţelegeri, fiind cuprins de fericire, linişte şi calm. Şi astfel, pentru că aceasta le pare cea mai înaltă experienţă pe care o poate avea un om, în special misticilor care îl caută pe Dumnezeu, veţi constata că, atunci când revin la conştiinţa normală şi încep să-şi descrie experienţa, deoarece nu au fost iniţiaţi de un maestru competent în antrenamentul ezoteric, aceşti oameni spun fie că l-au văzut pe Dumnezeu înconjurat de Lumină, fie că au auzit o voce interioară, fie că în acea Lumină li s-au revelat anumite lucruri. Cu alte cuvinte, privesc Lumina ca o stare sau condiţie în care trebuiau să caute ceva, să găsească o formă,

forma lui Dumnezeu. Ei nu ştiau că Lumina însăşi era Dumnezeu şi că nu era necesar să aştepte sau să caute o imagine, un tablou sau să audă o voce. Moise s-a apropiat de rugul aprins şi Dumnezeu i-a vorbit. Rugul era în flăcări. Flacăra era Lumina lui Dumnezeu, însă vocea pe care a auzit-o nu era vocea lui Dumnezeu – era vocea propriei minţi, inspirată, desigur, totuşi a propriei minţi. Pentru că Dumnezeu este Putere Infinită şi nu poate fi comparat cu fiinţe umane care vorbesc, după cum nici nu poate fi limitat de forme definite. Noi nu putem să ni-l închipuim pe Dumnezeu ca Putere Infinită în lipsa unei forme şi atunci continuăm să ne imaginăm că poate fi atât de limitat încât să vorbească cu noi. Ceea ce se întâmplă cu adevărat în acele descrieri de voci sau viziuni se explică prin faptul că mintea misticului este atât de pătrunsă de Lumina cu care vine în contact, încât conştiinţa lui este atrasă în supraconştiinţa planetară, ceea ce-i poate oferi o călăuzire precisă sau o profeţie sau puterea de a face tot felul de lucruri minunate – însă el se află în continuare pe tărâmul minţii. Să nu uităm că numai Lumina este Dumnezeu. Şi totuşi, deşi pentru cel care meditează sau pentru mistic Lumina aceasta este Dumnezeu, ea trebuie înţeleasă corect chiar şi de ei. Dacă nu este corect înţeleasă, acea experienţă, în loc să fie un ajutor, poate deveni o piedică. Vreau să spun că, dacă doriţi adevărul, trebuie să fiţi decişi să nu vă abateţi din drum până nu veţi fi găsit Adevărul Suprem. Să nu vă opriţi pe marginea drumului pentru că aţi făcut cine ştie ce descoperire minunată. Câtă vreme credeţi că realitatea poate fi găsită în orice experienţă, vă înşelaţi singuri. Pentru cei mai mulţi dintre noi – dacă nu cumva pentru aproape toţi –, o asemenea experienţă ar fi suficientă. Totuşi, trebuie să vă spun sincer că nu este Experienţa Supremă şi că după această

experienţă minunată pe calea meditaţiei, mai devreme sau mai târziu, se va deschide o altă cale, Calea Ezoterică, ce duce la Realitatea Supremă, la Adevărul Absolut. Iar pe această cale nu este nici Lumină, nici Întuneric, nici experienţe, pentru că atunci învăţaţi să transcendeţi timpul. Experienţele care încep trebuie să aibă şi un sfârşit. Trebuie să găsiţi Eternul, care nu are nici început şi nici sfârşit. Când îl veţi găsi, veţi fi găsit de unde îşi trage Dumnezeu propria Substanţă. Şi atunci vă veţi contopi cu Dumnezeu în Suprema Realitate. Vedeţi acum cât de departe este adevăratul concept de Dumnezeu de acele noţiuni barbare ce se întâlnesc atât de des în diferite părţi ale lumii. Însă chiar şi acele noţiuni i-au ajutat pe mulţi care, la vremea respectivă, nu au putut găsi o înţelegere superioară. În acest sens, orice vă ajută, oriunde v-aţi afla, este bine pentru voi. De aceea omul care cunoaşte Adevărul nu se ceartă cu nimeni. Deoarece ştie că fiecare găseşte exact acel Adevăr pe care i l-au îngăduit experienţele sale de viaţă şi vede exact ceea ce poate să vadă la nivelul respectiv. Deşi oamenii gândesc diferit despre Dumnezeu, acest lucru nu are importanţă câtă vreme înţelegem că acestea sunt pur şi simplu gânduri şi depind de poziţia în care se află individul. Veţi şti atunci că omul evoluează prin diferitele sale gânduri şi idei către ultimul şi cel mai înalt concept de Dumnezeu. Când veţi descoperi acest lucru, toate ideile se vor contopi şi veţi fi în armonie cu Dumnezeu, în loc să gândiţi despre El. Gândul este o umbră, ceva indirect, însă a fi înseamnă că vă uniţi cu Dumnezeu şi atunci îl puteţi cunoaşte cu adevărat. De aceea trebuie să renunţaţi la a gândi despre El şi să începeţi să fiţi Dumnezeu, ceea ce înseamnă a deveni una cu El. Şi atunci cunoaşterea şi inteligenţa se contopesc în Dumnezeu.

Gândirea pune un văl între noi şi Dumnezeu. Când reuşim să sfâşiem vălul, devenim treptat Dumnezeu. Oricine îşi poate găsi drumul înapoi către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este prezent în fiecare dintre noi. Însă trebuie să începem prin a căuta, iar locul potrivit unde îl putem găsi este înăuntrul nostru, nu în afară. Trebuie să priviţi mai întâi înăuntrul vostru şi să găsiţi atomul sacru în inimă – eul spiritual din interior. Când aţi găsit eul spiritual lăuntric, puteţi privi din nou în afară şi veţi descoperi soarele – cu alte cuvinte, Eul Universal. Îl veţi vedea pe Dumnezeu în orice lucru şi în orice corp – după ce îl veţi fi văzut pe Dumnezeu în voi înşivă! Astfel, după ce a urmat alţi zei, după ce a crezut în numeroase zeităţi, omul înţelege în cele din urmă că în spatele întregii creaţii există un singur Spirit, iar după ce a crezut într-un spirit personal, un Dumnezeu personal, până la urmă îşi dă seama că zeitatea supremă este impersonală şi universală.