Adevărul care ne doare

Adevărul care ne doare

În Evenimentul Zilei din 14 august a apărut un articol intitulat "Diasporă la kil" al lui Florian Bichir.

El ne vorbeşte despre două evenimente ce au avut loc pe Litoral. Primul, "News to Know: introducing democratic media to schools in Romania" sub egida Ligii Tinerilor Romani de Pretutindeni (LTRP) a avut loc la Eforie Sud, program iniţiat de Ambasada Statelor Unite ale Americii. În aceeaşi perioadă, la Mangalia a avut loc Simpozionul "Românii de pretutindeni", organizat de TVR Internaţional. Ziaristul deschide astfel o paralelă între două lumi, viitorul posibil, tinerii necontaminaţi de mentalitatea comunistă - şi trecutul, diasporenii cu ştate mai vechi îmbătrâniţi prin exil, pe care îi descrie astfel:

În Evenimentul Zilei din 14 august a apărut un articol intitulat "Diasporă la kil" al lui Florian Bichir.

El ne vorbeşte despre două evenimente ce au avut loc pe Litoral. Primul, "News to Know: introducing democratic media to schools in Romania" sub egida Ligii Tinerilor Romani de Pretutindeni (LTRP) a avut loc la Eforie Sud, program iniţiat de Ambasada Statelor Unite ale Americii. În aceeaşi perioadă, la Mangalia a avut loc Simpozionul "Românii de pretutindeni", organizat de TVR Internaţional. Ziaristul deschide astfel o paralelă între două lumi, viitorul posibil, tinerii necontaminaţi de mentalitatea comunistă - şi trecutul, diasporenii cu ştate mai vechi îmbătrâniţi prin exil, pe care îi descrie astfel:

"Aceiaşi frustraţi care nu au reuşit în străinătate şi care au asociaţii de bucătărie şi vorbesc cu patos în numele soţiei şi al soacrei."

Exilul şi diaspora românească suferă de lipsa unităţii, de boala caprei vecinului. Toată lumea vrea să fie şef al unei asociaţii, oricât de mică ar fi ea. Bisericuţe peste bisericuţe, prietenii şi interese de moment care se schimbă cât ai zice peşte, pacte făcute doar pentru a fi rupte, pentru că fiecare îşi urmăreşte interesul, vrea să iasă în faţă cu orice preţ. Marea majoritate a celor care participă la astfel de şuşe ale diasporei vor ca ţara să le cadă la picioare, mută de admiraţie. Să asculte de la ei, genii în viaţă, cum e în lumea civilizată, în acea societate în care nu au reuşit. Deşi se vor supăra, trebuie spus că majoritatea emigranţilor au plecat de aici, din ţară, cu tarele comunismului, iar într-un mediu propice, românesc, vechile racile, cusururi apar imediat la suprafaţă ca eczemele netratate.

În timp ce românii sunt persecutaţi în Ucraina, în fosta Iugoslavie preoţii sunt caterisiţi pentru că slujesc în româneşte, la astfel de bâlciuri denumite simpozioane se vorbeşte despre patriotism cu gura plină şi mânjită de zoaiele meselor îmbelşugate. După ce mestecă pe nerăsuflate patriotism la kil, dar şi o groază de rahat, şi pun ţara la cale, participanţii îşi dau întâlnire la anul. Când se vor întruni în aceeaşi atmosferă solemn-patriotardă, cu iz ieftin de mici, spre bucuria unor organizatori precum TVRi, care face parastase exilului pe banii noştri, ai tuturor.

§

Chiar dacă m-a durut cum suntem percepuţi noi cei de aici, acasă în ţara natală, nu am putut să nu îi dau dreptate lui Florian Bichir. Şi asta nu pentru că întâmplător aseară un vecin român şi-a pus manele cu fereastra deschisă larg pentru a împărtăşi cu toată lumea gusturile lui muzicale, nu pentru că la spartul petrecerii s-au oprit sub fereastra mea vorbind discuţii cu glas tare, mârlăneşte, în arhicunoscutul stil românesc "hai să facem puţin pe deştepţii s-audă toţi fraierii"... Motivul pentru care mi-a plăcut articolul este adevărul în doză de şoc pe care ni-l administrează ziaristul, surprinzând cu acurateţe o realitate pe care nu o putem nega.

Suferim într-adevăr de lipsa unităţii şi de mentalitatea "capra vecinului" din plin. N-am fi români altfel! Bisericuţele şi "boala de a fi şef", păstor peste o turmă cât de mică de oiţe, oiţe care din vreme în vreme se supăra ca văcarul pe sat şi migreaza spre o altă turmă, toate sunt fenomene pe care le ştim cu toţii. Un comentator la articolul din Ev. Zilei era indignat că Bichir face doar afirmaţii fără să răspundă la întrebări. Dar asta e stupid! La ce întrebări să răspundă? Cum să ne facem bine? Cum să civilizezi o masă având mai degrabă spirit gregar decât spirit comunitar? Cum poţi schimba mentalităţi peste noapte? Chiar le poţi schimba?

Citiţi Caragiale şi gândiţi-vă dacă într-o sută de ani a devenit depăşit? Îl citim şi râdem plesnindu-ne genunchii cu palmele exclamând: "Că bine le zice!"

Este cruda realitate chiar dacă atunci când suntem arătaţi cu degetul nu ne convine. Am ales să emigrăm, să trăim într-o altă cultură, vorbind o altă limbă, schimbând un viitor incert pe civilizaţia occidentală de la care sperăm să ne contaminăm cu o spoială de bune maniere. Spoială zic, pentru că stratul subţire de bun simţ şi politeţe se duc dracului la primul contact cu vreun conaţional. Mereu în defensivă, afişăm o agresivitate ce trebuie să contracareze din start ceea ce anticipăm ori intuim, agresivitatea celuilalt - noi înşine în oglindă.

Odată porniţi pe calea pribegiei, întoarcerea acasă este mult mai dureroasă, mai ales prin faptul că suntem priviţi cu suspiciune; orice spunem este resimţit ca o lecţie de aroganţă, iar darurile noastre chiar dacă primite şi aşteptate, sunt percepute ca mărgelele şi oglinjoarele pe care primii colonizatori le împărţeau indigenilor. Dacă experienţa unei societăţi care funcţionează, nu perfect dar funcţionează, vrem s-o împărtăşim cu cei rămaşi în ţară e numai pentru că "facem pe deştepţii" fireşte, "genii" cum spunea ziaristul în articolul menţionat.

Acelaşi ziarist afirmă că de regulă, cei ce ţin aceste lecţii de civilizaţie, care îi privesc pe cei rămaşi cu milă şi o nedisimulată superioritate, sunt tocmai rataţii, nerealizaţii, cei care n-au reuşit să dea lovitura. Pentru mulţi în România, dacă nu te scalzi în milioane, dacă nu ai vilă cu piscină pe malul oceanului şi Mercedes în ogradă înseamnă că n-ai reuşit. Eşti un biet slujbaş capitalist care trăieşte de azi pe mâine şi nu doarme noaptea de grijă că nu are cu ce-şi plăti mortgage-ul luna viitoare. Ori în cazul ăsta nu ai dreptul să dai lecţii de civilizaţie. Nu trebuie să le spui tu cum trebuie să arate o societate normală, în care miliţianul nu te opreşte pe stradă că aşa "vrea muşchiu" lui", în care vânzătoarea încă zâmbeşte când îi ceri să-ţi arate a zecea bluză de pe raft, o societate unde înmatricularea la o maşină durează juma" de oră şi cuvântul "bacşiş" nu s-a inventat încă.

Ne mai spune domnul Bichir că noi, cei ce am plecat din ţară am luat în bagaj şi tarele comuniste care reapar ca "eczemele". Aici trebuie să îl contrazic - nu am luat tarele comuniste ci românismele, balcanismele de care din păcate nu vom scăpa oriunde ne-am duce. Poate copiii noştri care sunt educaţi într-un mediu aseptic, necontaminat, vor scăpa de aceste eczeme. Ei, spre exemplu, poate vor accepta că cineva are o altă opinie decât ei, că flutură idei ce miros a erezie, ori că nu se înscriu în corul majoritar al conformiştilor fără a o lua ca pe un afront personal. Când cineva nu e de acord cu noi, considerăm că am fost jigniţi, loviţi în amorul propriu; ne supărăm aşa rău că respectivul nu gândeşte la unison încât ne lăsăm orbiţi de ură, dezlegăm un potop de afurisenii şi-l facem cum ne vine la gură.

Cât despre capra vecinului, ăsta este un domeniu în care avem în sfârşit unanimitate deplină. Un românism pe care nu-l poate nega nimeni, omniprezent în diaspora. Fiecare se uită în punga altuia, fiecare e mai preocupat de ce face celălalt, ce casă are şi ce maşină conduce, prosperitatea aparentă fiind mai importantă decât orice. Snobimea funcţionează pe principiul "cin" s"aseamănă se-adună" şi stau ciorchine într-o minisocietate românească unită doar printr-o unică activitate, aceea de a arăta celuilalt ultimele achiziţii; ce valoare ar avea altfel dacă nu poţi fi admirat şi în aceeaşi măsură invidiat de restul turmei?

Un cititor (chiar român canadian) comenta cu umor articolul, amintindu-şi de întâlnirile românilor unde "babe toxice, cu mutre de cutre, se numesc una pe alta în comiţii şi comitete", şefia, directoratul fiind ţinte preferate ale românului în goana după scaun. Nu contează cât de bun manager eşti, titlul de preşedinte sună aşa bine că merită să duci de râpă orice asociaţie numai ca să vadă rudele acasă şi să crape duşmanii de ciudă.

Zilele trecute cineva care-a trecut printr-o experienţă tristă cu compatrioţi de-ai noştri, îmi spunea că nu mai vrea să aibă de-a face cu români cât o trăi. Asta este o mare greşeală, singura greşeală pe care i-am găsit-o şi domnului Bichir - nu de români trebuie să te fereşti, ci de oameni de proastă calitate. Ei sunt şi printre canadieni, şi printre englezi, poate într-o măsură mai mare printre români - dar de noi depinde cu cine socializăm. Dacă accepţi adunătură numai ca să ai audienţă ori ca să ai cui să "show off" cum se spune pe aici, atunci accepţi şi riscurile de rigoare. Când inviţi la masă un român care trage vânturi, râgâie şi se scarpină în cur ori face pipi pe braduţii de pe peluză, nu trebuie să vină ca o surpriză lovitura în moalele capului pe care ţi-o aplică mai târziu. Dacă "prietena" ta se exprimă vulgar şi nu citeste altceva decât reclame din revistele pentru femei, de ce aştepţi mai mult de"atât?! Ştiţi proverbul, "spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti", ori în diasporă prieteniile care se fac şi se desfac sunt afectate de numărul mult mai mic de opţiuni. Dintr-o comunitate mică, divizată şi mai mult pe biserici şi bisericuţe, nu prea ai ce-alege şi te-aduni şi tu cu cine poţi, ca să mai vorbeşti şi tu româneşte, să îţi creezi iluzia apartenenţei la o vatră comună.

Şi pentru că veni vorba de vatră, câteodată aici mă simt ca la ţară, într-un sat oltenesc unde toată lumea ştie pe toată lumea, unde toate ţaţele îşi pun fustele în cap şi-şi aruncă lături peste gard, unde toţi mitocanii te"njură de mamă când le vine lor pe chelie, unde bârfele şi încuscrelile se leagă şi se dezleagă pe băncuţa din faţa porţii, scuipând coji de seminţe"n praf. Diaspora nu este o lume omogenă, ideală, şi nu va fi în veci, nu pentru că suntem noi aşa cum suntem, ci pentru că diaspora este un eşantion reprezentativ pentru întreaga Românie. Articolul domnului Bichir putea foarte bine să aibă ca subiect orice simpozion pe orice temă, o discuţie într-o comisie parlamentară ori o şedinţă de minister, cu români din Dobrogea sau Ardeal. Şefia, capra vecinului, lecţia de genialitate servită cu aroganţă, tare comuniste şi eczemele de rigoare sunt atributele românilor din ţară în primul rând. Nu le-am inventat noi, diasporenii. Exilul este doar un model la scară redusă şi domnul ziarist nu are decât să extrapoleze si să afle cu uimire că asta este lumea în care se învârte zi de zi.

Diaspora la kil este doar o mică fracţie dintr-o ţară ce conţine mii şi mii de kile.

Angela ŢAPU