Întâlnire cu Dalai Lama

Întâlnire cu Dalai Lama

  ÎNTÂLNIRE CU DALAI LAMA

Scurt istoric:

Cel de-al 14-lea Dalai Lama s-a născut in Takser, Amdo, in nord-estul Tibetului, pe 6 iulie 1935, sub numele de Lhamo Dhondrub, într-o familie de ţărani. A fost recunoscut ca fiind reîncarnarea celui de-al 13-lea Dalai Lama la vârsta de doi ani, în conformitate cu tradiţia tibetană referitoare la acest eveniment. Întronarea sa ca cel de-al 14-lea Dalai Lama a avut loc pe 22 februarie 1940, în Lhasa, capitala Tibetului.

Dalai Lama se crede a fi manifestarea lui Avalokitesvara, Budha compasiunii, care a ales sa se reîncarneze pentru a servi omenirea. Ca Dalai Lama, lui Lhamo Dhondrub i s-a dat numele de Tenzin Gyatso. Tibetanii i se mai adresează şi cu apelativul Yeshe Norbu sau simplu Kundun - Prezenţa.

Pe 17 noiembrie 1950, 80.000 de militari chinezi au invadat Tibetul. In 1954, Dalai Lama s-a deplasat la Beijing  pentru a purta discuţii de pace cu Mao Zedong. Efortul sau de a aduce o soluţie paşnică conflictului chinezo-tibetan a fost zadarnic. În 1959, capitala Tibetului, Lhasa, a fost scena unei demonstraţii uriaşe, cerând Chinei să-şi retragă trupele din Tibet şi reafirmând independenţa deplină a acestui ţinut. Demonstraţia a fost zdrobită violent de armata chineză.

Dala Lama a fost nevoit să se retragă in India unde i s-a acordat azil politic. Din 1960 Dalai Lama trăieşte în Dharamsala, India, aşezământul guvernului tibetan în exil.

În 1989 lui Dalai Lama i s-a conferit Premiul Nobel pentru Pace. În nota de înmânare a premiului s-au precizat următoarele: „ Comitetul de acordare a Premiului Nobel doreşte să sublinieze faptul că Dalai Lama, în lupta sa pentru eliberarea Tibetului, s-a opus în mod regulat utilizării forţei armate şi violenţei. Întotdeauna a propus soluţii paşnice, bazate pe toleranţă şi respect reciproc, în scopul conservării tradiţiilor şi bogăţiilor spirituale, istorice şi culturale ale poporului său."

Dalai Lama se autointitulează de cele mai multe ori ca fiind „un simplu călugăr budist. Nici mai mult, nici mai puţin." În încercarea de a explica marile sale surse de inspiraţie, el citează adesea versetul său favorit, descoperit in scrierile din secolul opt ale marelui învăţător budist Shantideva:

„Atât timp cât universul  şi umanitatea vor exista, tot atât timp îmi doresc şi eu să fiu capabil să îndepărtez suferinţa din lume."

Am avut privilegiul de a participa şi de a îl vedea pe Dalai Lama în Vancouver, pe 18 aprilie 2004, la Pacific Coliseum, unde a susţinut o conferinţă publică (satsang) cu tema : „ O inimă bună  - o viaţă împlinită". O întâlnire ce o poţi avea odată în viaţă. O congruenţă a destinelor, nu întâmplătoare. O adunare a 13.000 de oameni de diferite confesiuni religioase, veniţi să asculte, să înveţe şi să se roage.  O adunare a celor care cred în Dumnezeu, indiferent dacă îl numesc Allah, Atman, Iehova în credinţa lor. Pentru ca Dumnezeu este doar unul, deasupra cuvintelor, termenilor lingvistici, explicaţiilor şi definiţiilor puerile cu care încercăm noi să-l încorsetăm în limbajul nostru cotidian.

Purtând tradiţionala robă de culoarea şofranuli cu nuanţe portocalii  a călugărilor tibetani, conferinţa prezentată a fost singura învăţătură spirituală predată de Dalai Lama pe parcursul vizitei sale în Vancouver în acest an. A fost o oportunitate rară pentru tibetani, budişti şi publicul larg de a asculta mesajul său.

Audienţa s-a ridicat în picioare pentru a-i saluta intrarea sa pe scena amenajată cu un altar având însemnele tradiţiei budiste: apă pentru băut, apă pentru spălat, mâncare, flori, beţişoare şi esenţe parfumate. Un imens tron roşu de doi metri şi jumătate înălţime i-a slujit drept scaun pe parcursul conferinţei. Steaguri canadiene si tibetane uriaşe au fost arborate în spatele scenei şi doi călugări au stat în permanenţă de o parte şi de alte a tronului său, cu capetele plecate. O mulţime de agenţi de ordine au înconjurat scena.

Dalai Lama a dovedit a avea un neastâmpărat simţ al umorului încă de la început, când a testat perna tronului său înainte de a se aşeza, fapt care a stârnit zâmbete în audienţă. Ulterior el a purtat un vizor protector tot de culoarea şofranului. Liderul tibetan şi-a început prelegerea vorbind în engleză, dar a continuat ulterior în tibetană, învăţăturile sale fiind traduse publicului.

Ideile centrale prezentate au vizat: natura compasiunii; numeroasele căi de a evolua spiritual şi de a fi o persoană bună, cu o inimă mare şi gata de a-i ajuta pe cei din jurul nostru, şi cum să trăim o viaţă împlinită servind pe cei care au nevoie de acest ajutor.

În ciuda vicisitudinilor vieţii, orice om doreşte şi aspiră să fie o persoană bună, cinstită, corectă, cu o inimă curată. În pofida modului în care trăim sau a locului în care locuim, omenirea are un lucru în comun: dorinţa unei vieţi fericite. Dar, aşa cum fericirea de multe ori pare doar o iluzie, la fel pare şi faptul de a avea o inimă mare, generoasă si un spirit de compasiune accentuat. Şi mai greu de atins este de a avea o viaţă împlinită.

Una din căile de a ne cultiva compasiunea interioară este de a înţelege suferinţa. Faptul că suferinţa există este primul dintre cele patru Nobile Adevăruri pe care Shakyamuni Buddha le-a predat acum mai mult de 2500 de ani. Se spune că compasiunea şi înţelepciunea sunt ca doua aripi ce ajută pe aspirantul adevărat să atingă iluminarea. Înţelegerea cu adevărat şi  acceptarea suferinţei proprii, duce la eliminarea acesteia din viaţa noastră, cât şi la implementarea dorinţei de  a o elimina din  viaţa altora. Aceasta este adevărata compasiune.

Pentru familiile mixte din punct de vedere religios, cel mai bine este de  a încerca a păstra o singură religie în interiorul familiei. De a se alinia cu toţii unei singure religii. În acest fel se pot elimina paşnic  multe discuţii şi conflicte ce u îşi au rostul. Care religie este cea bună? Cea care ni se potriveşte nouă cel mai bine şi care produce cele mai sesizabile transformări în interiorul fiinţei noastre.

Vancouverul este un oraş multicultural şi multireligios. De aceea este bine să ştim câte ceva despre toate celelalte religii şi tradiţii care ne înconjoară. În Tibet, datorită contactului redus cu alte religii, se credea că tibetanii au cele mai bune tradiţii şi percepte moral-religioase. Se credea că religia lor este cea mai bună. Doar mai târziu, când călugării budişti au început să „iasă în lume" şi să aibă contacte cu celelalte mari religii ale lumii, au avut o deplină înţelegere a acestora, un respect şi o admiraţie deosebită pentru ele.

Ce înseamnă „Eu Sunt"? Care este natura acestui „eu sunt"? Cine este acest „eu sunt"? Eu, cel care suferă şi cel care este fericit? Eu, cel care are proprietăţi materiale sau cal care trăieşte pe străzi? Noi credem că acest „eu" suntem de fapt noi înşine. Ne confundăm cu acest „eu". Credem că acest „eu" este stăpânul corpului şi minţii noastre. Buddha ne-a învăţat o altă cale a descoperirii, a experimentării eului interior. Acest eu interior este independent de minte şi de corpul uman. Nu este corpul fizic. Nu reprezintă mintea, gândurile sau ideile noastre. Dar, acest eu poate fi înţeles, poate fi acceptat doar într-o relaţie directă cu corpul fizic şi cu conştiinţa. Mintea este primul receptor al corpului fizic şi al acestui eu. Este primul filtru, prima barieră. Adevăratul înţelept, iluminatul ajunge să disipe, să elimine toate aceste fine „poluări" mentale, aceste construcţii ideatice care de fapt ne menţin în neştiinţă în loc să ne dezleage şi să ne ilumineze. Adevăratul înţelept ajunge sa vadă întreaga şi adevărata natura a acestui eu interior. Cu efort şi discernământ spiritual, mintea poare fi separată de aceste intoxicări noţionale, de aceste confuzii iluzorii despre „cine sunt eu".

Adevărul reprezintă eliberarea de suferinţă. Trebuie să recunoaştem că în adânc, toţi, dar absolut toţi dorim să depăşi stările de suferinţă, de demoralizare, de cădere şi să atingem fericirea deplină. Cu toţii dorim să evităm suferinţa. Când asupra unui obiect, fenomen sau fiinţe umane acţionează două forţe opozante, întotdeauna este posibil să o întărim pe una dintre ele, în detrimentul celeilalte. Depinde doar de noi, de gradul nostru de percepţie a realităţii şi de gradul de evoluţie spirituală. Antidotul suferinţei se află în înţelegerea acestui termen - „eu" şi a întrebării „cine sunt eu". A  înţelegerii naturii noastre interioare, profunde, dincolo de realitatea corpului fizic. Există o discrepanţă mare între modul în care vedem noi lucrurile şi modul în care sunt ele în realitate. De cele mai multe ori suntem dezamăgiţi de ceea ce vedem în comparaţie cu ceea ce am crezut că o să vedem.

În viaţa de zi cu zi ne creăm de obicei un program foarte aglomerat, foarte încărcat pentru a atinge un anumit scop. De cele mai multe ori acest scop este un scop grosier, legat de o iluzorie lume materială. Trebuie să analizăm şi să discernem foarte bine acest scop, pentru că va fi un ţel care ne va consuma toată energia, toate resursele fizice şi nu numai. De aceea este bine să fie un scop nobil. Trebuie să fie un scop înalt. În budism, unul din aceste scopuri spirituale este acela de a elimina suferinţa din viaţa noastră şi din viaţa celor din jurul nostru, fapt care implicit duce la atingerea stării de fericire şi pace lăuntrică.

În majoritatea religiilor întâlnim ideea existenţei unui suflet etern, nemuritor. Nu putem afla aceasta doar prin dorinţa de face aceasta descoperire. Nu este o descoperire palpabilă, fizică. Trebuie să trecem la un nivel mult mai adânc şi să ajungem să înţelegem existenţa acestui sine individual, acestui suflet etern. Este un proces intens, adânc, de introspecţie şi căutare interioară.

Eu sunt stăpânul minţii şi corpului meu. Corpul este palpabil, fizic, aici şi acum. Unde este însă sufletul? Nu este în corpul fizic. Nu îl putem descoperi într-un anume organ. Nici o parte a corpului nostru fizic nu este lăcaşul sufletului, sinelui interior. Sufletul nu este nici în mintea noastră. Mintea are trei stadii de existenţă: starea activă, conştientă, starea de visare şi starea de somn profund. Sufletul nu este de asemenea nici în sentimentele sau emoţiile personale. Mintea nu are o experienţă personală, palpabilă a sinelui, a sufletului. Deci pentru a putea să atingem acest necunoscut, pentru a putea înţelege stadiul de „Cine sunt eu"? trebuie să trecem dincolo de barierele corpului fizic şi mental.

Cum putem atunci înţelege mai bine ce înseamnă sufletul, sinele? Nu ajunge doar a dori aceasta. Trebuie să aspirăm, trebuie să ne facem un scop fundamental din aceasta. De a afla cine suntem cu adevărat noi. Aspiraţia de a deveni iluminat, eliberat, pentru a îi putea ajuta şi pe cei care au nevoie de ajutorul nostru. De a fi detaşat. Înţelepciunea şi compasiunea sunt două elemente de bază ale evoluţiei spirituale. Compasiunea însemnă a încerca a-i elibera pe cei din jurul nostru de suferinţă, de ignoranţă. Ataşamentul, egoismul, iluzia realităţii sunt otrăvurile minţii. Principalul ţel al unui aspirant spiritual ar trebui să fie cultivarea unei atitudini altruiste, a unei minţi treze.

În toate, dar absolut toate religiile lumii împărtăşim acelaşi deziderat: dorinţa de a evita suferinţa şi de a dobândi fericirea. De aceea trebuie să urmărim să cultivăm ceea ce este bun, înălţător, moral, altruist în fiinţa noastră. Ca practicanţi spirituali trebuie sa ajungem la stadiul în care putem evita de a fi furioşi, nervoşi, irascibili. Trebuie sa fim martorii propriilor noastre acţiuni. Să ne detaşăm de situaţia conflictuală şi să ne autoanalizăm cu luciditate.

Iată în final şi o poezie aparţinând lui Dalai Lama care întăreşte ideile şi comentariile prezentate de către Sfinţia Sa mai jos: 

Nu renunţaţi niciodată

Indiferent de ce se întâmplă în jurul vostru.
Să nu renunţaţi niciodată,
Deschide-ţi-vă inima.
Energia  şi mişcarea prea multa din ţara voastră
Vă va deschide mintea
În loc să vă deschidă inima.
Deschide-ţi-vă inima,
Fiţi compătimitori,
Luptaţi pentru pace
În inima voastră şi în lume.
Şi vă spun din nou
Nu renunţaţi niciodată.
Indiferent de ce se întâmplă în jurul vostru
Nu renunţaţi niciodată.

De Sebastian STOICA