Numai un patetism desuet?

Numai un patetism desuet?

Circumstanţa că oamenii inteligenţi, iubitori de carte, cu bune maniere acceptă ca de la sine înţeles ideea crimei e de natură să stârnească stupefacţie. Ce raţiuni superioare pot invoca adepţii violenţei până la asasinat ca să justifice actul de barbarie? Este o dilemă care pune în încurcătură şi pe cei care doresc să absolve de vină mişcarea legionară. Nu omit faptul că pledoaria în favoarea martirilor acestei cauze s-a sprijinit pe convingerea că la baza proiectului de mântuire colectivă a stat o credinţă religioasă. O lume de dincolo era aşteptată jos, pe pământ, şi tocmai procesul de transpunere în practică ghida eforturile Gărzii de Fier. În acest scop, se preconiza sacrificiul propriei vieţi şi totodată eliminarea prin exterminare a altora, socotiţi o piedică în drumul spre salvare.

Cum să găseşti însă o logică pentru ţâşnirea instinctului de omor? O crimă rămâne o crimă din orice perspectivă ai privi. Raiul transplantat la nivel terestru nu se poate clădi pe fărădelege. Cu încăpăţânare, dilema revine în dezbaterile intelectuale pe scena autohtonă. Neîndoielnic, dăinuie subteran o admiraţie faţă de gestul de autodăruire supremă propagat de Legiune.

Sub diferite forme, răzbate la suprafaţă o tentativă de reabilitare şi de redistribuire a meritelor de care beneficiază o grupare care a tulburat mentalităţile. S-a căutat cu înfrigurare o explicaţie care să estompeze gravitatea gesturilor, deschizându-se un traiect al absolvirii. O serie de comentarii au stăruit pe latura de abnegaţie, a fost elogiată predispoziţia spre autojertfire, care s-ar rezema pe un ideal de puritate, pe o voinţă de însănătoşire a moravurilor.

Erau lăsate într-un con de umbră în această pledoarie accesele de exaltare crudă. Alţi cercetători nu le-au negat, au admis evidenţa lor, dar au descoperit motivări inopinate, înfruntând riscul de a isca ilaritate. Un distins profesor universitar, cu catedra în ţară şi în străinătate, a formulat ipoteza că membrii Gărzii de Fier se scufundau noaptea în visări paradiziace, învăţau pe de rost versuri de Eminescu, le recitau cu voce tare la lumina lumânărilor şi desenau febril pe ziduri tărâmuri imaginare. Ziua circulau ca nişte somnambuli, loveau cu pumnii, trăgeau cu arma, coborau în catacombe, fără să ştie exact ce fac şi ce gândesc. Aşadar, cu toate că aveau personalitatea scindată şi duceau o dublă existenţă, ei revendicau un loc în galeria eroilor neamului. Atârnă însă greu, ca un bolovan legat de glezne, delictul ucigaş. Forţa telurică şi discursul nobil de regenerare umană nu puteau coabita paşnic. Nu se poate tăgădui o condiţie vitregă pentru apărătorii Legiunii. Climatul discuţiei nu este prielnic, anevoie se poate afişa public o solidarizare cu o organizaţie care a admis în arsenalul ei de luptă teroarea şi represiunea. Din precauţie, unele mărturii de raliere sunt expuse travestit, se lucrează cu aluzii şi cu subtext.

În multe state europene încurajarea extremismului e pedepsită prin lege. Şi în peisajul de dezbatere din ţară interzicerea propagandei cu caracter fascist aduce roade. Din experienţa trecutului s-a văzut că o repetare a delirului retoric s-ar încheia cu vărsarea de sânge, cu aţâţarea resentimentelor, cu ieşirea la iveală a unui fond anarhic de brutalitate. Schimbul de păreri pe tema extremismului de dreapta nu este fecund spiritual din pricina acestor excese şi denaturări, de aceea se preferă retezarea lui din faşă.

Sub aceste auspicii am început lectura unui eseu semnat de Sorin Lavric în revista Idei în dialog, nr. 4/2006, intitulat „Feţele Martei Petreu". Ceea ce mi s-a părut curios din pornire este faptul că autorul leapădă prudenţa şi divulgă simpatiile sale. Da, Legiunea a recurs la violenţă, s-au comis fapte urâte. Ele dispuneau însă de o semnificaţie majoră dacă le raportăm la ţelurile anunţate. Adică la proiectul de prefacere a societăţii după un canon supraterestru. Ordinea de sus se substituia cenuşiului şi egoismului strâmt care guverna cotidianul. Da, Garda de Fier îşi propunea ţinte nu ferite de utopic, care în registrul prezentului nu se prea puteau realiza. Eşecul nu compromitea însă mesajul, predomina vocaţia de a atinge sublimul, de a înălţa privirea spre cer. Aterizând pe pământ, apologeţii trebuiau însă să dea o explicaţie crimei. Care era tâlcul ei? Inamicul va fi lichidat fiindcă împiedică eliberarea de sub carapace, execuţia e o necesitate a destinului. Se atinge astfel o formă de graţiere de excepţie.

Sorin Lavric nu omite clipele de extaz ucigaş, le atribuie însă un statut de normalitate. Omorul nu înfioară, nu cere căinţă, el este o etapă spre atingerea unui scop mai înalt, care atribuie un temei întregului. Autorul eseului consimte să expună componentele de bază ale programului: 1. Fundamentalismul religios; 2. Fanatismul; 3. Totalitarismul. Ca adaos doctrinar ar fi putut menţiona şi cultul morţii, care străbate cuvântările şefilor Legiunii, manualele de educare a tineretului, afirmările teoretice. Dacă la origine mişcarea a proclamat superioritatea moralei creştine, călăuză şi în activitatea practică, cum se împacă dezideratul cu încălcarea decalogului în concret )poruncă: „să nu-ţi ucizi aproapele!")? Revine prin urmare îndărătnic întrebarea-cheie elementară. Îndreptându-ne atenţia spre dezbaterile de primă urgenţă actuală nu putem evita o paralelă: cu ce se deosebeşte ideologia Legiunii de dogmele unor organizaţii teroriste islamice care ameninţă azi planeta? împrejurarea că învăţătura de pe aceste meleaguri era strict autohtonă, că punea preţ pe virtuţile tradiţiei, ale folclorului, ale credinţei strămoşeşti, că recomanda rugăciunea, spovedania, pocăinţa - aceste particularităţi nu vin în contrazicere cu viziunea apocaliptică a sinucigaşilor care târăsc după ei în moarte nenumăraţi inşi nevinovaţi.

Sorin Lavric ne previne că defectele de bază ale fenomenului legionar nu sunt de identificat „într-o anumită optică economico-politică sau în cine ştie ce strategie de organizare socială pe care legionarii nu numai că nu au avut-o şi nici măcar nu au apucat să o aibă". Cu alte cuvinte, ei nu erau interesaţi de politică, trăiau în alte sfere. E o argumentaţie de care a uzat şi Mircea Eliade în memoriile sale, unde contesta implicarea Gărzii de Fier în acţiuni directe. Membrii ei se constituiseră într-o sectă religioasă, se retrăgeau în evlavia riturilor. Totuşi, faptele reale sunt încăpăţânate. Legiunea a jucat un rol activ în politica ţării. Apelul ei electoral prevedea curmarea influenţei nefaste a Vestului, discreditarea democraţiei parlamentare, orientarea spre Germania fascistă, chemarea la epurare etnică şi, urcând în revendicări, condamnarea la exterminare a unor categorii de cetăţeni.

După marşurile de dresare a voinţei se răspândeau în unele zone ale populaţiei spaima şi panica. Nu erau numai probe de verificare a rezistenţei şi a devotamentului )postul, abstinenţa, mersul pe pietre desculţ, cu răni la picioare, cânturile în grup transformate în urlete). Un punct esenţial al desfăşurării era rezervat comunicării sentinţelor capitale )cine era prevăzut să fie trecut pe lista condamnaţilor). Erau reprezentanţi ai plutocraţiei, deputaţi şi miniştri care nu au respectat indicaţiile mişcării şi apoi o lungă cohortă de minoritari unguri şi evrei, socotiţi agenţi ai răului, predestinaţi să dispară din naştere. Cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, se pregătea purificarea prin forţă a ţării. Utilizarea armelor devenise un simbol al marii renaşteri. Ivit pe un cal alb, falnic ca un voievod din vremuri apuse, Corneliu Codreanu întruchipa un zeu al răzbunării. El purta pistolul la vedere şi la întrunirile parlamentului. S-a încumetat să îl folosească în alte înfruntări de toate zilele )asasinarea comisarului de poliţie Manciu). Camaradul său credincios, Moţa, a ţintit revolverul asupra studentului Vernichescu şi l-a sfârtecat cu mai multe gloanţe.

Problema nu este numărarea focurilor de armă )Marta Petreu susţine că au fost şapte, Sorin Lavric corectează cu acribie, ajungând la şase). Actul în sine, recea execuţie, nu zdruncină calmul comentariului, ca şi cum exactitatea detaliilor ar deţine prioritatea în analiza unor deraieri morale grave. Şi Sorin Lavric se agaţă de o împrejurare atenuantă în ochii săi: nu legionarii au început sarabanda tragică, ei au defilat cu intenţii paşnice şi au fost întâmpinaţi cu rafale, cadavrele celor omorâţi au fost expuse pângăririi în pieţele publice. Are însemnătate datarea primei descărcări de armă? E clar că din premise în manifestele mişcării era inclus că Legiunea nu va ocoli violenţa, că va stârpi fără milă o molimă.

Care sunt profeţiile lui Codreanu? Sorin Lavric ne lămureşte: „nişte vorbe cărora astăzi le poţi reproşa patetismul desuet". Numai atât? In catehismul legionar, eradicarea viciilor sociale era un postulat primordial. Conducătorii au iniţiat plutoanele de execuţie, au ordonat uciderea lui Duca, Iorga, Madgearu, s-au lăudat cu radicalismul în acţiune. Masacrarea populaţiei evreieşti, teoretizată şi dusă la îndeplinire, împinge Legiunea în afara tabloului organizaţiilor cu care se poate comunica. Când se dezvăluie astăzi astfel de desfigurări în strategia de luptă se aude câteodată o replică de agasare: „E, şi?" - altfel zis, ce-i atât de grav în aceste semnalări? Apoi se adaugă precizarea: n-au procedat la fel exponenţii taberei adverse )Gulagul, reprimările comuniste, expulzări şi persecuţii în proporţii de masă)? Nimeni nu vrea însă să scuze o extremă prin insistenţa unilaterală asupra unor orori din lagărul opus.

Ceea ce îl preocupă implicit pe Sorin Lavric este tema contaminării unor spirite alese. Cum poate fi relevată valoarea în scrierile lui Cioran, Eliade, Noica, mari cărturari care au traversat purgatoriul extremismului? Intrând în polemică, Sorin Lavric se comportă dispreţuitor, sarcastic, hotărât să descalifice. De ce revarsă atâta venin în notele cu care cataloghează efortul Martei Petreu? Exegeza din Trecutul deocheat ar fi falsă deoarece nu recunoaşte episodul de glorie al lui Corneliu Codreanu. Se adună epitetele de desfiinţare: „ton de răfuială", „bufeul de antipatie", „comentator crispat", „mostră de execuţie ideologică", „procedee perfide în tehnica de construcţie" )semne de exclamaţie, intercalări), „modul aberant", „temperamentul îi joacă feste".

Într-o recenzie consacrată eseului, eu am elogiat curajul Martei Petreu, care abordează subiecte delicate, refuză tabuizarea, păşeşte pe teritorii neumblate. Ea separă gândirea lui Cioran de doctrina Căpitanului )aprecierea civilizaţiei apusene, neîncrederea în hipertrofia tradiţiei, nealinierea la ritualurile străvechi). Miza superioară rămâne relevarea valorii. Cioran ca şi Eliade nu au fost mari pentru că au aderat la Legiune şi au supt din sânul intoleranţei, ci s-au impus ca figuri de seamă când s-au lepădat de mirajul extremismului. Cioran mărturiseşte că e ruşinat că a compus în faza căderii în păcat fraze stupide şi isterice, cu totul altfel judecă exegeţi contemporani care nu s-au lecuit de rătăcirea exaltărilor.

Cu câţiva ani în urmă, un tânăr critic, la debutul carierei, declara că lui îi plăcea Cioran în juneţe, înainte de contactul cu democraţia. Când era un ştrengar slobod, care nu se sinchisea de rigorile etice, îşi bătea joc de bătrâni, scuipa pe tradiţie, îşi exprima sila faţă de unguri şi evrei. Asta admira la năbădăiosul rebel, că se putea confesa deschis, fără să fie stingherit şi strivit de canonul civilizaţiei. Pe celălalt Cioran, moşneagul solitar în mansarda din Paris, îl detesta pentru că alesese respectul şi cuviinţa, îşi scotea pălăria în faţa trecătorilor de pe stradă, îi căzuseră aripile, pierise farmecul insolenţei. Pe lângă ireverenţa comentariului, el este şi profund eronat, căci opera incendiară de moralist a lui Cioran s-a închegat sub zodia democraţiei şi a toleranţei descotorosită de tentaţiile haosului.

S. Damian