Prezidenţiale

Prezidenţiale

Nemăsurate sunt energiile cheltuite în discuţiile românului, afirmaţie în sprijinul căreia nu trebuie să căutăm mai departe de forumurile existente în cadrul acestei mici, dar active comunităţi din British Columbia. Când însă pe tapet va fi scos subiectul alegerilor prezidenţiale româneşti din acest an, cu siguranţă că vor curge valuri de cerneală în paginile ziarelor şi o  mulţime de impulsuri vor fi aplicate tastaturilor în mediile virtuale ale Internetului!

Mulţi dintre noi am auzit despre posibila candidatură a d-nei Lia Roberts, liderul republican din Nevada, USA, la prezidenţialele româneşti. Câţiva dintre noi şi-or fi spus vreun gând la adresa celor din ţară:  ok, să le fie de bine, ei acolo - noi aici", deşi ştiu bine că e o jumătate de adevăr ce nu stă nicidecum în picioare - marea majoritate a diasporei româneşti având rude, prieteni cunoştinte ACOLO şi unii chiar cochetăm cu ideea de a ne întoarce vreodată de unde am venit, deci cauza nu ne poate fi cu totul indiferentă.

Departe de mine ideea de a face lobby unei posibile candidaturi, nu fac asta - şi nici n-ar fi nevoie, dat fiind că un mare maestro al orchestrării campaniilor electorale, reputatul Dick Morris, se va ocupa de întreaga strategie a prezidenţialelor d-nei Roberts. Neavând nici calitatea ori experienţa de analist politic, mă feresc de orice sinteze ori deducţii personale şi încerc prin prezentele rânduri să mă „strecor" în gândirea românului  de acasă, a celui din părţile Romanului moldovenesc, ori a Roşiei Montane transilvane, sau a Urziceniului regăţean: Eu cu cine votez ?!

Apăi ecuaţia n-ar fi simplă deloc: taica Neluţu, după două mandate şi ceva, va lăsa locul şi scaunul prezidential altui aspirant - nu atât din plictiseala dumnealui în postul de şef al statului, cât mai ales datorită prevederilor Constituţiei ce nu-i mai permit continuarea. În lipsa domniei sale, ce candidaţi ar ramâne - şi Slavă Domnului, numai de candidati nu ducem lipsă?

M-aş încumeta la o simplificare a datelor, fără ca prin asta să schimb natura lor: pe de-o parte autohtonii arhicunoscuţi - lupii (relativ) tineri, căliţi în focul educaţiei comunist-revoluţionare, şcoliţi unii dintre ei prin străinătăţuri pe banii gloatei nevăzut impozitate din România comuniste, ori pe la Curtea defunctului dictator. Sigur, aceştia au experienţa politică, sunt hârşiţi în acţiuni diversioniste, în jocuri de culise, în împârţiri de ciolane, în corupţie şi abuzuri, în compromisuri şi alte mizerii specifice luptei politice de după '90, unii dintre ei chiar de mai devreme. Ce au în comun toţi aceştia? Aş zice, închistarea într-o veche gândire. Sunt învechiţi! Pot creea fiecarui alegător iluzii şi vise după puterea şi imaginaţia lor, dar nu vor aduce nimănui în veci certitudinea că sunt în stare să abată România pe un făgaş mai bun. „Toţi sunt la fel", ar putea spune badea Ion, şi nu cred că ar greşi prea mult.

În acest spectru, nu pot omite partea rezervată Monarhiei şi reprezentanţilor acestora. Prezenţa lor, demnă şi calculată, se face simţită tot mai serios, dar implicaţiile lor în lupta politică sunt relativ greu vizibile; mişcările Monarhiei au încă un aspect de regrupare a forţelor, de activare a unor centrii amorţiţi, de revigorare a unui spirit demult uitat de popor, şi chiar de ei înşişi -exceptandu-l, desigur, pe Majestatea Sa Mihai, personalitate de excepţie şi istorie vie a zbuciumului românesc de peste trei sferturi de veac. Mai mult ca sigur, monarhiştii nu vor fi prezenţi la prezidenţiale, pentru simplul motiv că nu pot să o facă, d-nul Câmpeanu simţind eşecul unei asemenea idei pe propria piele cu ceva ani în urmă.

De ce am pomenit totuşi de Monarhie aici? Pentru că reprezintă un alt curent în posibila evoluţie a României, curent ce nu are în comun cu marea gaşcă a aspiranţilor la fotoliul prezidenţial decât dorinţa puterii supreme (şef de stat) spre care aspiră şi ei în mod firesc, dar fără a face mare tevatură deocamdată. Cum mi-aş imagina eu vedenia lor în ochii românului: „fost'ai lele cât ai fost, o fo' bine sau rău cu ei, că nu-mi mai amintesc, dar oricum, Rege preşedinte n-am mai auzit decât pe la bulgari (pardon, Prim Ministru)!

A treia şi ultima parte a celor ce ar putea hotărî de la Cotroceni destinele României în următorii ani o constituie românii veniţi „din afara" cumulaţi cu independenţii ce îşi au propria afacere de succes undeva în Occident, sau chiar în Romania. De Lia Roberts ştim deja şi bănuiala că nu ar fi singura în această clasificare există deja. Această categorie promite de asemeni a se constitui într-un motor capabil de a imprima Ţării noastre o traiectorie aparte pe orbita evoluţiei ei. Bună, rea? Numai viitorul şi istoria o vor decide, cert e că ideile şi concepţiile lor sunt diferite de ale majorităţii celor din primele două clasificări. Ca argumente: educaţia lor e alta, succesul l-au dobândit altfel - însăşi lumea ei o percep ALTFEL. Sunt o forţă prin propriile realizări şi vor fi luaţi în considerare în anii ce vin, cu voia sau fără voia multora. Românul simplu, chinuit şi înşelat în aspiraţiile lui, în veşnică alergare după dramul de siguranţă al zilei de mâine, nu poate omite o cugetare, pe cât de simplă, pe atât de încărcată de adevăr: până acum, au fost toţi la fel şi o fo' rău, cu ăştia ce mai poate să ne fie? - şi astfel să voteze în consecinţă.

În care consecinţă ar mai putea intra o opţiune de vot - pe care mă feresc să o definesc succint -pentru un popor chinuit şi, deci, nevoit să experimenteze: viitorul ar putea suna Vadim. Vai de noi de-o fi aşa! Extremele spectrului politic, dreapta ultra-naţionalistă ori stânga comunistă au produs surprize de proporţii altora, zice'se mai evoluaţi democratic (vezi Austria, Franţa, Polonia) şi efectul ori ponderea lor nu trebuiesc nicidecum minimalizate, ci doar reduse prin efort politic al tuturor forţelor democratice româneşti.

Şi după toate aste cugetări, îmi revin în minte vorbele atat de frumos cântate de Sava Negrean-Brudaşcu:

Doamne, ocroteşte-i pe români!