Valorile modernităţii şi spiritul de competiţie (2)

Valorile modernităţii şi spiritul de competiţie (2)

3. România – eşecul primei modernizări

Aşa cum am argumentat deja, modernitatea se defineşte în primul rînd printr-un anume cadru valoric, alcătuit din cele opt valori prezervate, respectiv „inventate” de epoca modernă. Unde aceste  valori funcţionează, ne situăm în modernitate. În mod ideatic, de la 1821-1848, şi în mod practic de pe  la 1859-1864, România a experimentat pentru întîia oară modernizarea. La 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi odată cu votul universal, împroprietărirea ţăranilor, generalizarea învăţămîntului public şi extinderea geografică a aceluia universitar, putem spune că am intrat într-o modernitate acceptabilă. Care, din păcate, nu a durat decît pînă în 1938, adică vreo cincisprezece ani. Din ce motiv? Parţial, din cauza contextului internaţional foarte înclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar, mai ales,  datorită unor vicii ale procesului de modernizare însuşi. Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii în mare majoritate analfabetă, ceea ce a permis explozia demagogiei şi a populismului în viaţa politică. Noi am început destul de bine prima modernizare, am reuşit să o instalăm în aproape  o sută de ani, dar am ratat modernitatea în doar cincisprezece. Era şi firesc să se  întîmple acest lucru. Pe de o parte, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public, la o disoluţie a elitelor. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit România modernă nu erau doar nişte oameni cultivaţi evropeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese. Ca să propui împroprietărirea ţăranilor, era necesar pămîntul. Or, acesta era în proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor înşile. Ca să propui, în acelaşi timp, trecerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ei au fost dispuşi să facă asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale şi, din acest motiv, cred că  merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai României Moderne. Din nefericire, aceste calităţi – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal în timp, astfel încît clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernităţii era adesea o simplă maimuţăreală, o simulare. Prima noastră modernizare n-a depăşit niciodată o anume superficialitate.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru că mai există cel puţin două esenţiale. Primul se referă la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a înregistrat o imposibilitate de dialog între elitele europenizante şi cele naţionalist-autohtoniste. Această ruptură la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinînd apariţia partidelor şi a grupărilor extremiste – mai reduse la extrema stîngă, mai dezvoltate la dreapta.   Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar şi din alte ţări ce descoperiseră „virtuţile” totalitarismului, chiar dacă unele din ele avuseseră parte de modernizări aparent reuşite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne în recursul la argumentele forţei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc. În contrapartidă, cu adversari atît la extrema stîngă, cît şi la cea dreaptă, democraţiile liberale din Europa erau în defensivă, păreau slabe, nu mai ofereau un model demn de urmat. Pentru adepţii democraţiei liberale, politica înseamnă competiţie politică, pentru extremişti funcţionează logica exterminării. Astfel că, spre 1940, România, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial către puterile Axei. Iată că interculturalitatea, poate mai ales în dimensiunea sa politică, nu are întotodeauna şi în mod obligatoriu doar efecte faste. Celălalt motiv este încă şi mai profund, pentru că se referă la starea populaţiei. Trecînd dincolo de tendinţa de idealizare a situaţiei României de înaintea războiului, nu putem să nu observăm că peste trei sferturi din populaţia ţării era rurală, deci foarte puţin deschisă „modernismelor” de orice fel1, iar circa optzeci la sută era analfabetă. Şi asta, în ciuda  reformelor haretiene şi a eforturilor excepţionale desfăşurate de  Şcoala de sociologie a  lui Gusti şi de Institutul Social Român. Iar atunci cînd atît elitele, cît şi populaţia erau în realitate nepregătite pentru modernizare ar fi fost de mirare să fi înregistrat un succes, mai ales în condiţii externe atît de puţin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o modernizare relativ acceptabilă, dar incompletă şi superficială, către una consolidată. Din păcate, din 1938, am intrat în cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pînă în decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuanţe: de la dictatura „de operetă” a regelui Carol II la interludiul legionaro-antonescian şi la regimul militar al Mareşalului, iar din 1948, cu sprijinul ocupanţilor sovietici, am experimentat şi cealaltă extremă. Interludiul „democratic” din 1944-1947 nu a fost decît pauza necesară schimbării registrului extra-modern  dinspre extrema dreaptă către cea stîngă.

 

În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, aceastea sînt fie  o copie şi mai palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului tîrziu. Fie de extracţie istorică, fie naţional-comunistă, aceste elite mărturisesc aceeaşi indecvare la real. Din acest motiv, aderenţa lor la valorile modernităţii a fost superficială, dacă nu chiar simulată. Pe de altă parte, această clasă politică în întregul său ne reprezintă, noi am produs-o în aproape şaptesprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după trei schimbări ale puterii şi mai multe guvernări. Nu este şi nu poate fi foarte diferită de noi înşine. De altfel, majoritatea politicienilor, în sinea lor, nu gîndesc altfel decît restul populaţiei – „spunem ca ei )europenii) şi facem ca noi )românii)” – numai că, fiind mai abili, au învăţat să-şi ascundă gîndurile şi simţămintele în spatele unei anumite „limbi de lemn” europene, simulînd o retorică modernistă. În cele din urmă, tot ceea ce se întîmplă la noi este în conformitate cu nivelul culturii publice din România, o cultură publică din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economică – caritasurile, FNI-ul,  jocurile de bingo –, culturală – de la succesul Sandrei Brown de la începutul deceniului trecut şi pînă la telenovelele şi manelele de astăzi, trecînd prin „umorul” gen Vacanţa Mare –, politică – succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al partidului său, şi mai recent al Becali – şi chiar sexuală – succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei merg foarte bine împreună, pentru că, în mod paradoxal, urmează aceeaşi logică.  Acesta este nivelul culturii publice şi atunci realizăm că  nu sînt motive să ne mirăm de rezultate. Am putea, eventual, să ne mirăm că lucrurile nu merg  mai încet şi mai greu decît par să meargă acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care înseamnă, în acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este foarte superficială, dacă nu pur formală. Vom fi moderni atunci cînd aceste valori vor fi funcţionale, adică incorporate în legi şi instituţii care funcţionează şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca şi aerul. Deocamdată, sînt un fel de „forme fără fond”. Ştiu foarte bine că „formele” sînt necesare, că ele modelează de fapt fondul dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu vagabondeze  decenii în şir în căutarea fondului care ar trebui să le dea conţinut. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat în 1990 şi consacrat prin Constituţia din 1991. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape – cel puţin parţial – propria groapă. Pentru aceasta sînt însă necesare competenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat nu am fi ajuns în situaţia de astăzi. Sîntem într-un fel de cerc vicios care ar putea fi „tăiat” doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara cîmpului politic. Este momentul să se nască, în sfîrşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei puteri, societatea civilă românească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a cîmpului politic. Eşecul clasei politice a fost însoţit, prin urmare, şi de eşecul elitelor cultural-civice, care nu au reuşit să găsească limbajul necesar desfăşurării dialogului social. Împreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, elitele cultural-civice ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel încît, o dată patru ani, să putem vota dacă nu altceva, atunci măcar altfel. Însă reforma clasei politice şi reinventarea societăţii civile sînt condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru succesul celei de-a doua tranziţii spre modernitate. În fapt, condiţia esenţială este regăsirea autentică a valorilor modernităţii infuzarea acestora în massa populaţiei, ceea ce nu se poate intreprinde fără o la fel de profundă reformă a educaţiei. La 1 ianuarie, vom intra în Uniunea Europeană, care în ciuda excesului de reglementări, este, totuşi, o lume a competiţiei generalizate. Vom fi parteneri de competiţie sau numai de antrenament? Nu ştiu, sînt mai degrabă sceptic. Dar, decît să ne bocim soarta, e mai profitabil sa ne antrenăm noi înşine pentru a face faţă competiţiei de acolo şi competiţiei mai mari presupuse de globalizare. Aderarea am ales-o, iar globalizarea nu poate fi ocolită. Nu este nici bună, nici rea, este inevitabilă! Vine ca un tanc Truman şi numai de noi depinde, de spiritul nostru de competiţie şi de competenţa presupusă de acesta, vom fi striviţi, dacă ne vom feri din calea tancului sau dacă, într-un ceas fast, vom reuşi să urcăm pe capotă!  

 

Note:

1.           

Amintesc doar că simpla „reformă a calendarului” din 1923 a provocat în mediile rurale tulburări incredibile: revolte, trecerea la stilul vechi etc, fapt ce denotă tradiţionalsimul firesc al ţăranilor noştri, dar şi proasta pregătire a reformei de către autorităţile civile şi religioase. De fapt, atunci şi acum, e obicei ca reformele să fie nepregătite,  neexplicate, prost aplicate.  

Liviu ANTONESEI