Toamna târzie încă aducea Câte o geană palidă de soare. Un copilaş spre munte lung privea Miracolul din frunza care moare.
Îi par cu toate păsări care dau Din aripi, într-un zbor fără sfârşit. Copilul prinde-o frunză. Clipe stau Cât puştiul o-ntrebare a rostit :
- Spune-mi tu, frunză ce te văd pe lume, Cu chip îngălbenit de ploi şi dor, Bătută de-anotimpuri şi de brume, Unde te duci, cu trupul tău în zbor?
- Nu ştii, copile, că tot ce sporeşte Sub aripa de cer, la urmă moare? Am apucat să chem norul ce creşte Şi să opresc doar vântul care doare.
Fără de frunze pomii ar muri. Toamna plecăm şi-o lacrimă rămâne. E plânsul despărţirii ce-o veni Şi care pomi şi frunze va supune. |
- Dar încotro pleci, frunză-ngălbenită? - Oho, departe plec, să pregătim Drumul pe care va veni, grăbită, O nouă frunză. Veşnic ne-o dorim.
- Deci s-ar putea să nu ne mai vedem? - Cu siguranţă că va fi aşa. Îţi voi trimite-o veste doar, un semn, Când primăvara te va-nveştmânta.
Copilul pumnul l-a deschis, în care El ocrotise frunza ce porneşte Departe, ca o luntre călătoare, Dar trupul ei firav nu-l mai zăreşte.
La câte gânduri toamna nu te duce, Când vezi copacii fără frunze, goi Şi-acolo-n orizont, un nor ce-aduce Doamna în alb, străină, printre noi.
Frunza pierdută, copilaşul ştie Că-i pasărea ce zboară spre lumină. E bine-aşa, căci s-a pornit solie De nori şi ploaie care vor să vină. |
Comentarii