”Venus era înfățișată în mod tradițional cu o oglindă în mână, dar nu din vanitate așa cum se consideră astăzi. Oglinda era simbolul puterii pe care o are reflecția de a modifica dorințele. Zeul reflecției era zeul marelui luminător de pe cerul nopții: Luna. În toate culturile antice, Luna controla nu doar fertilitatea, ci și gândirea.”

 Jonathan Black

 Toate personajele  din romanele lui Flaubert au capacitatea psihologică de-a se concepe altele decât cine sunt în realitate. După numele eroinei sale din romanul “Doamna Bovary”, Jules de Gaultier numeşte această înclinaţie, bovarism. În măsura în care individul se lasă dominat de propria imaginaţie, bovarismul devine o slăbiciune a personalităţii. Persoanele afectate au în faţă, întotdeauna, un model pe care îşi propun să-l imite, însă, datorită unei neputinţe, nu ajung niciodată să-şi egaleze modelul. Iar dragostea de sine le împiedică să recunoască în faţa propriei conştiinţe această slăbiciune. În acest caz, chiar ajung să se păcălească substituind imaginea proiectată propriei persoane. Aşa încep să imite gesturile, intonaţia, frazeologia personajului care se cred a fi.

Astfel, se poate imagina existenţa a două direcţii de evoluţie a persoanei în cauză: una fiind cea reală cu dispoziţiile ei naturale şi cu tot cortegiul de moşteniri, cealaltă fiind cea pe care persoana o proiectează asupra sa, cu tot ceea ce crede ea că ar fi. Şi aceste linii care ţin de personalitatea individului cu cât sunt mai depărtate, cu atât devierea este mai mare, iar depărtarea dintre ele măsoară distanţa dintre real şi imaginar, dintre ceea ce este şi ceea ce se crede că este. Aici, în această divergenţă, rezidă toată drama personajelor lui Flaubert şi nu numai. Toate energiile individului atins de această boală sunt puse în slujba personajului închipuit, văduvindu-l pe cel real. „În majoritatea cazurilor, pentru a edifica în el iluzia că este ceea ce crede că este, se va mulţumi cu această imitare a aparenţelor, care nu cere îndeplinirea nici unui act efectiv.” (pg.12)

În zilele noastre, bovarismul sentimental şi cel intelectual l-au depăşit cu mult pe cel din vremea lui Flaubert. Tehnica şi civilizaţia n-au adus nici pe departe evoluţia speciei în ceea ce priveşte capacitatea de-a privi viaţa cu realism. Dimpotrivă, alienarea, însingurarea, dublate de toate aceste căi de comunicare virtuală şi-au pus amprenta asupra personalităţii indivizilor amestecând  graniţa fină dintre real şi imaginar. Faptul că la personajele lui Flaubert  gândirea precede experienţa, consideră Bourget, că este „răul de-a fi cunoscut imaginea realităţii înaintea senzaţiilor şi sentimentelor”. Aceste imagini anticipate nu pot duce decât la faliment.

Gustav Flaubert n-a avut nici pe departe intenţia de-a se substitui psihologului prin definirea acestui tip uman, rolul artistului fiind doar acela de-a da viaţă unei viziuni. Dacă i-a reuşit, dacă lumea şi personajele create de el este o lume verosimilă, asta dovedeşte marea sa artă în a recrea un univers. De remarcat că orice individ vine pe lume cu un anumit bagaj ereditar. Însă el nu rămâne la acelaşi stadiu până la capătul vieţii, dimpotrivă, e pregătit să primească din exterior un întreg ansamblu de influenţe ceea ce constitue educaţia lui. Marea forţă a omului stă în capacitatea de-a genera numeroase imagini-noţiune pe care creierul său le tot acumulează pe parcursul vieţii. Dacă în copilărie există un bovarism ca formă a ludicului-copilul are acest mod de-a se juca crezându-se un mare luptător, un explorator etc. -mai târziu, există şi riscul de-a concepe şi de-a proiecta asupra personalităţii sale noţiuni şi caracteristici ireale până la stadiul patologic.

În viziunea lui Jules de Gaultier,  există atât un bovarism al omului de geniu, cât şi unul al snobului. În primul caz îl dă drept exemplu pe Ingres care se credea un mare violonist, mult deasupra adevăratului său talent de pictor. De aici a şi rămas clişeul „violon d’Ingres”. Sau Goethe care se credea un mare naturalist. Vorbim aici de un exces de energii, omul de geniu nefiind scăpat definitiv de această iluzie, care-i bântuie pe ceilalţi indivizi, de-a se concepe altceva decât ceea ce este.

La polul opus e snobul, cel atât de sărac pe dinăuntru care are însă marele talent de a–şi zăvorî pustiul interior şi de-a purta cu nonşalanţă masca atotştiutorului. Nimeni nu ştie mai bine ca el să joace masca tăcerii cu subînţeles-neştiind să explice ceva el recurge de obicei la un gest, la o expresie, la un semn, oferind o faţadă strălucitoare. Niciodată snobul nu-şi va face relaţii decât cu persoanele care-i apreciază împăunarea şi contribuie, în acelaşi timp, la sporirea calităţilor lui. Snobul e continuu la suprafaţă la un loc cu plevuşca pentru că doar în astfel de medii dense poate găsi alţii la fel ca el formând coaliţii de nezdruncinat. Fiecare îşi sprijină prostia şi neputinţa pe prostia celui de-alături. Să nu-şi închipuie cineva că snobii îşi justifică „valoarea” prin lucruri ce se pot verifica. Nici vorbă! Ei îşi manifestă superioritatea faţă de ceilalţi printr-un gest, printr-un mod de-a se îmbrăca, de-a vorbi, printr-un nume sonor pe care-l pronunţă cu mare admiraţie (nu-i aşa că dă bine să spui că ai citit „Ulisse” de Joyce?).

Un alt exemplu la îndemână fiind „preţioasele ridicole”. Ori turmele de vizitatori ale galeriilor de artă ţinute de alţi snobi cu nume deja făcute celebre. Sau „marii creatori” adunaţi sub umbrela unor organizaţii cu nume pompoase din care nu lipsesc termenii: „universal”, „european”. Asta ca să se vadă că valoarea lor a depăşit cu mult graniţele locale şi că deja au intrat în universalitate spre invidia celor rămaşi pe margine. În ansamblul lui, snobismul este un bovarism triumfător snobii reuşind cu mult succes să fixeze un simulacru în realitatea zilnică şi-n acelaşi timp să opereze substituţia de persoană, lucru care le dă valoare şi stă la baza fericirii lor.

Bovarismul nu se manifestă doar la indivizi. Există şi un bovarism al colectivităţilor. Aşa, de pildă, s-au manifestat francezii în timpul Revoluţiei, când, neavând nimic în comun cu spiritul antic grec sau latin, s-au mulţumit să-l imite în aspectele lui exterioare. Frazeologia tribunei Constituantei şi a Convenţiei au creat acea imagine de parodie, de vodevil ieftin. Gândind la bovarismul colectiv nu se pot exclude şi acele energii care au contribuit la progresul societăţii. Orice schimbare în istoria Umanităţii a avut ca punct de pornire o iluzie, un ideal care, cu timpul a pus noi temelii, nu de puţine ori, în mod violent. 

Un alt exemplu de bovarism colectiv, cu urmări tragice, este arianismul, credinţa în rasa superioară care a avut ca finalitate măcelurile din secolul trecut.

Ca o aplicaţie la momentul actual o formă de bovarism colectiv este şi  dacopatia  care înflăcărează minţile multor conaţionali. S-a ajuns până la a se crede că, de fapt, dacii au fost strămoşii tuturor europenilor, că spaţiul carpato-danubian a fost un focar de cultură şi civilizaţie care a proliferat în celelalte spaţii din jur.

Există şi un bovarism social. Indivizi care aparţin unei anumite categorii sociale, profesionale, confesionale se cred deasupra tuturor. La fel ca bovarismul individual, cel social îşi ţine membrii într-o stare de perpetuă iluzie în ceea ce priveşte adevăratul lor statut.

Bovarismul umanităţii legitimează la rândul său două „minciuni universale”. Una este „Geniul Speciei” dezvoltată de Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare” unde iubirea apare doar ca o simplă dorinţă a speciei de perpetuare. Cealaltă „minciună” este numită „Geniul Cunoaşterii” şi  are drept scop pătrunderea tuturor legilor care guvernează Universul.  Şi acesta este doar un mecanism creat pentru om cu scopul de a-i satisface interesul pentru progres, pentru a-şi spori binele pământean, nu că ar fi omul avid de cunoaştere în mod gratuit. „Împins de Geniul Speciei şi de Geniul Cunoaşterii, omul se concepe altul decât este în ce priveşte consecinţele activităţilor sale.” Astfel, orice fiinţă care conştientizează propria existenţă se concepe alta decât este. Însă, pentru a se cunoaşte, omul se divizează astfel că niciodată nu ajunge la cunoaştere deplină. Eseul lui Jules Gaultier ne pune în gardă transmițând cu subtilitate îndemnul: nu vă luați prea în serios!.

Bibliografie: Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993