La Loturi

La Loturi

 

 La Loturi

Localitatea care le poartă numele

Oricine şi-ar dori să rămână cunoscut de către ceilalţi oameni pentru posteritate prin ceva... O faptă comisă, o operă publicată sau propriul nume acordat unui parc ori vreunei străzi. Dar când identitatea este transmisă unei aşezări, lumea deja începe să se întrebe ce a făcut atât de important acea persoană sau ce mare om de stat a fost...

Însă atunci când te numeşti „Ionescu" şi localitatea în care îţi duci viaţa poartă acelaşi nume, are o singură stradă şi de 40 de ani lumea se naşte şi moare la lumina lămpii cu gaz, se cheamă că tot eşti „cineva"...

O lume rătăcită

Pe la începutul anilor '60, Ecaterina Ionescu a primit un petec de pământ la vreo cinci kilometri depărtare de Dorobanţ, pe un vârf de deal. Ea s-a mutat definitiv acolo, şi totul a început cu o colibă de lut; copiii pe care i-a avut şi-au lipit casele de a ei, şi rând pe rând, s-au legat de pământul pe care îl lucrau. Acum, după 40 de ani, nepoţii ei şi-au întemeiat propriile familii şi au rămas locului. Bărbaţii care au dus numele mai departe l-au împrumutat şi aşezării.

Imaginea pare a fi o transpunere la dimensiuni reduse a romanului lui Conan Doyle, „O lume dispărută"; lipsesc numai dinozaurii şi jungla. În rest - izolarea, culmea de deal pe care este cocoţată aşezarea, timpul care pare că a încremenit acolo - toate detaliile par desprinse din povestire.

Este greu de crezut că la început de veac XXI mai există un loc în care nu au ajuns nici cele mai banale „accesorii" ale vieţii moderne. Despre curentul electric oamenii au auzit, dar nu au apucat să „facă cunoştinţă" cu acesta niciodată. Dar cei din cătunul din vârf de deal consideră că nu au nevoie atât de stringent de electricitate. De altfel, la Ioneşti (sau Loturi, cum i se mai spune) se ajunge destul de greu; dealurile sânt abrupte, iar unicul drum de acces este plin de hârtoape şi de falii, obstacole care ar descuraja chiar şi pe un şofer profesionist. Când plouă, nimeni nu se mai încumetă să vadă dacă „cei de pe deal" mai trăiesc, ori au nevoie de ceva. Pentru Serviciul de Ambulanţă, localitatea nici măcar „nu există", iar Poliţia sau alte instituţii de ordine sânt absolut inutile.

Pentru că în cele opt case care compun aşezarea nu se petrec nici furturi, nici crime, iar lumea are o sănătate de fier; bolile care mai apar sânt vindecate cu fierturi de plante, cei care au de murit o fac cu lumânarea la căpătâi şi cu rudele dimprejur, şi numai coşciugele sânt transportate cu căruţa până „în vale". „Aşa au trăit bunicii noştri, aşa trăim şi noi, admite Costel, un bărbat de vreo 35 de ani. Copilăria mi-am petrecut-o la lumina lămpii, iar curentul nu îl consider o necesitate."

O troiţă şi o fântână

Oamenii din Ioneşti sânt simpli şi primitori. Obişnuiţi să discute doar între ei şi cu pământul care le asigură hrana, se bucură de venirea oricărui străin. Casele nu şi le încuie niciodată, pentru că nu au teamă de hoţi; cine s-ar încumeta să urce pieptiş dealul către ei doar ca să pună mâna pe un boţ de mămăligă, ori pe cele câteva găini care sânt prin ogrăzi?

„Toţi suntem agricultori. Copii noştri merg la şcoală şi bat pe jos cei aproape cinci kilometri până la şcoala din satul Dorobanţ, deapănă oamenii secretul unei existenţe banale. Dar după ce fac opt clase, nu se mai duc nicăieri. De unde bani să îl mai dăm la liceu? Aşa încât, rămân pe lângă casă, să muncească pământul. Şi nimeni nu se simte umilit de acest lucru..."

Banii sânt pe sponci, iar alocaţiile folosesc la cumpărarea de alimente şi a unor cantităţi suplimentare de gaz pentru lămpi. „Vara este bine, căci ziua e lungă; iarna e mai greu, dar ne găsim şi noi câte ceva de făcut prin casă", întregesc femeile imaginea bucolică a vieţii la Ioneşti. Bunici, părinţi şi copii se adună în jurul instalaţiei cu flacără tremurătoare şi citesc, repară, gătesc sau fac lecţii. Când moare cineva, la răstimpuri, familia îi face un coşciug din lemn, îl urcă în căruţă şi îl duce la biserica din sat. Abia acolo începe ritualul; acasă rămâne doar o lumânare care mai sporeşte întunecimea încăperilor.

Cătunul, cu cele şase case cocoţate pe deal, şi alte două dosite într-o râpă, are, totuşi, un „centru". Pe marginea drumului desfundat, oamenii au ridicat două simboluri ale vieţii: o troiţă îngrijit lucrată şi mereu păstrată curată, şi o fântână, din care beau şi vite, şi oameni.

Dincolo de acestea începe câmpul

Miracolul

După un timp cât o viaţă de om, care nu a schimbat nimic, existenţa tumultoasă a secolului XXI este gata să „spargă" pacea de la Ioneşti. Toamna trecută, primele maşini ale societăţii de distribuţie a energiei electrice au început să urce panta; din loc în loc, muncitorii au „plantat" câte un stâlp de beton. Acum, munca a fost reluată, şi peste cătunul uitat de lume se aştern deja primele umbre ale viitoarei reţele de înaltă tensiune. Localnicii se uită cam „chiorâş" la „parii" albi, întrebându-se cum va fi acel moment în care banii nu vor mai fi daţi pe gaz, ci pe un petec de hârtie numit „factură de curent"...  

Cătălin Croitoru