Povestea unui perete (Otello)

Povestea unui perete (Otello)

Yago: Hm, la naiba, nu mai e mult până să se lumineze. Dimineaţa execuţiei... Nu dau două parale pe viaţa asta şi nu mi-e teamă de ce-o fi "dincolo" - şi totuşi, nu pot dormi. De aceea am cerut un opaiţ ca ultimă dorinţă... hehe, doar am dreptul la ea. Unii cer mâncare - şi se scurge din ei când li se moaie foalele, hihihi (râde - un râs trist lipsit de veselie ). Sau un popă, să le dezlege păcatele. De parcă ar putea cineva să ne dezlege toate cele făcute într-o viaţă de ticăloşi! Poate doar Iisus, dacă există...

Uleiul ar trebui să ajungă. Deşi căile întunecoase au fost prietenii mei, nu îmi place să stau pe întuneric, singur cu gândurile mele. Curios animal, omul... Nu mi-e teamă de întuneric - dar nu vreau să-mi petrec ultimele ceasuri din viaţă în întuneric!

Da, întunericul mi-a fost întotdeauna bun tovarăş şi prieten, aliat de nădejde... El mi-a ascuns faptele - până la sfârşit. Până şi nevastă-mea m-a trădat până la urmă - dar el, nu. M-a ajutat să plantez batista Desdemonei să o găsească Othello, să-l rănesc pe Casio, să mă rănesc singur aruncând vina pe acelaşi Casio... Fosta nevastă îmi spunea: "Yago, tu eşti ca un şobolan căruia îi place întunericul." Aşa e, mă ştia bine. Nu destul de bine dacă a crezut că va trece trădarea ei nepedepsită! Hehe, un şobolan... Tot atât de viclean, tot atât de letal! Aşa cum şobolanul duce cu el germenii morţii negre, aşa şi pe mine mă însoţeşte moartea...

Se face ziuă şi îmi vor pune ştreangul de gât, hehe. By-by, Yago! See you in hell!Sper că te vei legăna cu demnitate, ca un adevărat gentilom... Sau că picioarele îţi vor juca o gigă îndrăcită, spre deliciul mocofanilor care desigur se vor aduna la spectacol! Eh, nu-mi pare rău de viaţa asta - poate cealaltă va fi mai veselă. În asta am trăit cum am vrut, dar nu pot spune că am fost fericit. Dacă aş spune aşa ceva aş minţi acum, în ceasul al doisprezecelea... Dar ce e fericirea? E o chestie personală. Unora le place Othello, altora Desdemona, hehe... Mi-e nu mi-a plăcut niciunul din ei - de aceea sunt morţi amândoi!

Ce m-a bucurat pe mine în viaţă? Eh, nu multe, să mă ia dracii! Să-i prostesc pe proşti - cum a fost cu acest Rodrigo. Mă făcuse stăpân pe băierile pungii lui, pe barba lui Buridan, în speranţa că i-o voi da pe Desdemona pe tavă. (anunţă cu glas de ospătar) "Una Desdemona, una, fragedă şi pură. Vine asezonată cu averea părintelui, senator al Veneţiei!". (cu voce normală) Nebun bărbatul care trimite izmene pe călător! Dacă îi plăcea femeia, trebuia să-i facă singur curte. Aşa se face. De aici am înţeles eu că-i un prostălău sadea. Era natural să-l fac să plătească, să-i bag minţile în cap. Hehe, iată-mă şi justiţiar...

Mi-a plăcut să ţes intrigi. Să văd oamenii mişcând ca nişte marionete, mânate de sârmele invizibile mânuite de mine. Să vezi asta trebuie să cunoşti firea oamenilor, să ştii să-ţi citeşti semenii. Să vezi care sunt păcatele lor ascunse, pasiunile lor, îndoielile, temerile... Dorinţele, mai ales dorinţele! Rodrigo o voia pe Desdemona. Casio voia funcţia înapoi... chiar dacă nici unul din ei nu meritau ceea ce doreau. Uşor de condus, hehe, să mă spintece Belzebut!

De Desdemona a fost mai greu să mă leg - nu că nu aş fi încercat. Aşa am ajuns să-i doresc moartea. - nu s-a uiat la mine nici cât la un gândac. Parcă nici nu existam! Şi când mă gândesc că planul meu iniţial a fost să-i iau lui Rodrigo şi punga, şi locul în patul fecioarei, hehe.... Dar ea a decis să se îndrăgostească în schimb de Othello! Nebuna. Slăbiciunea ei era dragostea pentru maur, puritatea, încrederea... Ea nu îi credea pe oameni în stare de ură, răutate, violenţă... Ne credea pe toţi cinstiţi, corecţi, loiali... Hehe, ce puţin îi cunoştea ea pe oameni!
Iar Maurul? Începând cu nea Will, toţi l-au crezut a fi negru, hehe. Da, dacă ar fi fost negru, facea povestea mai interesantă. Desdemona, fata albă care din dragoste trece barierele rasiale, blablabla... Nobilul negru aprins de pasiune, grgrgr... De parcă senatorul s-ar fi uitat în gura copilei dacă Othello era cu adevărat negru! Rău destul că era străin, berber de felul lui. Dar era viteaz, bun marinar şi general, se creştinase, devenise amiralul flotei veneţiene în lupta cu osmanlâii... Steaua lui era în creştere, devenise bogat... Mulţi veneţieni sunt mai închişi la piele decât el.

Ce am avut cu el? Hei, asta-i o întrebare la care nici inchizitorii Curiei nu au reuşit să mă facă să răspund! Nu, pe coarnele Diavolului, voi intra în mormânt şi oamenii se vor întreba şi peste veacuri ce motive am avut să vreau să-i distrug pe Othello şi pe frumoasa lui soţie. Hei, nebunii! Ipocriţii! Se prefac a nu recunoaşte păcatul meu în propria lor fire!

De ce am făcut-o? Din invidie, de aceea am făcut-o. V-am spus că nu am cunoscut fericirea în viaţă - invidia nu m-a lăsat. E ca o otravă - nici măcar dulce. Se strecoară în sufletul nostru şi ne mănâncă pe dinăuntru pe tăcute, ca un vierme... Când ne trezim, e prea târziu, nu mai putem scăpa de ea. Ar însemna să ne ardem carnea de pe noi. Să curăţăm sufletul cu apă sfântă, poate. Să murim - oh, e mult mai uşor să mori.
Cum poţi fi fericit când iarba vecinului e mai verde? Când capra lui e mai grasă? Când el are mai mult noroc în viaţă: slujbă mai bună, nevastă mai frumoasă, copii mai cuminţi... Când e mai cunoscut şi mai apreciat în comunitate decât mine. Lumea se pleacă în faţa lui (se maimuţăreşte) "Signiore, sluga! Ce mai face signiorul? Ce mai face încântătoarea lui soţie? Dar copii? Dar capra? Dar iarba? Îmi dă voie signiorul să îi pup mâna? Dar piciorul?" Pfui! Da, e plină lumea de oportunişti, de milogi, de făţarnici... Sigur, şi eu sunt făţarnic - dar eu folosesc făţărnicia ca pe o armă. Aşa mă pot apropia mai uşor de victimă - până îi pot înfinge acul otrăvit în ceafă.

Se poate crede că totul a pornit de la faptul că Othello m-a sărit la promovare. Desigur, ca mai toţi oamenii, am şi eu păcatul arivismului. Cred, chiar cred că mi se cuvine mai mult decât am. De ce nulitatea aia de Casio, şi nu eu? Că-i mai tânăr? Că-i frumos? Că-i nobil? Cine e adevăratul meşter s-a văzut când mi-a picat în mreajă, ca musca în pânza păianjenului!

Dar nu, nu asta m-a supărat, păcatele mele. Cum v-am spus, eram invidios pe Maur. Nici măcar nu-i alb la piele, nici măcar nu-i veneţian - şi a ajuns la poziţie de conducere! Un spurcat de berber care mai acum câţiva ani se închina încă lui Allah pe covoraş... Şi conducea corăbii de piraţi împotriva creştinilor. Dacă nu dădea un puturos de popă peste el să-l creştinească, rămânea un ticălos de pirat toată viaţa lui spurcată! Ca de-alde Barbarossa şi alţii ca el, care atacă chiar şi corăbiile Veneţiei, stăpâna Mării. Şi când s-a creştinat şi a venit la Doge, ce a făcut acesta? În loc să-l suie în ştreang, acolo unde îi era locul, i-a dat o corabie! Şi în câţiva ani a ajuns amiral!

Asta nu am putut s-o înghit! Un împuţit de arab - un african! - cocoţat deasupra veneţienilor pur-sânge. Faimos, norocos în lupte, cu fiica unui senator, albă ca o turturea, de soţie... Atunci când Curia l-a dus în faţa senatorilor sub acuzaţia de magie neagră - şi l-au achitat! - am jurat că-l voi pune jos. Că prin asta Veneţia va pierde Ciprul turcilor? Şi ce dacă? Gustul răzbunării e dulce. Dulce!

A fost uşor. Ştiam că maurii sunt geloşi. Ştiam că lui Othello dragostea unei femei albe, nobile şi frumoase îi era ceva de necrezut. Neîncrederea lui era însă uşa spre neîncrederea în Desdemona. Tâmpenia lui Casio de a apela la ajutorul ei - hehe, aceea a fost o mişcare de mare maestru! - a pus scânteia în paie. Iar batista a fost gazul turnat pe foc. Othello a strâns-o de gât - şi apoi s-a sinucis. Casio n-a murit, dar şi-a pierdut un picior. Iar nevastă-mea, care m-a dat de gol, e hrană la viermi!

Păcat că nu am reuşit să scap... Probabil voi intra în istorie drept întruchiparea intrigantului. Talleyrant va avea ce învăţa de la mine, hehe... Dacă trăiam mai târziu, mă acuzau că am fost securist, sau mai ştiu eu ce. Pentru că mă vor acuza mereu de ceva - vor refuza mereu să se recunoască în mine!

Dar vă rog să mă credeţi, fiecare om are un mic Yago în sufletul lui! Când şi-a plecat prima oară urechea Şarpelui, s-a pierdut. Invidia îl roade şi atunci devine neîncrezător, intrigant, ipocrit, unii chiar gata să facă crimă. Nu toţi, nu toţi. Unora le e teamă de ce e dincolo... Oare or avea de ce să le fie teamă? Bine că am opaiţul - dar uleiul e pe terminate. Să las şi eu un semn pe peretele ăsta...

(se ridică şi se chinuie să scrijelească pe perete, murmurând) "Omule, când te privesc, mă recunosc în tine". Să semnez oare? Ce ironie ar fi... Nu, s-or apuca să şteargă... Aşa, pot crede că pe aici a trecut un om mare, poate chiar un erou. Hehe, ultimul rânjet al diavolului... În câteva minute te întâlnesc, stăpâne! Mă voi convinge dacă e adevărat ce se spune despre tine. Voi încerca intriga şi împotriva ta, hehe. O fi adevărat? Doamne, ai milă de sufletul meu, păcătosul!
(Opaiţul pâlpâie. Se face întuneric şi cortina cade)

Cenaclu Literar: