Ajutoru

Ajutoru

Abia s-a ridicat soarele de-o suliţă, că satul părea toropit sub valul de căldură ce devenea tot mai apăsător. Sub salcâmii cu frunzele pleoştite, animalele căutau umbra,  dormitând alene cu ochii abia mijiţi. Nici măcar o boare de vânt. Şi era o linişte, de parcă n-ai fi fost în mijlocul unui sat, ci undeva pierdut în pustiu... Sătenii parcă intraseră în gaură de şarpe, mai cu seamă aceia pe care i-a prins vremea primprejurul casei. Şi nu sunt puţini, la vremurile astea, cei care nu-şi prea găsesc rostul pe-aşa o căldură, trăgându-se mai degrabă la umbră, în faţa televizorului. Dimineaţa, se dădeau în reluare telenovelele... film după film... Ochi să ai, că timp... berechet!

Doar într-o curte se vedea o momâie ce părea a se mişca fără rost. Alerga din când în când către portiţa ce da spre uliţă, îşi punea mâna streaşină şi se uita lung în zare. Era Vasilca lui Crăcănatu. Aşa îl porecliseră sătenii pe bărbatu-său, Stelică, pentru că mergea puţin crăcănat şi cam şchiopăta. În clipa în care Vasilca se desprinsese de stâlpul zaplazului, s-a auzit ţiuitul asurzitor al unei salvări, care venea în trombă, făcând zob liniştea cătunului toropit de soarele amiezii. A pus o frână bruscă şi s-a oprit în dreptul casei la alde Zărghilă. Ăştia erau mai totdeauna acasă, mai puţin după-amiezile când amândoi, şi Pachiţa, şi Mitache, o luau uşurel pe sub garduri: Mitache în faţă, Pachiţa din urma lui cu câţiva paşi, până la barul din colţul uliţei. Şi asta, seară de seară, până se termina cu „ajutoru’’. După care, vreme de aproape trei săptămâni, până la celălalt „ajutor”, şedeau pe prispa casei şi beau tutun „din producţia proprie”.

Faţa Vasilcăi lui Crăcănatu s-a luminat ca o lună plină la vederea salvării, şi-a zbughit-o, dându-se în dreptul unui pâlc de porumb ce crescuse pălălău, din cauza ploilor, astfel încât să aibă vedere liberă către curtea lui Zărghilă, fără a văzută. Din salvare s-au dat jos doi zdrahoni şi-au intrat în curte călcând apăsat, fără să privească în stânga sau în dreapta. La alde Zărghilă nici măcar o jigodie de câine nu se aciuase în bătătură, să fi lătrat, dacă intra vreun nepoftit. Avuseseră o corcitură de pechinez şi, crezând ei că mânca prea mult, l-au suit în trenul cu navetişti şi l-au trimis la oraş. „Să se descurce, că de-aia-i câine,” zisese ritos Mitache.

Ajunşi în dreptul ochiului de geam ce da în curticica plină de troscot, unul dintre zdrahoni a început să ciocănească încetişor în geam cu arătătorul îndoit. Buimacă de somn, cu basmaua trasă într-o parte, Pachiţa s-a repezit la uşă strigând cât putea de tare:

- Ho! Că nu dau turcii! Ce naiba vreţi, mă?

- Ne-aţi chemat, zise unul cu un glas plictisit. Mai bine aduceţi bolnavul, să nu pierdem vremea.

- Ce bolnav, mă, sare Pachiţa tot încercând să-şi ridice basmaua ce-i cădea pe-un ochi, mototolită de la cât bosolise perna până să adoarmă.

- Cucoană, ştii ceva? Îţi baţi joc de noi? Ai chemat salvarea că sparge nebunul tot prin casă şi acum o faci pe nisnaiul? Unde-i bolnavul, că ne mai aşteaptă şi alţii?

Din casă se auzi vocea răguşită de mahoarcă a lui Zărghilă:

- Cine-i fă, de tot boscorodeşti atâta?

Cei doi zdrahoni şi-au făcut semne pe muţeşte şi nici una, nici două, au dat buzna în cămăruţa în care Zărghilă se încinsese la somnul de dimineaţă, fără măcar să-i treacă prin cap ce nenorocire-l aştepta.

- Haida! zise unul din cei doi zdrahoni. Gata, odihna! Hai, repede, la maşină, că mai avem vreo zece chemări azi. Parc-a intrat dihonia-n voi!

Şi îl înşfăcară pe bietul Zărghilă, fără să-l lase să se dezmeticească; aproape târâş, l-au dus la fundul salvării şi l-au împins înăuntru ca pe un balot. Pachiţa, trezită de-a binelea, a început să urle cât o ţinea gura şi să strige: „Hoooţiii! Săăăriţi, oameni buni, că-l furară pe Mitacheeeee!” Dar cine s-o audă? Vecinii ori dormeau duşi, după noaptea de duminică, când mai toţi trecuseră pe la bar, ori erau plecaţi să caşte gura prin târg. Singură, Vasilca lui Crăcănatu, îşi dusese capetele basmalei la gură şi râdea de după tufa de porumb, mai-mai să cadă pe jos, nu alta. Le-o făcuse la alde Zărghilă: „Aşa, fire-aţi  ai dracu! Toată ziua la bar, sau vă umflaţi de somn ca popândăii şi eu muncesc de-mi crapă cămaşa-n spate. Vouă vă vine „ajutoru”, eu trebuie să-mi rup oasele cu bidoanele cu lapte zi de zi la târg. Şi ce iau pe mere, dau pe pere. Na! Sunteţi nebuni? La balamuc!”

În uliţă, Pachiţa se chinuia de zor să deschidă uşa salvării să-l scoată pe Mitache. Cei doi însoţitori au înşfăcat-o de spate, aşa cum era, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, şi-au împins-o-n salvare. Tot veniseră să ia un nebun. Dacă erau doi, cu-atât mai bine. Şi, cu cei doi care făceau mare tămbălău în spate, salvarea porni în trombă, precum venise, ridicând un nor de praf în urmă.

Liniştea s-a lăsat din nou peste sat, de parcă nu se întâmplase nimic. Vasilca, bucuroasă nevoie mare, a dat fuga în uliţă să fie sigură că salvarea pornise cu „bolnavii” către spitalul de nebuni. P-ăştia îi rezolvase. Şi era abia începutul. Avea o listă lungă, cu toţi puturoşii satului care, de câţiva ani buni, trăiau ca-n sânul lui Avram.

Din câte aflase ea, la început a fost Şocomete, ăl de stătea în capul uliţii. Lucrase câţiva ani ca portar la Policlinica Mare din oraş. Mai discuta, ba cu unul, ba cu altul... Aşa aflase că doctorul Georgescu de la psihiatrie îţi dădea, pe câteva milioane vechi, „certificat de nebun” şi primeai ajutor de la stat fără să ridici un pai. A stat el, s-a gândit, a socotit şi, după calcule, îl costa mai mult să vină în târg să doarmă la poarta Policlinicii, decât acasă. Ce-i drept, nu făcea mai nimic, dar la tura de dimineaţă se scula cu noaptea-n cap şi călărea trenul zi de zi, în loc să mai stea şi el în pat, măcar până se crăpa de ziuă. Lunea era dezastru. De multe ori nici nu se mai trezea, aşa că i se punea absent şi i se tăia ziua. Ce mai! nu era o afacere cu serviciul lui. Până la urmă şi-a luat inima în dinţi, plicul în buzunar şi s-a dus la doctorul Georgescu. Ăsta parcă avea totul pregătit. Doar atât i-a zis: „Mai sunteţi,mă?” Înseamnă că mai erau ca el. Pe urmă a aflat că, cel puţin de pe uliţa lui, aproape toţi trecuseră prin cabinetul lui Georgescu. „Al dracu, dom doctor!” îşi zisese Şocomete. S-a uitat în plic şi i-a spus: „Mai pune două sutare dacă vrei schizofrenie paranoidă.” Şi a mai pus Şocomete, că doar îşi  scotea toţi banii, luna următoare, din „ajutor”.

Şi uite-aşa, trei sferturi de sat, s-au dus unul pe altul la doctorul Georgescu şi-au primit în schimb „certificat de handicapat” pe motiv de schizofrenie paranoidă.

Habar n-aveau ce înseamnă asta, dar ştiau una şi bună: după trăscăul de la bar umblau toţi chiauni prin sat. Deci, aveau probleme cu capul şi li se cuvenea ajutorul, cu vârf şi-ndesat. Asta nu le-a schimbat viaţa cu nimic. Doar că acum aveau aproape toţi un venit lunar, fără să–şi mai piardă vremea cu dusul la serviciu. Unii au profitat că au atâta timp liber, să se mai ocupe şi de gospodărie. Cam puţini, ce-i drept. Mulţi dintre ei au fost la început cam dezorientaţi: „cum să-şi ocupe atâta amar de timp liber, şi plătit pe deasupra?”

Aveau ei ceva pământ, dar ba nu ploua, ba era secetă, ce să-l mai muncească? În plus, aranjaseră cu Tomiţă, secretarul primăriei, şi luau în fiecare an „ajutor de calamitare”. Îi dădeau şi lui câteva milioane, dar se merita, decât să-şi rupă oasele pe câmp. Noroc de baruri. Se înmulţiseră ca ciupercile de când mirosiseră mandatarii că ţăranii au bani. Mai rău era când îi mai prindea primarul la-nghesuială şi-i şantaja: „Ce, bă, vrei „ajutoru”? Ia vezi, tu, că am de prăşit o linie de porumb!” Care-i cădea în plasă, n-avea-ncotro – se ducea şi-şi făcea norma la primar, să nu piardă „ajutoru”.

Pe uliţa asta, doar alde Crăcănatu nu se duseseră să-şi scoată certificat. Erau printre bogătanii satului şi nu mai dovedeau cu munca. Vecinii râdeau de ei că-şi rupeau oasele ba la câmp, ba cu vitele... Vasilca, sărmana, prinsese ură pe „puturoşii cu patalama” şi, fără să-i spună lui Stelică,  a pus la cale un plan diabolic: să-i reclame peste tot şi, la „nebuni”, să le cheme salvarea la poartă. Măcar aşa să se răzbune, că trăgea de ei s-o ajute la sapă şi „fără un milion, patru mese pe zi (cu carne) şi două chile de vin plus două pachete de Kent” nu se angaja nimeni. Dar şi când veneau la muncă... din zece ore, patru stăteau şi fumau, cu ochii pierduţi în zare.

În urmă cu vreo lună se zvonise c-o să-i caute la certificate. De supărare, toţi „handicapaţii” se adunau seară de seară la bar şi înjurau guvernul şi pe „hoţii” din parlament care „au furat ca bandiţii la drumul mare şi-acum se amestecau în nenorocirea lor de oameni amărâţi”. Degeaba aşteptase Vasilca să-i vadă chemaţi pe la oraş, să le ia certificatul şi ajutorul. Au rămas doar vorbe. Doar doctorul Georgescu s-a cam speriat şi i-a dat pe uşă afară pe cei care aflaseră prea târziu de treaba cu „ajutoru”. „Mai duceţi-vă şi la Stamate, la ochi!” le zisese într-o doară trimiţându-i la oftalmologie. Şi n-a fost rău sfatul lui, că celălat sfert de sat a căpătat „certificat de orb”. Să înnebunească Vasilca, nu altceva! Scrisese şi la prefectură. Până şi fostul învăţător îşi cumpărase un BMW ultimul răcnet cu care se plimba ţanţoş pe uliţă. În buzunarul de la piept purta acum lângă de permisul de conducere şi „certificatul de orb”. Îl oprise agentul de la circulaţie într-una din zile cu acul de la kilometraj blocat la 180 km/h. Făcuse praf toate orătăniile pe uliţă...

Dar Vasilca n-avea de gând să se lase. Îşi pusese-n cap să trimită la oraş cu salvarea toată crema puturoşilor abonaţi la ajutoare.

 

 

Cenaclu Literar: