De dimineaţă am avut o inimă rea. Adică simţeam în piept o ceaţă nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La şcoală am băieţi în clasă. Nu sunt prea deştepţi. Adică nu la note ci aşa în general. Uneori sunt răi. Învăţătoarea a întârziat la oră. Nu ştiu de ce. Dar m-am plictisit aşteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Şi am început să alerg şi eu prin clasă.
Eu sunt cuminte. Dar mai alerg câteodată. Când alergăm, râdem foarte tare şi uităm de toate. Colegii mei ies pe holul şcolii. La început tiptil, pe urmă cu râsete cu tot. Lângă uşa clasei noastre este uşa de la clasa celor mari. Ei au biologia. Eu nu ştiu ce-i biologia, dar are coperta cu animale. Este frumos să înveţi pe o carte cu animale. Băieţii din clasa mea bat la uşa celor mari şi fug. Profesoara lor iese de mai multe ori şi nu vede pe nimeni.
Mă duc şi eu pe hol. Unul bate cu pumnul în uşă şi fuge repede. Vreau şi eu să fug dar nu mai apuc. Profesoara a ieşit şi m-a prins. Inima îmi bate foarte, foarte repede, şi în capul meu este cineva care-mi spune:
"N-o lăsa să pună mâna pe tine!
Muşc-o!
Fugi!"
Dar eu nu pot face ceea ce-mi spune cineva din capul meu. Colegii mei stau cuminţi în bancă. Şi mă privesc bucuroşi că n-au fost ei prinşi. Eu nu sunt bucuroasă.
Vreau să-i spun că nu eu am bătut. Dar profesoara mă ia de ureche şi mă târăşte la cancelarie. O urăsc. Este mică de statură, cu părul de cânepă, lung şi cu gura mare. Are pantofi cu toc, dar tot mică e. Deschide uşa verde. Eu nu am fost niciodată aici. În mijlocul cancelariei este o masă lungă ca la prasnic. Are o faţă de masă roşie. Aici e mai cald ca în clasă. Învăţătoarea mea e lângă sobă. Toţi se holbează la mine. Parcă l-au văzut pe dracu".
Ce s-a întâmplat? Învăţătoarea mă priveşte pe sub ochelari. Îmi vine să intru în pământ când mă priveşte aşa. Profesoara mică spune, băgându-mi un pix în obraz, că sunt nesimţită şi i-am deranjat ora.
Vreau să spun că nu e adevărat dar cuvintele nu ies pe gât. Cred că se duc în burtă. Prin părul meu cârlionţat trece mâna celor din jur, care mi-l smulg, de câte ori aud cuvântul "nesimţită".
Nesimţiţi sunteţi voi că nu mă lăsaţi să vorbesc!
Obrajii îmi ard şi două lacrimi apar la coada ochiului.
"Nu, nu plânge!" aud iarăşi în cap vocea aceea străină.
"De ce?"
"Numai proştii plâng!"
Las capul în jos şi intru într-o muţenie hotărâtă.
Vorbeşte!
Spune!
Dar eu nu am mai putut spune nimic. Gura mea era plină cu ură. Ura e cam amară şi un pic sărată de la lacrimi.
M-am întors în clasă cu învăţătoarea în urma mea şi colegii mei sunt foarte
cuminţi. Nu recunoaşte nici unul adevărul. Dacă aş fi mai mare, i-aş bate pe toţi la rând, până ar spune adevărul.
La sfârşitul orelor am plecat acasă. Cu un bilet pentru mama. Este poftită la şcoală. Mi-am lăsat ghiozdanul pe pat şi am ieşit pe prispa casei. Stau rezemată de perete şi privesc cerul înnorat, prin via de la streaşină. Oftez. Inima mea este mică, mică de tot. Poate că nici nu mai am inimă. Pun mâna pe piept, speriată, şi o aud tic-tac, tic-tac, bate foarte, foarte repede. E acolo! Ce bine că n-a plecat în altă parte. Oamenii nu pot trăi fără inimă. Devin uscaţi.
Am luat un strugure şi l-am mâncat încet, boabă cu boabă.
Cum să-i spun mamei? O pasăre cântă pe gardul de la grădină. Gardul e ud şi pasărea habar n-are. Ce bine-ar fi să fiu şi eu pasăre...să scap din această încurcătură!
Picioarele mele sunt moi, ca lâna, şi tremură, dacă mama nu mă va crede?
Lacrimile din ochi se duc în gură şi mănânc struguri cu lacrimi cu tot. Aşa am simţit eu ce-i frica şi am vrut s-o alung, să nu mai tremur şi i-am dat biletul mamei. N-am bătut eu în uşă!