De câte ori trec prin faţa unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărţi, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în şir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpuşă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
De dimineaţă am avut o inimă rea. Adică simţeam în piept o ceaţă nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La şcoală am băieţi în clasă. Nu sunt prea deştepţi. Adică nu la note ci aşa în general. Uneori sunt răi. Învăţătoarea a întârziat la oră. Nu ştiu de ce. Dar m-am plictisit aşteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Şi am început să alerg şi eu prin clasă.
Zăpada apoasă cântă atunci când păşesc. Privesc peste umăr. Ghetuţele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am şapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alţii să mă asculte. Pe tatăl meu toţi îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă şi seara se lasă cu negură rece. Păşesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu nişte fulgi pufoşi cât penele de la moţata noastră.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenuşii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiţi sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-şi paşii dezlânaţi prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simţeam prin apropiere. Părea că o recunoaşte şi i se supune. -De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
se ridică în spatele meu mă întreabă dacă va ploua mâine dacă fumez şi cunosc limba engleză scot capul pe geam uitasem lumina aprinsă clapele pianului amuţite stau în genunchi şi privesc marea lumina înflorind din nisip Dumnezeu aşează o piatră să-mi pot odihni fruntea, Dumnezeu aşează o pasăre, un cer, o lumină, se ridică în spatele meu statuia de nisip cu ochi de copil
Prima şi ultima experienţă legată de beţie o am de la cinci ani. Eram o fetiţă slăbuţă şi sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înşiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roşii, lucrate în multe faţete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecaţi, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde şi tot ce atingeai începea să strălucească.
te iubesc, te iubesc, te iubesc scriu pe zăpadă oamenii se fac din ce în ce mai mici trec prin gândurile noastre eu fac bulgări şi nu mă uit înapoi Yeti coboară spre genunchii mei tremur şi scriu până mâine voi uita te voi uita, te voi uita firicele de nisip din ziduri duc cu ele ultimul sărut azi m-ai ţinut de mână mâna ta era caldă topea zăpada oamenii din ce în ce mai mici plecau spre Polul Nord
te iubesc, te iubesc, te iubesc poate nu e suficient să ţi-o spun poate liniştea e doar vată de zahăr în care noi ne ascundem într-o zi o să te nasc şi o să-ţi fac aripi de ceară voi strânge în braţe catedrala terenul de fotbal tu nu vei şti niciodată
Comentarii