Numarul de noiembrie al revistei nu a avut editorial - desi cei ce se pricep ne spun ca editorialul nostru seamana destul de mult cu 'articolul de fond' - si invers. Ca stil, dar nu al autorului, desigur. Luna trecuta materialul a fost mult prea bogat si interesant, umplind mult prea multe pagini... Asa ca m-am 'cenzurat' mai intii pe mine, pe urma citiva prieteni mai intelegatori. Acum imi dau seama ca acest editorial ar fi trebuit sa apara, pentru ca scrisoarea deschisa scrisa de colaboratorul nostru Leonard Oprea, trimisa dlui Nicolae Manolescu, ca si Comunicatul U.S.R necomentat, dau impresia ca revista, eu personal sunt de acord cu politica USR - respectiv a presedintelui ei, ceea ce este cit se poate de departe de adevar. Lipsa de timp m-au impiedicat sa iau pozitie mai curind - si o fac aici si acum. Incep prin a va da editorialul asa cum nu a aparut:

Despre Eroii noştri

Oamenii au nevoie de eroi - persoane în care îşi pot întruchipa năzuinţele. Eroii lumii greceşti au intrat în mituri, devenind semizei. Înainte de ei a fost Gilgamesh, după ei eroii Romei antice. De atunci au apărut alţii: Cuchulain, Sigfried, Roland, El Cid, Igor... În alte părţi ale lumii au fost Rama şi Rustam şi alţii... Fiecare din ei şi-au găsit locul în literatura popoarelor respective şi, eventual, în literatura universală... Şi românii îşi au eroii lor: Iovan Iorgovan, Negru vodă, Gruia lui Novac, câţiva domnitori ce şi-au pus pieptul la graniţele ţării, câţiva haiduci, Păcală... Din povestiri, snoave şi balade au intrat în literatură. E drept, ultimele sute de ani au văzut tot mai puţini eroi. Tudor, Peneş, Valter Mărăcineanu, Ecaterina... Să fi dispărut nevoia de eroi? Să nu mai fi avut românii năzuinţe, idealuri de întruchipat? Se pare că nu. Azi eroii sunt vreun fotbalist sau altul, vreun entertainer sau altul, vreun politician sau altul, vreun baron sau altul... Iliescu e „eroul”, Vadim, Jiji, fraţii Păuneşti, Vântu, securiştii isteţi cu faţă umană... Comuniştii au simţit nevoia poporului de „eroi” şi i-au creat: Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Olga Bancic, Filimon Sârbu... Eroii reali, cei ce se împotriviseră comunismului, piereau prin munţi, prin închisori, prin lagăre. Apoi a venit „marele bărbat” şi au dispărut şi aceştia. Au fost totuşi nişte oameni – bărbaţi, femei, tineri sau bătrâni, intelectuali sau muncitori, mulţi studenţi – care au cutezat să se ridice împotriva sistemului de opresiune. Din cauza condiţiilor specifice din România, ei nu au reuşit să-şi închege acţiunile într-o mişcare anticomunistă, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări – ei au rămas „disidenţi”. La asta a contribuit lipsa dorinţei de unire, teama, neîncrederea, apatia, atitudinea de slugă a românilor. După aproape trei sute de fanariotism, de lipsa dorinţei de a fi erou – eroii, ca Horea, Tudor, haiducii... au sfârşit-o „rău”; eroii mor tineri, se zice, şi care român vrea să moară de tânăr? – a făcut ca majoritatea să privească nu neaparat cu admiraţie spre eroii care veneau „nechemaţi”... Chiar şi eroii tineri care au ieşit în străzi în zilele şi nopţile de decembrie 89 sunt priviţi cu un fel de suspiciune. Eroismul lor îi face pe ceilalţi, cei care au privit Revoluţia la televizor, să nu se simtă prea mândri. Adevăraţii eroi s-au pomenit îngropaţi în fum de tămâie şi sunet de talangă, în prezenţa „revoluţionarilor” fesenişti. Cei norocoşi, scăpaţi vii, s-au trezit în posesia unor „adeverinţe” de revoluţionar pe care oricine le putea cumpăra de sub tejghea... Şi apoi uitaţi. A început să circule şi mitul „loviturii de stat” – până la urmă deştept a fost cel ce a stat cuminte acasă. Eroii? – nişte idioţi... Cei mai mulţi dintre aceşti eroi, majoritatea de fapt, trăiesc acum departe de ţară! Dar vorbeam despre disidenţi. În momentul revoluţiei, noua nomenklatură, „revoluţionarii” iţiţi direct în fruntea ţării – şi nu a maselor revoltate – şi-au dat o spoială de „adevăraţi” punându-i pe disidenţi alături de ei în Guvernul Provizoriu. Pentru cei mai mulţi români aceste nume: Doina Cornea, Ana Blandiana, Radu Petrescu, Mircea Dinescu, Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, soţii Stănescu, etc, etc. erau quasi-necunoscute. În fond, cine asculta pe ascuns „Europa Liberă” pentru a fi auzit despre ei şi faptele lor? Aşa încât, cei ce îşi făcuseră peste noapte eroi din alde Iliescu, Roman, Mazilu, Brucan - ba chiar Stănculescu, care încercase inăbuşirea revoluţiei la Timişoara! -, au dat nepăsători din umeri atunci când au auzit, în ianuarie 90, că mulţi din ei îşi dăduseră demisia. Obişnuiţi în a se împotrivi comuniştilor, nu acceptau revitalizarea eşalonului doi al partidului ce-şi dădea o faţă „democratică” folosindu-se de lupta lor reală anticomunistă. Şi aşa, în scurtă vreme, „dizidenţii” deveniseră o categorie privită cu neîncredere, apoi cu ură chiar, devenind în cursul vremii ţinte ale atacurilor „oamenilor de bine” înarmaţi cu bâte! Adevăraţii eroi nu au devenit eroi ai românilor. Niciunuia nu i s-a dat statura pe care o căpătaseră alţii, la alte neamuri. Nu găseau recunoaşterea de care se bucurau un Leh Walensa, un Vaclav Havel... Pe români aceşti eroi nu îi făceau să se simtă mândri. În fond, de ce s-ar fi simţit mândri? Ei erau oglinzile în care se priveau. Existenţa acestor eroi le reamintea că lozinca cea mai dragă lor este „capul plecat, sabia nu-l taie”. Că pentru majoritatea, „pleacă-ai noştri, vin ai noştri”, şi „cine poate, oase roade, cine nu, nici carne moale”... Printre aceşti disidenţi era însă unul de care au auzit mai toţi românii: Paul Goma. Se ridicase împotriva comunismului de mult, de decenii. Nu numai că scrisese împotriva comunismului, scriitor fiind, dar gândise o formă reală de organizare a muncitorilor: Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Atunci când toţi preferau slogane „populare” (şi mai puţin oficiale) gen „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, sau „fiecare mănâncă de unde munceşte”, sau „lasă pe mâine, că poate nu mai trebuie”... venea Paul Goma să le ofere un statul demn. Îi îndemna, adică, să ridice capul... Păi, să ne mirăm că ideea nu a prins, că pe el l-au expulzat comuniştii, în înfierarea tocmai a „oamenilor muncii” pe care îi apăra el? Şi pentru că a continuat să nu tacă, a fost unul din puţinii pe care Ceauşescu i-a condamnat l-a moarte, alături de „trădătorii” Pacepa şi Răceanu. Plutonul de execuţie trimis la Paris a făcut ca relaţiile româno-frnceze să atingă un punct minim, deşi (sau, mai ales) pentru că atentatul eşuase... Să credem că după 90 Paul Goma a devenit un erou? Nici vorbă! – românii nu se dezmint. Cum să îl faci erou pe cel pe care l-ai acuzat înaninte? Pe care l-ai „înfierat” în plenul Uniunii Scriitorilor, ai cerut şi votat excluderea lui? Desigur, în timp Goma nu a mai fost un caz singular, au mai fost şi alţi disidenţi excluşi – dar el a fost primul. Şi cel mai gălăgios. Ce e şi mai rău, după 90 el nu a tăcut. I.-a arătat cu degetul pe colegii lui care au ridicat mâna la excluderea lui. Colegi care, ca tot românul, erau convinşi că „pleacă-ai noştri, vin ai noştri” Care între timp au săltat în Uniune, au devenit chiar Preşedinţi... Acest lucru îmi aminteşte de un alt caz, întrucâtva similar. Mişcarea spontană de protest anticomunistă din Braşov din 14 noiembrie 87, după ce a fost izolată de mulţimea care dorea să se alăture muncitorilor, s-a stins sub acţiunile diversioniste ale securiştilor care se infiltraseră printre ei. De la un protest paşnic, în care cei vreo 3000 de muncitori participasnţi strigau lozinci anticomuniste, s-a ajuns la geamuri sparte si ceva hârtie aprinsă – suficient ca protestatarii să devină „huligani”. Liderii lor, ceva peste o sută de oameni, au fost arestaţi, bătuţi, schingiuiţi, apoi judecaţi – „în faţa poporului”. Mai precis, a colegilor de muncă de la Intreprinderea de Autocamioane. Şi acolo, în faţa întregii adunări, colegii lor s-au ridicat în doua picioare şi i-au acuzat, i-au „înfierat”, i-au judecat şi la urmă au cerut condamnarea lor. Nu altfel, ci cu moartea! Spre surprinderea lor, Procurorul a cerut „doar” exilarea lor din Braşov. Au fost trimişi în întreaga ţară, mai ales la locuri de muncă grea, necalificată – o nouă formă de „lagăr”. Câţiva acasă – majoritatea fiind foşti ucenici recrutaţi din alte zone ale ţării. Şi a venit „revoluţia” şi oamenii, unii dintre ei, s-au întors la Braşov. Au dat ochii cu foştii lor acuzatori. Cu cei ce ceruseră moartea lor! Colegi de muncă, nu necunoscuţi: oameni alături de care se chinuiseră muncind câte două schimburi la rând, duminici şi sărbători, pentru a „face planul”: mii de camioane care ajungeau să zacă nevândute prin pădurile din spatele uzinei... Ba chiar unii care purtaseră steaguri şi scandaseră alături de ei în timpul demonstraţiei! Am avut ocazia să cunosc pe câţiva dintre aceşti oameni, deveniţi membri ai Asociaţiei 14 Noiembrie. Nu erau deloc mândri de ce făcuseră, se simţeau cumva stingheriţi. Nu se simţeau deloc eroi – luînd astfel una din calităţile eroului, care se gândeşte om simplu, normal... Erau mai ales ruşinaţi de colegii lor. Cei care ar fi trebuit să îşi ceară public iertare pentru „judecată” îi ocoleau, îi făceau să se simtă duşmani... Majoritatea au plecat de la „Steagu Roşu”, de data asta de bună voie. Eroii nu aveau ce căuta în rândul oamenilor simpli – cei ce chiar credeau că „pleacă-ai noştri, vin ai noştri” şi „capul plecat sabia nu-l taie”... Şi care nu aveau nevoie de eroi printre ei! Cam aşa s-a întâmplat şi cu Goma. El a rămas „protestatarul”. Poate că deceniile de luptă şi protest l-au marcat dincolo de punctul de unde ar putea reveni la o viaţă liniştită, banală. Poate că nu mai poate accepta fanariotismul, panglicarii, ciocoii. Nu-i acceptă nici în rândul Uniunii Scriitorilor. Poate că el chiar crede că datoria scriitorilor este de a îndruma masele, de a curăţa miasmele amorale care au cuprins ţara. De aceea este în coflict cu Manolescu, preşedintele Uniunii. Nimeni nu neagă calităţile lui N. Manolescu. El şi-a adus un însemnat aport culturii româneşti. Cumva, ca şi Radu Beligan, Ştefan Cozorici, Adrian Păunescu, Vadim, Bălaşa, ‚mai mult decât fericitul’ Teoctist... Ca şi ei, s-a numărat printre aplaudaci, a trimis telegrame, a „înfierat” colegi, a votat excluderi. A supravieţuit, ciocoind niţel... De ce scriu despre aceasta? Pentru că, cred eu, Manolescu a călcat din nou o linie. Nu numai că l-a acuzat pe Goma de „antisemitism” (în fonnd, de ce altceva îl mai putea acuza pe stoicul luptător anticomunist, de orice culoare şi rang ar fi el?), dar l-a demisionat şi pe Stoiciu, redactorul şef adjunct de la Viaţa Românească care a cutezat să publice un fragment din Jurnalul lui Goma. Ca pe vremea împuşcatului, Consiliul s-a adunat, l-a judecat şi condamnat, fără drept de apărare şi apel. Cum a rezultat mai târziu, fără măcar să fi citit acel fragment încriminat din Jurnal. Uitat a fost dreptul la opinie, uitată a fost libertatea de decizie într-o funcţie. Şi, ca redactor al unei reviste, mă simt solidar cu cel „pedepsit”. Nu am semnat scrisoarea de protest care a circulat între scriitori – nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, mă consider mai mult povestitor decât scriitor – dar nu pot accepta eticheta pusă de Manolescu semnatarilor scrisorii, ca fiind „simpatizanţi legionari”. Prea seamănă cu alte etichete, prea seamănă cu „huligani”, cu „golani”... Şi asta, pentru ce? Pentru că Goma a îndrăznit în scrierile lui să afirme că nu există popor fără vină – nici măcar cel „ales”. Şi aici îi dau dreptate: în viaţa mea am învăţat acest lucru. Nu există popor bun sau popor rău, ci doar oameni buni şi oameni răi – şi o mare majoritate care, pentru liniştea ei, respinge şi eroii, şi anti-eroii. Membri ei se simt inconfortabil alături de ei, şi de unii şi de ceilalţii. Asta le permite să adopte ‚eroi’ de duzină, de circumstanţă, pe care îi pot uita la apariţia unor noi ‚eroi’ asemănători...

Nick Sava

Alte comentarii vor apare atit aici, la acest articol, cit si la cel aparut anterior - Comunicatul USR.