Am deschis ochii încet, încet, privind mai întâi printre gene. După cum mă aruncaseră în cuşca urât mirositore mă aşteptam ca în apropiere să fie un animal. Am stat cu ochii strânşi cât de mult am putut repetând în gând fără încetare Doamne ajută-mă! De milioane de ori sau poate mai mult. Universul întreg se curbase peste mine în cele două cuvinte pe care le repetam neîncetat, crezând netăgăduit că Dumnezeu mă aude. Încetul cu încetul am început să mă dezmorţesc pentru că din pricina spaimei îngheţasem într-o fracţiune de timp şi mă simţeam cu totul de ghiaţă, incapabilă să mă mişc sau să gândesc ceva coerent. Doar picăturile fierbinţi ale lacrimilor se prelingeau în neştire în jos pe obraji, se adunau în bărbie într-un ocean fierbinte şi apoi picurau pe pieptul meu slăbuţ, scurgându-se tăcut, apoi, pe braţul drept pe care mi se sprijinea capul.
Aveam probabil febră mare, dar nu mai simţeam deja nici durerea de cap nici nu simţeam vre-o altă durere. Când am deschis ochii ridicându-i încetul cu încetul dealungul copertinei întunecate, pipăind stâlpii metalici cu privirea, descoperind apoi ca o plăcută surpriză o rază luminoasă care cobora mângâietoare luminând întregul cort, coborându-se asupra circului adormit ca într-o vrajă tăcută şi singurul lucru pe care-l mai puteai aştepta era să apară un vrăjitor, o vrăjitoare sau un balaur. Razele lunii pătrundeau magnifice şi misterioase printr-o mică fereastră aşezată tocmai în vârful cortului, deasupra catargului principal. Lumina cobora mai departe pe odgoanele bine întinse cu care întreg acoperişul curbat se sprijinea pe stâlpi groşi metalici, care străluceau cenuşii creând umbre sinuase, alungite şi tremurate deasupra întregului peisaj. Am reuşit încetul cu încetul să mişc o mână, întâi degetele, apoi toată palma apoi braţul, era întreg. Încetul cu încetul mă dezmorţeam şi constatam că eram relativ întreagă deşi toate oasele mele smucite şi îmbrâncite erau de acum dureroase, iar carnea de pe mine refuza să se relaxeze, toţii muşchii mă dureau de încordare şi singurul gând care-mi încolţise era să pot vedea dacă în cuşca în care fusesem aruncată era vre-un animal. Mă înspăimânta gândul acesta, dar adevărul trebuia cunoscut.Doamne! am strigat în inima mea, şi ca o mângâiere un gând curat izvora din întreaga mea fiinţă. Deschide ochii liniştită! mi-am spus, nu e nici un pericol.
Stăteam pe spate, aşa cum mă aruncaseră. Primul lucru pe care îl văzusem ridicându-mi ochii a fost fereastra de lumină care se proiecta pe vârful cortului înălţat pe catargul de lemn. Fereastra tremura ca o stea abia răsărită şi mi-am şters lacrimile cu dosul mâinii murdare. Mi s-a părut că visez, dar fereastra era totuşi acolo şi în ea ca o sclipire, parcă Dumnezeu se apleca înspre mine şi surâdea. Am surâs, Dumnezeu era mereu cu mine. M-am ghemuit mai bine privind în sus, astfel totul în jur dispărea şi eu eram una cu lumina care strălucea în fereastra de la capătul de sus al cortului. Să nu plâng mi-am spus, nu am de ce să plâng.! Totuşi lacrimile-mi curgeau în jos pe obraji, nestăpânite. Am întins mâinile în sus şi proiectate de lumina care pătrundea pe fereastra luminoasă mâinile mele era deja mari, ajungeau până la cer, ieşeau prin fereastră şi mângâiau stelele. Încolţeau ca grâul în pământ născând tulpini subţiri şi fragile pe care frunze pline de sevă se înălţau înflorind în mii de stele strălucitoare, mici boabe de lumină sunau într-o cădere lină şi lumina aurie le răsfira, bob lângă bob, dulci şi aromate, susurul lor, curat izvor, grăbit să ajungă la mare. Ce tainică şi lină chemare! Treceau pe deasupra apelor albastre şi licăr de lumini le scăldau purtându-le tot mai departe, mai departe din mal în mal, peste limpezi câmpii, peste visurile ce au fost şi vor fii. Mâinile mele vor ştii clipa în care marea şi cerul vor naşte misterul răsăritului de zii, mâinile mele vor cunoaşte întunecata durere şi limpezimea ca de miere a adevărului. Mâinile mele aveau să înveţe despre urât, despre moarte, aveau să se aşeze blânde pe o carte. Mâinile mele aveau să tresară, să poarte câte o lacrimă amară. Mâinile mele se înălţau către Dumnezeu şi aveau să-L roage mereu. Nu mi-e frică am strigat din inima mea! Dumnezeu mă iubeşte şi mă va ierta! Nimeni nu mă va învinge! Fereastra în licăr de lumină se stinge şi se aprinde mereu, la Dumnezeu vreau să trăiesc eu! Am adormit într-un târziu cu lumina din fereastră aşezată pe chip, licărind mereu. Când m-am trezit păsările cântau cip-cirip! În jur, tăcerea amară se prelingea de afară întunecată, animalele se trezeau şi mâncare cereau. Totul foşnea, trezit în dimineaţă, cerând mâncare şi apă, căutând spre lumină, ca ziua, ziua cea mare să vină. O maimuţică mică, cât o păpuşică veni printre gratii şi se aşeză lângă mine. Ştiam că de acum şi stăpânul ei vine.
Dincolo, aplauzele grăbite se auzeau înfiorător de tare, răspicat, ritmat. Tremuram în ritmul lor, şi mi-am lipit spatele de stâlpul rece de metal. Şiruri de picături îmi curgeau de pe frunte. Am privit în jos pantalonii strident coloraţi, am dus mâna la gât pentru că inima mea tresărea. Aveam déjà temperatură, ochii îi simţeam arzând, tâmplele mă dureau şi dinţii erau atât de strânşi încât le auzeam scrâşnetul zvâcnind în urechi. Doamne, a strigat inima mea! Mi-am pipăit încă o dată costumul de clown, era rece, lucios, îl simţeam aprins şi lipit de mine precum tăcerea care se prăvălise deodată peste întregul circ. Numai ritmul tobelor se auzea misterios şi ştiam că acum, în momentul acesta trebuia să trec pragul. M-am prins de coarnele monocicletei şi am ieşit. Mergeam împleticit şi-mi era rău, m-am împidicat de câteva ori în manşetele largi ale pantalonilor, oamenii au râs crezând că-mi jucam bine rolul, aşa mi-am revenit puţin. Luminile mă orbiseră dintr-o dată, numai cercul luminos în care eram strălucea, însoţit de mirosul de animale, de mirosul parfumului şi al fardurilor. Mătăsurile foşneau, de sus reflectoarele cerneau raze de lumină iar tobele încă băteau. În curând aveau să se oprească şi eu trebuia să fac ceva, oamenii trebuiau să râdă fericiţi, veseli să aplaude.
Luminile străluceau mai ceva deacât soarele în amiază, am făcut primul salt şi am răcnit, punându-mi coama de leu pe cap, coama mea înfiorătoare, aceasta întinsă până aproape de spectatori îi îngrozea. M-am urcat pe marginea mantinelei şi am început să alerg la pas, copii întindeau mâinile spre mine, femeile speriate se trăgeau înapoi, uneori întindeau mânile încercând să mă atingă. Nimeni, nimeni n-o să mă învingă! Tobele băteau, în balcoane lumea în delir râdea. Am sărit şi am continuat cu pas cadenţat, orchestra cânta puternic, tobele băteau ... copii toţi aplaudau. Am făcut un salt dublu şi m-am rostogolit, prietenul meu clawnul bătea vesel toba şi râdea. Lumea, lumea toată se amuza! Lumea, toată era a mea! Dumnezeu mă apucase de subţiori şi mă ridica tot mai sus, tot mai sus, ultimul salt, înalt, înalt. Am sărit, triplu salt mortal. Lumea încremenită cu mâna la gură uitase de ură, sărind în sus se îmbrăţişau şi numele meu îl strigau.
Eu sunt leul cel mai mare, eu sunt leul cel mai tare! Nimeni, nu mă va înginve! Nimeni, nimeni nu mă va atinge! Biciul ce departe pocnea, tot mai departe era! Cu mine este Dumnezeu, cu El voi învinge mereu! Eu sunt Leul, Leul cel mai mare! Căci una cu mine era, Leul care mă păzea! Dumnezeu ca un Leu se făcuse déjà! Lumea era toată a mea!
Ceilalţi doi clowni au intrat şi eu tropăind şi bătând din picioare ritmat, mai departe am dansat. Monocicleta mea căzuse într-o rână, m-am urcat iute pe ea, lumea întreagă aplauda.... Eu sunt leul care va învinge! Nimeni nu mă va atinge! Un singur lucru nu puteau ei pricepe că eram una cu tata întru Hristos, nimic nu ne putea despărţii, nimic nu putea să ne învingă, eram un suflet şi un trup dincolo de veşnicii. Doamne la tine să fie inima mea! Acolo să fie averile mele, bogăţiile mele şi iubirile toate, acolo să fie primite toate! Durerile, greşelile, tăcerile şi prea rostirea şi tot ceea ce cunoaşte firea omenească! La Dumnezeu, acolo să trăiască! Acum, striga tata din inima mea! Acum! Sări peste mantinelă! Nu te teme, noi suntem aici cu tine, am venit aici pentru tine! Nu o să te omoare împărăteasa cea rea! Nu va ajunge la tine, ea! Noi suntem Ţara ta! Adevărul tău! Poporul tău! Sări peste mantinelă, noi te vom ascunde!
Inima mea tremura! Nu mai vedeam mantinela, totuşi simţeam că era aproape! Am sărit în ţipetele toate, şi mâinile lor întinse spre mine m-au acoperit, braţele lor m-au strâns la piept, şi de la unul la altul am ajuns în braţele talălui meu! Cu noi era Dumnezeu! Ce bine era! Lumea ce frumoasă era, cum strălucea de frumos luna pe cer şi stelele ca licuricii străluceau şi-n cântec de sfere dansau! Domnul, Domnul ne iubeşte! Domnul, Domnul ne păzeşte! Nimeni nu ne va învinge! Nimeni nu ne va atinge!
În arenă, îmbrăcată cu un costum de leu chiar fata vânzătorului meu, năucită plângea, cu coama de leu plecată, şifonată, într-o parte căzând, fără să fi luat ceva din averea mea! Fuse-se aruncată din braţele mulţimii ea. Stătea în mijloc şi plângea. Fata, fata cea rea! Lumea nu o aplauda!
Domnul, Domnul ne iubea! Dumnezeu cu noi era!

16.05.2008 21:55