I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştia cum îl chema cu adevărat. Adus de politica partidului unic de la ţară la periferia oraşului şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.

Stă la parter. A fost visul lui să aibă apartament la bloc, la parter. Mai întâi şi-a îngrădit spaţiul  din faţa apartamentului cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de doi metri, să nu-i zboare nici vrabia prin faţa geamului. Pe urmă s-a îngrijit şi a făcut vreo zece straturi cu de toate: ca la el acasă,la Gârniţa. Apus ceapă, fasole, verdeţuri şi, printre ele, roşii, ardei şi chiar câteva cuiburi de cartofi. A mai plantat un suport de bătut covoarele, o sârmă de întins rufele la uscat, un grătar, o afumătoare şi un chioşc, să stea vara la umbră. În mijlocul grădiniţei a plantat un prun şi câţiva butuci de vie, să aibe omul producţia lui de zaibăr şi de tescovină. Vecinii au cam mârâit, dar după ce-a umblat vreo săptămână cu un par în mână, aşa, spre exemplificare, să vadă puturoşii că n-au voie să se atingă de munca lui, l-au lăsat în pace.

Spre toamnă, Neamprost s-a gândit că o să culeagă via de la ţară şi n-o să aibă unde pune damigenele cu vin. Om practic, s-a apucat de săpat frumuseţe de pivniţă la rădăcina blocului, sub geamul lui. A scos un camion de pământ pe care l-a aruncat pe aleea din faţa blocului. „N-au decât să vină cei de la primărie să-l ridice, că de-aia le plătesc taxe.” A fost o toamnă ploioasăşi toată clisa care a rezultat a format o mlaştină neagră şi urâtă care s-a întins până sub geamurile celorlalţi vecini.

Câteva mormăieli pe la colţuri...pe urmă i-a liniştit rapid împrăştiind noroiul cu pricina cât ţinea aleea. Vecinii ieşeau în stradă cu cizmele-n picioare, apoi se schimbau şi le puneau în sacoşe.

Noroc de prima zăpadă şi de primul îngheţ. De sărbători, Neamprost a fost ocupat până peste cap: bătut covoare, spălat toate albiturile şi întins pe sârmă, apoi a pus afumătoarea în funcţie. Doar n-avea omul să–şi piardă vremea la ţară, de vreme ce se îngrijise să-şi croiască ditamai gospodăria aici, în buricul târgului. Vecinii au înghiţit în sec şi n-au îndrăznit să deschidă geamurile până spre Bobotează.

Primăvara, în faţa blocului a apărut o ditamai limuzina: un Cadillac mâncat tot de rugină, roşu aprins şi cu geamurile fumurii. Ca să nu existe neînţelegeri asupra locului de parcare, s-a dus şi-a tras un contur cu vopsea roşie pe care şi-a scris mare numărul maşinii. Apoi când s-a mai încălzit puţin a început să dezmembreze întreaga limuzină  ca pe un ceasornic cu angrenajul înţepenit. Cum venea de la muncă, întindea o pătură lângă maşină şi lua piesă cu piesă la şmirgheluit, dat cu vaselină, degresat cu benzină, încât aerul devenise greu de respirat de la atâtea chimicale. Pe unde mai era tabla îndoită, îi mai ardea câte un ciocan, o mai îndrepta cu ranga. I-a scos uleiul vechi şi, pentru că o potaie de câine tot moţăia prin preajmă, a făcut o glumă turnându-i uleiul în cap. De n-ar fi  scos atâtea capete la geam cu schelălăiala lui, mai că i-ar fi aruncat şi-un chibrit aprins, în blană. Mamă, atunci l-ar fi văzut cum fuge ca descreieratul. Da’, oricum, din alb, l-a făcut negru, de numai ochii îi mai sclipeau în cap. Să mori de râs, nu alta!

Într-o noapte vecinii au crezut că au halucinaţii: din oră-n oră un cucurigu strident a-nceput să le bântuie somnul. A doua zi, au văzut într-un colţ al gospodăriei ad-hoc o împrejmuire cu plasă în care un pintenat se înfoia pe lângă câteva ouătoare. Iar s-au găsit vreo doi să murmure. Neamprost le-a tăiat-o scurt: „n-aveţi decât să daţi cocoşul în judecată! Şi-apoi cine vă pune să trageţi cu urechea-n curtea me?” Şi trezirea din oră-n oră au suportat-o vecinii cu stoicism pânăla Paşti când pintenatul cu tot cu suratele lui s-au transformat în cine ştie ce bunătăţi pe masa gospodarului.

Acum e vară, soare, cald. Neamprost stă în chioşc la umbră, în chiloţi şi maieu cu găurele, cu ditamai ochelarii de soare pe nas, iar alături sfârâie grătarul de zor. Din boxele de la calculator scoase pe geam se-nalţă ultimele manele ale lui Florin Salam şi, alături, în pivniţă la răcoare, se lăfăie câteva sticle de 2 litri de bere. Îşi aşteaptă cimotiile de la Gârniţa

să-l vadă ce mare domn a ajuns el, cel mai amărât om din sat, acum, în inima târgului.