dragostea este doar suferinţă articulară
în care nostalgia aderă târzie
uneori pare un alt portret în bustrofedon
decupat din context ca dintr-o toamnă efemeră

(nu mai urcau muntele uitat
cerul se lăsa lung lespede neagră peste inimă)

o certitudine nu putem avea niciodată
locaţia evei rămâne o traumă intercostală
în condiţii minime de subzistenţă
pentru mediul înconjurător ostil

(insulă din noapte şi veghe El
difuz ca respiraţia îngerilor in-folio)

alte ipostaze definesc deplina consonanţă
singurătatea condorilor leagănă cerul
între două silabe un singur priveghi

«ce n"est pas la peine de se tuer puisqu"on se tue toujours trop tard.»