CORNELIA PĂUN HEINZEL: Liceul "La ultimul drum" din lumea a șaptea sau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

CORNELIA PĂUN HEINZEL: Liceul "La ultimul drum" din lumea a șaptea sau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

 

CORNELIA PĂUN HEINZEL:  Liceul "La ultimul drum" din lumea a șapteasau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

 Era 1 septembrie. Profesorul Z. se afla la poarta liceului și vroia să intre. Dorea să pătrundă în spațiul straniu din fața sa, care ascundea atâtea mistere, începând cu ultimele clipe trăite aici de poetul național de geniu, după ce a fost mutat din mănăstirea Măicuța din apropierea școlii și până la întâmplările înfiorătoare din epoca recentă.                           

– Nu intrați ! Nu e nimeni aici ! se auzi o voce tunătoare din căsuța portarului.

 "Ce replică! Asemănătoare cu cea a lui Costache Giurgiuveanu din "Enigma Otiliei", gândi bărbatul.

 Timp de o lună, de când a ales postul, având media 9,80 la  Concursul de titularizare i s-a spus mereu același lucru. Acum însă, începea școala. "Tot nu a venit nimeni la liceu ? " se întrebă profesorul mirat.

 -Suntem noi nebuni, dar nici chiar așa, se auzi o voce masculină. Profesorul văzu în fața sa un bărbat în vârstă apărut în chip staniu, ca din neant. Bătrânul făcu o pauză, timp în care îl cercetă curios pe profesor, de parcă un extraterestru ar fi apărut pe teritoriul unității de învățământ.

 - Toți suntem nebuni aici ! explică omul. Se opri din nou din discurs și apoi continuă.

 -Știți că ați luat post la nebuni, nu-i așa ?

  -Știu, sigur că știu ! spuse hotărât profesorul, accentuând cuvântul "știu", parcă dorind să întărească faptul că nu a luat postul în necunoștință de cauză. Aflase multe lucruri despre liceu, încă din anii anteriori, chiar de la persoane din interiorul școlii. Dar cea mai elocventă explicație i-a dat-o chiar inspectorul de la municipiu, care    i-a spus: " Vezi că acolo acceptă numai de-ai lor !".

 Profesorul își aminti că l-a întrebat atunci cu un aer nevinovat: " Dar, de ce ?". "Pentru că sunt speciali ! Adulții !", a fost răspunsul inspectorului școlar și în momentul acela își pendulă capul și îl pătrunse sfredelitor cu ochii, ca și cum ar fi avut multe de spus, dar limbajul non-verbal părea a fi în acest caz, mult mai explicit. Nu știa că imaginea i s-a imprimat în minte și îi va apărea în fața ochilor ori de câte ori va păți ceva ciudat în instituție.

        Profesorul Z aflase în plimbările sale prin fața instituției că înainte de revoluție, în clădire funcționa un Ospiciu. Totuși, cea mai înfiorătoare relatare despre școală, o povestise chiar directoarea adjunctă a liceului, istorisire mai înspăimântătoare chiar decât legendele urbane despre acest loc, bântuit de fantomele trecutului. Directoarea, roșie la față și mirosind a alcool de la distanță, istorisise veselă :" La mine în liceu, toți mă iubesc. Profesorii trec pe la școală numai când au chef și… de obicei, nu prea au. Au mai multe norme, încât încasările lor depășesc salariul președintelui, deși nu predau practic vreo oră. Toți au obținut licența la facultatea cu dublă prezență – una la înscriere și a doua la plata și ridicarea diplomei. Au procedat la fel și cu titularizarea. Doar au bani de unde să le plătească. Cei care au dat-o . Pentru că pe majoritatea i-a fîcut directorul Porcălanu titulari fără să fi dat vreodată vreun concurs".

Profesorul și-a amintit discuția pe tren a unor profesoare de la Speciala din Titu care povesteau cum au venit reprezentanții Universităților la ele, în unitatea de învățământ și au fost puse să își aleagă ce facultate vor, pentru a primi licență în specializarea dorită.

 -Maiștrii de aici sunt foarte conștiincioși ! explică portarului, o femeie de vreo cincizeci de ani, roșcată, care se oprise în poartă instituției.

 - Dar unde sunt acum ? întrebă bărbatul nedumerit.

 - Acum sunt toți "La ultimul drum" ! Eu aștept să îmi dau demisia. Mă chinui prea mult cu centrala cea nouă, care funcționează mai defectuos decât cea veche. Nu mai rezist să mă stresez !

 --Dar ce este "La ultimul drum" ? întrebă noul paznic, trimis de firmă.     -Este cârciuma de lângă mănăstire, chiar lângă cimitir. Din grădina școlii, prin spate, se poate ajunge rapid. Toți angajatii merg acolo, explică femeia. Chiar și directorii !

 Atunci profesorul Z și-a dat seama unde poposise directoarea adjunctă, atunci când venise în stare de ebrietate, în vizită, la școala geamănă.

 Secretara, o femeie aflată în stare de extaz fără motiv, cu părul roșu, lins, prins în coadă de cal, cu ochii ironici și priviri obraźnice, îl studie cu tupeu pe bărbat, cercetându-l din cap până în picioare.

 Profesorul Z îi întinse numirea primită de la Inspectoratul Școlar și mirarea femeii atinse atunci cote maxime. Nu mai văzuse așa ceva niciodată, până la data respectivă.

 -Școala nu a scos niciodată posturi la concurs, explică un bărbat chel, slab, cu urechile ascuțite și poziționate la distanță, asemeni câinilor, care se prezentă a fi reprezentantul sindicatului din școală.                     "Deci profesorii care funcționează nu au numiri legale pe post" concluzionă profesorul Z.

 În timp ce aștepta la poartă, câțiva vecini din blocurile din apropiere discutau aprig despre istoricul școlii.

 -Directorul și grupul de bază al cadrelor didactice au fost recrutați dintre pacienții fostului Ospiciu. Când acesta a fost desființat, oamenii nu aveau unde să meargă. Rămâneau practic pe stradă, asemeni celorlalți aflați în aceeași situație. Unora le-a fost milă de bieții oameni și le-au acordat o șansă. Faptul că în spital , ca pacienți, erau puși să desfășoare diferite activități - ca de exemplu să ajute la prepararea mâncărurilor, să facă curățenie, să îngrijească grådina - le-a fost de folos, pentru că au fost distribuiți și angajați în posturi în care desfășurau munci pe care le puteau presta, care le erau familiare și cu care se obișnuiseră pe perioada internării lor.

 - Părea o rezolvare potrivită pentru bieții oameni, povesti un lungan slăbănog, cu o bărbiță subțire.

 - La început a fost școală pentru surzi, spuse o femeie între două vârste, grăsuță.

 - Dar a funcționat doar trei ani, pentru că au primit un sediu mai mare, mai bine plasat, central. Au rămas aici să învețe doar cei cu deficiențe psihice și mintale, preciză alt bărbat, de înălțime medie,mai corpolent.

 Profesorul află că, în timp, funcționând în cadrul liceului, oamenii au putut foarte ușor să urmeze cursurile școlii și să se califice în diferite meserii. Având statut de liceu, au reușit să obțină chiar bacalaureatul, pentru că se dădea în cadrul unității de învățământ. Acest fapt le asigura trecerea pe post de maistru, adică să devină cadre didactice. Dar, foștii pacienți nu s-au mulțumit cu atât. Trebuiau să se titularizare. Dar fără concurs. Știau că nu erau capabili să susțină așa ceva. Doar obținuseră diplomele "la chiuvetă", fără examene date conform legii, adică pe baza cunoștințelor, a competențelor intelectuale proprii. Oamenii au văzut că societatea le oferea oportunități nebănuite și ei aspirau cu ambiție la mai mult. Mulți ca ei ajunseră foarte bine postați. Doar un concurs aranjat în interiorul școlii le-ar fi putut asigura un viitor liniștit. Știau că la inspectorat, printr-un concurs național, nu ar fi avut nicio șansă de promovare.

 - Am făcut mereu cereri să desfășurăm concurs în cadrul școlii, povestea sindicalistul. Am reușit până la urmă. Eu am trecut imediat pe Informatică, din maistru.

 Profesorul Z. știa de renumita doamnă Poama de la Construcții, directoare de department, care dădea diplome postuniversitare de Informatică, pe bani, profesorilor din întreaga țară, chiar dacă unii dintre ei nu știau decât să apese pe buton pentru a deschide computerul. Dar nici profesorii universitari care predau, selectați de Doamna Poama, nu erau prea cunoscători într-ale Informaticii. Titularii de curs erau oameni în vărstă, care nu posedau deprinderi într-ale calculatoarelor și nici nu aveau de gând să încerce a învăța ceva în acest domeniu. Ei se bazau pe faptul că Poama este "capo del tutti capi" – așa cum îi spuneau toți – și femeia, ca urmare, fiind autonomie, putea face orice dorea în Universitate, să angajeze pe cine vrea dumneaei. Oamenii erau interesați doar de bani și de diplome, nu de cunoștințe în domeniu. Iar chemarea doamnei Poama era foarte atrăgătoare:  " Veniți la mama, să vă dea diplomioare", spunea femeia, profesor universitar cu funcție de conducere în Universitate, anterior fiind precupeață. Competențele dobândite în această veche meserie, îi erau folositoare și la dovedea acum din plin. Nu și cele de profesor universitar. Dar acestea nu trebuiau dovedite. Cursuri la Universitate nu se mai făceau demult, de când s a declarat autonomia universitară. Nimeni nu mai controla nimic și totul decurgea magnific pentru Poama. Efectua în realitate aceeași muncă, pe care o executa atunci când era precupeață, doar că acum vindea diplome, în loc de pătrunjel și ceapă. "La fel ca domnul Costi Cămătaru", gândea femeia, "dar el deține acum funcție mai mare decât a mea – conduce chiar Senatul altei Universități, tot de stat, iar nevastă-sa un departament. Dar ce competențe deține omul după atâția ani de cămătărie ! Nu oricine posedă așa ceva ! Trebuie să ai mare experiență în acest domeniu, dacă vrei să ai succes cu adevărat în ziua de azi la Universitate ! Amatorii nu au nicio șansă ! Predarea și cercetarea sunt activități care aparțin trecutului !  Altele sunt competențele cerute și apreciate în ziua de azi. Oricum studenții nu mai trec demult pe la cursuri, nu vor să își piardă timpul inutil.  Ce pot învăța de la clanul Cămătaru ? Numai banii sunt cei care au valoare în ziua de azi și Cămătarii au experiență în strângerea lor ! ".

 ……………………………………………………………………………………………………..

 Profesorul își aminti deodată povestirea înfricoșătoare a directoarei adjuncte, relatată amănunțit de aceasta în hohote puternice de râs, generate de aburii alcoolului, la fiesta organizată în școala geamănă.

 -Colegul nostru, maistrul Ady Porcălanu, a făcut o criză de nebunie în fața directorului școlii și îl lovi puternic. Apoi îl aruncă cu viteză spre un copac bătrân. A fost doar începutul blestemăției. Ceilalți maiștri, proaspăt veniți de la "La ultimul drum", continuară să îl troznească pe bietul director de toți arborii din curtea unității de învățământ. Săracul  om nu a avut nici o șansă. De atunci, nimeni nu a mai auzit de el.

 Așa a ajuns domnul Porcălanu director, iar eu, directoare adjunctă. Ascultătorii din jur încremeniră înspăimântați de cele auzite. Gurile li se încleștaseră și nu mai puteau rosti vreun cuvânt.  Momentul de liniște ce a urmat părea a fi un moment de reculegere pentru fostul director, care nu a mai avut parte de așa ceva, în condițiile desfășurate.

 ………………………………………………………………………………………………..

 Profesorul Z urcă la etaj, pentru a se prezenta directorului, așa cum se proceda la venirea în cadrul oricărei unități de învățământ. Bătu la ușa acestuia și o deschise cu emoție. În fața să apărut o namilă de om, obez, grosolan, îmbrăcat cu niște iegări gri decolorați și o flanea demodată. Părea un căpcăun desprins dintr-un basm popular.

 "Acum chiar am atins culmea prostiei", gândi profesorul, care consideră că este ca în povestirea "Prostia omenească" a lui Ion Creangă. De când a predat la Universitate și a trecut în preuniversitar, a avut directori selectați numai dintre maiștrii. A avut ca director fostul instalator nepriceput din liceu, ajuns după revoluție în funcție de inspector școlar și pentru că lua bani pe posturi chiar pe holurile inspectoratului, retrogradat ca director de liceu. Acum a întâlnit și  la universități profesori din foste femei de serviciu sau chiar dintre cei fără serviciu, dar care practicau neoficial cămătăria. Dar mult mai mulți sunt dintre cei care nu sunt buni să facă ceva, deci niciun serviciu.

       Își aminti apoi râzând că, luând post la unul din colegiile de elită ale capitalei, clasat chiar pe unul din primele locuri, îi spuse încântat directorului, care preda matematică:  "În sfârșit nu mai am director din maistru ! Sunt acum în colegiu de top ! ".

 În zilele următoare, profesorul a avut surpriza să afle, citind pe Internet, că noul său director a fost tot maistru și a absolvit un curs ciudat la Universitate, care i-a permis oarecum să predea Matematica.

 Bărbatul se gândi că directorii din maiștrii au devenit recent de lux.             "Parcă aceștia mai aveau ceva cunoștințe, măcar de viață, din experiență" - după ce au ajuns unii care nu au făcut nimic în viața lor dar și-au cumpărat diploma de licență, la pachet cu titularizarea și cu concursul de directori. Păreau indivizi proiectați de pe alta planetă, în care existau doar șmecherii, înșelăciuni, în care cu șpaga puteai obține orice dorești.

-Acestea sunt diplomele mele, gradele didactice și numirea în urma Concursului Național de Titularizare, spuse profesorul Z.

 -Ce diplome ? Aici, la noi, nu au valoare. Noi le aruncăm la gunoi ! țipă o femeie cu ochelari și cu părul vopsit grizonat, la modă.

 -Are dreptate doamna Cârnat, încuviință respectuos Porcălanu. Doamna este specialist în cârnați, teoretic și este și lider de sindicat.

 Curând începu Consiliul Profesoral. Se alegeau comisiile șl se făceau propuneri. Profesorul suportă cu stoicism laudele indecente pe care și le adresau unii altora, de parcă ar fi fost o adunare de genii. Niciodată nu a înțeles aceste momente penibile din viața de profesor, în care oamenii care nu sunt buni de nimic și care nu fac nimic în școală sunt elogiați fără rușine de alții, asemeni lor. Se gândi că atunci când se fac propunerile pentru salariile de merit sau gradații de merit, prezentările ating apogeul nerușinării. "Mai vin și unii politicieni, care cu obrăznicie propun salarizarea după performanță -  într-o țară coruptă ar insemna ca doar cei care taie frunză la câini și cu minte de găină să fie recompensați bănește, nu numai cu laudele de care au parte permanent, deși de obicei nici pe la școală nu prea dau".

 În zilele următoare, profesorul observă că presupunerile sale erau adevărate. La prima oră din zi, era singurul profesor care se prezenta la școală. Pe la orele zece - unsprezece mai apărea o secretară, din cele trei existente. Doi - trei profesori pe zi, mai treceau pe la școală. Singurul conștiincios era sindicalistul, prezent totdeauna. Totuși zelul de care dădea dovadă era puțin cam ciudat, pentru că elevii școlii nu veneau decât în număr foarte mic la ore. Gândi că, probabil avea o nevastă scorpie și preferă să stea singur în cabinet la liceu… sau poate stă pe Internet vizionând filme sau jucând jocuri. Omul nu dovedea faptul că ar poseda abilități speciale în domeniul informaticii, al computerelor. Nu era genul de om pasionat de calculator care se pricepe la multe și dorește permanent să afle, să învețe noutăți în domeniu. Ceva mai conștiincioasă era o profesoară de religie.

 Un elev din clasa a noua spuse profesorului: " Săptămână aceasta doar dumneavoastă și doamna de religie ați venit la ore".    

         În față îi apăru directorul, care abia se mișca sub greutatea corpului său imens, deplasându-se de pe un picior - ca trunchiul unui arbore secular - pe altul și intră în cancelarie:

 -Numai noi avem experiență la speciali - eu și colegii mei - spuse acesta referindu-se la participanții de la întâmplarea nefericită cu fostul director, dar preafericită pentru el și actualii beneficiari.

 Porcălanu distribuia fiecăruia mai multe norme didactice, încât toți colegii săi de suferință aveau salarii de președinți de stat. Aveau pontate ore de predare 24 de ore pe zi, în fiecare zi. Nimeni nu îl controla pe Porcălanu, pentru că știau ce pățise fostul director și nu doreau să ajungă la fel, victime.

 "Oare la ce consideră că au experiență ? " se mira bărbatul. "La stat acasă sau la stat degeaba, atunci când totuși mai trec pe la școală? ".           

-Dacă nu vă place ceva, nu aveți decât să mă reclamați. Au încercat și alții să o facă, dar fără succes. Au făcut plângeri nenumărate și nu s-a întâmplat nimic. În ziua de azi reclamațiile, sesizările nu sunt luate în considerare de nimeni, niciunde.

 Profesorul știa că în ultimele trei decenii răspunsul la orice reclamație adresată Ministerului sau Inspectoratului se prezintă sub aceeași formă : "Acuzații nefondate" fără cineva să controleze veridicitatea celor scrise. Pe Internet a citit că aceasta era formă generală pe care au primit-o și alte persoane care trimiseseră sesizări la instituții de stat . Așa că nici nu se gândi să încerce să piardă timpul cu așa ceva.

În clasa alăturată era liniște. Era ora de "Educație fizică" a doamnei Gogu, o tuciurie care se strâmba continuu, de parcă ar fi scârbită permanent de ceva. "A apărut și profesoara de engleză! ",  își spuse profesorul auzind din clasa de alături, prin pereții foarte subțiri, cuvinte spuse cu voce tare de o femeie, cerând elevilor să le repete după ea. Pronunția profesoarei era însă atât de greșită, încât profesorul găndi că foștii săi colegi din clasa a cincea, aflați în stadiu de corigență erau mult mai buni cunoscători într-ale limbii lui Shakespeare decât profesoara.  Era un chin să asculți cum femeia maltrata limba și distorsiona cuvintele. Bucuria profesorului a fost mare, când se termină ora. Atunci, profesoara veni cu tupeu și cu obrăznicie spuse profesorului:

 - Vrem să venim la ora dumneavoastră, să vă inspectăm.

 La prima vedere profesorul gândi că totul este în regulă, pentru că știa că este un cadru didactic foarte bine pregătit, avea gradul didactic întâi, a fost metodist și poseda peste treizeci de ani vechime la catedră. În mod normal, la asemenea performanțe ar fi trebuit să fie un model pentru noii veniți în învățământ, după cum scriau autorii de cărți cu conținut pedagogic din străinătate. Dar într-o țară coruptă, cei care făceau inspecții erau aleși dintre cei care habar nu aveau de învățământ - cu mici excepții, că mai rămaseră și câțiva dintre cei vechi care cunoșteau metodică și specialitate. Își aminti cu tristețe de ultima inspecție de specialitate la care venise inspectoarea și o metodistă nouă, de vreo treizeci- patruzeci de ani. Inspectoare rămase uimită de gradul inalt de prezentare al lecțiilor și nu putea să își oprească exclamațiile de încântare, în timp ce noua metodistă întreba mirată  "Așa deci se desfășoară o lecție ?". Femeia avea  gradul întâi, era și metodistă, dar obținuse totul fără a susține vreodată vreo lecție și nu știa cum se face, pentru că nimeni nu o învățase niciodată. Dar primise drept de a controla ea pe cei care cunosc acest lucru. "Mai periculos ar fi fost dacă venea numai metodista și aceasta nu ar fi știut că lecțiile mele sunt foarte bune", gândi bărbatul. "Noroc că a venit inspectoarea, mai în vârstă și cu vechime în domeniu – că acum vin multe bătrâne, în primul an de învățământ, proaspăt licențiate, care nu au lucrat niciodată - și  care avea noțiuni de metodică și specialitate. "Oare ce o să fie când aceasta va ieși la pensie ? " se întrebă înspăimântat profesorul. Pentru cei noi veniți în învățământ era foarte simplu. Ei știau că inspecția  înseamna să dai spagă, la fel ca la orice examen sau concurs pe care ei îl susținuseră anterior. Chiar ministrul Dănilă Gropariu le asigura prin lege acest lucru, prin asumarea răspunderii, dar fără răspundere, că dumnealui nu avea nici bacalaureatul, doar Școala complementară pentru elevii cu intelect redus,  dar care dovedeau pricepere într- o meserie. Fostul ministru nu dovedise însă nici abilitatea intr-o meserie. Avea însă competența de a copia - după cum a relatat chiar domnia  sa la televizor -  competență pe care a exersat-o la niște universități care practicau acest lucru, după declarațiile sale. Parcă ar fi fost din comedia americană cu Universitatea Shit, pe care am vizionat-o recent și în care studenții nu învățau nimic, numai se distrau și își predau unii altora ce doreau" gândi  profesorul.  "Ce tari sunt americanii la previziuni ! Toate faptele din comediile lor, de care am râs cu poftă, le-am întâlnit apoi în realitate". În mod fals, fostul ministru se lauda că, prin folosirea camerelor de luat vederi, ridica calitatea examinării, dar pe dumnealui il interesa faptul cum să obțină mai mulți bani din examene, că doar devin mult  mai scumpe, dacă există aparatură electronica sofisticată. În plus, câștiģa mulți bani și din achiziționarea acesteia, mai ales că cea mai prăpădită grădiniță a fost dotată cu camere de luat vederi și aparatură pentru securizarea clădirii, de parcă ar fi sediul NASA, în care există secrete importante.

 -Avem la “Limba română” o babă de peste optzeci de ani, care nu are nimic comun cu învățământul. Este pe dinafară complet cu totul, spuse un băiat frumos, brunet, inalt și slăbuț.

 "Uite că băiatul acesta este mai deștept ca directorul ! ", constată profesorul. Bărbatul a observat că elevul era printre primii din liceu din punct de vedere al inteligenței. Într-adevăr, colega sa, la catedra de "Limba română" era o pensionară de peste optzeci de ani, dar fără studii, care nu avea habar de nimic. Dănilă Gropariu dăduse în mod intenționat legea de a preda și specialiștii din alte domenii și pensionarii, dar fără a preciza că aceștia ar trebui să fie din învățământ. Era o scăpare intenționată din textul legii, de care unii profitau pe deplin. "Nu se specifică în lege acest lucru", explicau aceștia. Așa că directorii și-au adus cu nesimțire cunoștințele necalificate, fără studii, acum, când orice om poate in țară să facă facultatea, fără a depune efort intelectual, doar material. Pensionara preda la clasele la care nu venea niciun elev, tot anul școlar. Acum era supărată că stătea în cancelarie și că trebuia să vină la școală datorită profesorului. Dacă nu ar fi fost, nu ar mai fi venit deloc, așa cum a făcut în anii anteriori și ar fi avut și ore în plus, deci bani mulți.

- Are experiență la speciali doamna, spunea directorul Porcălanu, gândindu-se la catedrele pe care le dăduse pensionarei, pentru care primea și el o bună parte din bani. Este foarte bună profesoară !

 

"La ce este bună? " gândi profesorul. "La stat degeaba ? La fel ca  gruparea preferaților Porcălanului, pricepută la instigarea elevii la ură și la răutate împotriva profesorilor și elevilor veniți recent în școală. "Acest lucru înseamnă pentru cei de aici că sunt cu experiență, în învățământul special? Ce degradare puternică a valorilor ! Parcă cineva în mod intenționat vrea să își bată joc de educație ! ".

            Bieții adolescenți erau terorizați de adulți, dar și de tinerii de 20-30 de ani, elevi ai școlii, transformați în teroriști de grupul Porcălanului. Noii elevi plecau imediat și se transferau în alte unități școlare.

 -Nu îi lăsăm să vină la noi, în liceu ! spuse un adolescent strâmb la corp și slut la față, plin de răutate.                   

  •       La ușa liceului mămicile, niște doamne blonde, elegante, își așteptau copiii cu sufletul la gură, să le povestească ce au mai pățit în ziua respectivă.

 O fetiță relata cu foc cum în toaletă niște băieți i-au vărsat coșul de gunoi din WC în cap.

 Mămicile s–au prezentat a doua zi la directorul Porcălanu.

 Nu se știe ce le a zis acesta, dar după discuția cu acesta, părinții       și-au retras urgent copiii de la școală.

Profesorul Z se întâlni cu diriginta de la clasa a noua, o femeie în vârstă, simplă. Era maistru la clasa de specializare "Preparate din carne".

 - De ce nu vine fetița din clasa a noua ? întrebă bărbatul.

  • Eu am  vorbit cu mama ei să nu o mai trimită la școală. Colegele de clasă spun că pute și nu o suportă.

 Profesorul Z rămase uimit de reacția femeii. Fetița era de o frumusețe deosebită și era foarte curată. Colegele ei, mai măslinii la piele erau mai urâțele și se gândi că probabil în acest fel se răzbunau pe ea. Dar diriginta, femeie bătrână ? Nu avea poate prea multă minte. Aceasta era singura explicație. Observase că și la alte colegii sau licee, unde predase, elevii spuneau același lucru despre câte un elev din clasă care învăța foarte bune, deși îi ajuta și pe ei.

 O femeie obeză  îmbrățișa cu foc un elev. Era doamna Poloboc, pe postul de pedagog. Era maestră în cuplări de elevi , un fel de Coana Manda-împețitoarea. Învăța pe unii mai influențabili ce cadouri să cumpere, pentru a câștiga simpatia perechii.

 -Uite, fata aceasta este tocmai bună pentru tine. Tu ai douăzeci de ani. Ea este cu câțiva ani mai mare decât tine. Este tocmai bună pentru tine, are experiență. Îi cumperi ciocolată și flori zilnic, dacă vrei să o cucerești și femeia îi arătă o tânără cu burtă mare, de parcă ar fi fost însărcinată în cinci luni, diformă la corp, în formă de S din profil, cu pielea închisă la culoare, păroasă, cu niște perciuni mai bogați ca la bărbați, cu unul din incisivi aflat la jumătatea celuilalt, pentru că avea rădăcina mult mai sus, încât părea că are dintele pe jumătate rupt,  cu ochelari cu dioptrii și defect de pleoape căzute.

 Tânărul nu mai vorbise niciodată cu o fată și la indicațiile doamnei Poloboc privi cu încântare tânăra. Dorea cu înfrigurare o femeie în viața sa, de când mama sa îl părăsise de mic și oricare i se părea minunată. “Voi face tot ce îmi stă în putință pentru ea. Voi fura bani de la tata. Este aproape tot timpul beat, va fi ușor. Îi voi cumpăra tinerei tot ce își dorește. Trebuie să nu o pierd, că roiesc băieții în jurul ei. Are mulți pretendenți și oricând altul îmi poate lua locul și atunci sunt pierdut”.

 În fața profesorului apăru o femeie slabă, cu o claie de păr vopsit roșu, ridicat ciudat în sus, de parcă ar fi fost pupăza din tei spurcată a lui Nică, când se speriase, în scorbură, din "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă. Era una dintre profesoarele cele mai adulate în unitatea de învățământ, membră de vază în Consilul de Administrație al liceului.

 " Doamne, ce fizionomie are ! Parcă ar fi una din psihopatele din filmele americane" gândi profesorul. Dar este psihopedagog ca specializare. Deodată, femeia începu să râdă isteric, zgomotos, fără nciun motiv. Apoi o apucă un plânset bolnăvicios, cu sughițuri, de se zguduiau pereții cancelariei. "Corespunde fără nicio îndoială profilului intuit de mine" concluzionă bărbatul. "A pățit cu siguranță ceva în copilărie, a avut o traumă  și acest lucru a zdruncinat-o puternic. Probabil de aceea a dorit să funcționeze în acest domeniu, să îl cunoască practic și a făcut sacrificiul financiar să achiziționeze o diploma de licență în specialitate, de la o privată. Îi era cu siguranță greu să învețe. Dar, oare cum îi influențează această femeie pe elevi ? În bine? Sau le face mai mult rău ? " se întrebă profesorul Z. La fel ca doamna Cârnat și ca doamna Tocană… sau ca doamna Poloboc…

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se cunoaşte că Viaţa bate filmul” şi realitatea poate fi mai înspăimântătoare, mai înfricoşătoare decât cea din scrierile literare.

Cenaclu Literar: