”Când Iacov a fost adus să se odihnească în Iosif și, astfel, soarele a fost unit cu luna, atunci a început o făurire de urmași, tatăl fiind Iosif. Căci acel râu curgător veșnic este cel care aduce roade pământului și din care generații sunt răspândite în lume. Iar soarele, chiar și când se apropie de lună, nu poate vedea vegetația fără ajutorul acelui  rang cunoscut  de Cel Drept (Tzaddik, înțelept).”

Zohar, II180A

De cum ancorăm pe tărâmul inimii noastre începem călătoria în această viață. Drumul nostru nu-i deloc ușor, e presărat cu obstacole. Trebuie să ne confruntăm cu propriile noastre limitări, cu propriile noastre obstacole, cu incertitudinile, cu dorințele pe care acestea le nasc. Când întâlnim obstacolele, putem fie să ne prăbușim, fie, ridicându-ne să descoperim petecul de cer senin din mijlocul furtunii și să ne ridicăm. Odată găsit, nu putem să ne culcăm pe laurii victoriei, nu putem sta pe loc. Ne bucurăm  doar când ajungem în centrul inimii. Este obligatoriu ca apropierea de Sanctuarul interior să se facă cu uimire și admirație altfel intrăm  într-un cerc vicios fatal. În fața”porții” stă un Înger care păzește intrarea și nu lasă pe nimeni să treacă  până nu pronunță parola, cuvântul magic și cuvântul nu-l știi decât după ce ai trecut poarta. Situația pare fără ieșire. Cum putem proceda? Să ne comportăm ca și cum am fi trecut deja prin ușă, ca și cum am fi deja Dincolo. Rezultatul: or poarta se topește, sau se topește Îngerul, sau ne topim noi. Practic nu mai trecem printr-un spațiu geometric, ci traversăm un întreg plan devenit poros. Atunci Îngerul ne lasă să trecem pentru că  el are consemn să interzică intrarea unei entități bine definite, individuală. Nici o sentinelă nu mă poate opri să mă uit cu ochi de linx dincolo de zidul în fața căruia stă de gardă. Orice îndepărtare de centrul inimii înseamnă noi experiențe. Și pe toate trebuie să ni le asumăm.