Procesul Caragiale- Caion

Procesul Caragiale- Caion

 

”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.” Astfel îi scria Caragiale bunului său prieten, Vlahuţă, din Berlinul în care se autoexilase. Unul dintre momentele triste care i-au întunecat viaţa marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-şi apere reputaţia de creator original în procesul intentat de Caion.

Cine a fost Caion? Constantin Al. Ionescu-Caion era prim redactor la „Revista Literară”, condusă de Th.M. Stoenescu şi, fiind gelos pe reputaţia lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzaţie de plagiat. Astfel, la 30 noiembrie 1901 în paginile acestei reviste publică un articol, semnat Caion în care afirmă că drama ”Năpasta” a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, Kemeny Istvan, intitulată ”Nenorocul” care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Un al doilea articol publicat la 10 decembrie 1901 în aceeaşi revistă în care spune că doar titlul piesei este schimbat „restul este furat pe de-a-ntregul” are darul de a-l scoate pe Caragiale din sărite, ceea ce-l determină să se adreseze justiţiei. Mai ales că, numitul Caion pune alături de textul dramei ”Năpasta” aşa-zisul text plagiat ce seamănă întru-totul. Dramaturgul îi scrie prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme şi-l solicită să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion. La prima înfăţişare ce are loc pe data de 2 martie 1902 Constantin Al. Ionescu Caion recunoaşte că nu există nici o dramă ”Nenorocul” şi nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama ”Năpasta” ar fi fost copiată după o dramă lui Leon Tolstoi, numită ”Puterea întunecimei” şi prezintă ca probă un exemplar în limba franceză. Până la urmă se dovedeşte că nici această acuzaţie nu-i întemeiată fiind tot o invenţie a lui Caion. Calomnia fiind dovedită, în şedinţa publică din 11 martie 1902 Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoare corecţională pe timp de trei luni, la 500 de lei amendă în folosul statului şi 10000 lei daune interese de plătit părţii civile Ion Luca Caragiale. Redau aici Deciziunea nr.12 consemnată la finalul Actului Nr.6 de la Curtea cu Juraţi din Judeţul Ilfov compusă din judecătorii G. Flaişlen, M. Balş, Gr. Ferechyde:
„În virtutea legei, Condamnă pe inculpatul Constantin Al. Ionescu, major, la pedeapsa închisoarei corecţionale pe timp de trei luni de zile şi la (500) lei amendă în folosul statului cu aplicarea art.28 Penal. Mai condamnă pe numitul inculpat să plătească părţei civile Ion Luca Caragiale suma de 10000 lei ca daune interese.
Această deciziune este supusă opoziţiunei în termen de 15 zile conform art. 483 din Pr. Criminală şi recursul conform legei. Dată şi citită în şedinţa publică azi (11) unsprezece martie 1902 în Bucureşti.”

 

În data de 10 iunie 1902 are loc recursul şi, pentru că inculpatul îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, este achitat de curtea cu juri. A doua zi cei care frecventau berăria Gambrinus, puteau să vadă chipul vesel al patronului Caragiale care spuneaspunea clienţilor:
„Port cu mine impresia cea mai bună de la Curtea cu Juri. E cea mai justă...Sentinţa e excelentă. Eu n-am făcut proces din răutate, nici din răzbunare. Pe cine să mă răzbun? Pe Caion?. N-am voit să uzez de polemică. La ce ar fi ţintit?. Coale, tomuri chiar aş fi putut scrie şi, cum se întâmplă întotdeauna cu polemicile, satisfacţia n-ar fi venit. Am voit să se dovedească în faţa justiţiei poporului , că acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil. Atât; o impertinenţă de copil, nu i-am dat altă importanţă. Juraţii! Au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Cum a spus un apărător al lui Caion, nu e decât o victimă. De ce aş da, eu jurat, pedeapsă acestui copil inconştient sau desechilibrat, un exemplu pentru cei mulţi, mai echilibraţi, mai maturi şi mai sus puşi, ca să uzeze de aceleaşi mijloace? Nu vezi ce e împrejur? Nu vezi cum se insultă şi se calomniază de la mic la mare? Un început! Şi vrei prin legi? Da viţiul legilor noastre e tocmai că sunt făcute nu conform necesităţilor şi educaţiunei maselor la care se aplică. Nu pedeapsa legei, nu justiţia poate remedia răul, ci educaţia. Când fiecare cetăţean va pricepe, prin educaţie, ce înseamnă calomnia prin presă, atunci aceasta nu va mai exista.” (Octav Minar, avocat)

Câtă distanţă între acest text în care idealistul Caragiale mai credea în puterea de revigorare asocietăţii româneşti, când educaţia ar fi fost motorul întregii sale evoluţii şi dramatismul mesajului trimis bunului său prieten Vlahuţă, din exil.

Revenind la proces, Caragiale s-a bucurat de apărarea lui Barbu Şefănescu Delavrancea, renumit pentru pledoariile sale şi pentru abilitatea de-a demonta orice cauză adunând cu meticulozitate probe întru apărarea clientului. Astfel pentru a demonstra că drama ”Nenorocul” precum şi autorul, Kelemen Istvan, sunt doar plăsmuiri ale minţii denigratorului s-a adus drept probe un catalog al tuturor tipăriturilor de la Braşov, unde Caion afirma că s-ar fi făcut traducerea, încă de la 1535 până la 1886, catalog numit Kronstaedler Drucke al profesorului bibliotecar Julius Gross. În acelaşi timp s-a cerut părerea reputatului profesor de literatură maghiară de la Universitatea din Budapesta, dr. Bayer Iozsef şi s-a cercetat lucrarea ”Viaţa şi operele scriitorilor maghiari” pe o perioadă de 40 de ani. Concluzia clară a fost că nu exista nici drama, nici autorul, nici traducătorul Bogdan. Apoi s-a trecut la demontarea celei de-a doua calomnii în care dramaturgul era acuzat că plagiase pe Leon Tolstoi cu lucrarea sa ”La puissance des tenebres” pe care calomniatorul o prezentase în original, în limba franceză. Pentru a nu mai exista dubii apărarea a solicitat o traducere legalizată de la Ministerul de Externe. Rezultatul a fost cel pe care l-am prezentat, însă a cerut multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Este antologică pledoaria pe care a suţinut-o Delavrancea, amestec de măiestrie oratorică dublată de talentul unui mare scriitor prin stilul artistic cu care a îmbrăcat-o. Din acest motiv sălile tribunalelor erau arhipline atunci când la bară pleda maestrul Delavrancea. Iată finalul apărării lui Caragiale:

„Şi când mă gândesc că omul acesta a veghiat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală...cu cât talentul lui e mai mare şi osteneala mai covârşitoare...cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! Ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale.-„Ai atacat libertăţile publice!”-„Ai batjocorit Constituţia!”-„Ai zeflemisit Egalitatea!”-„Ai ponegrit Democraţia!” Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa , a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă-l văd retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de bună şi sinceră plăcere: îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile şi, animat şi de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea, farmecul. A muncit din greu şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa pentru fala noastră a tuturor; şi trăind din greu, n-a întins mâna nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte şi trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă...să-l izbim, să-l pătăm...să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar...?”

O viaţă plină de lipsuri şi nedreptăţi, felul în care i-au fost primite piesele de teatru, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de –a se autoexila la Berlin. „Niciodată nu te făcea să zâmbeşti, spunea Octav Minar despre el. Ori râdeai până îţi da lacrimile, ori deloc; tot aşa cu tristeţea, Caragiale te împietrea cu durerea făcându-te să cugeţi.”

 

Bibliografie: Biblioteca marilor procese- I Procesul Caragiale-Caion Calomnie prin presă; II Procesul arhitect Socolescu Crimă de incendiu, Editura Societăţii Anonime „Curierul Judiciar”, mai-iulie, 1924,

Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008

Cenaclu Literar: