”Respice post te, hominem te esse memento”

”Respice post te, hominem te esse memento”

 

 

E minunat să te simți special, să te simți cel mai bun, să ți se umfle pieptul de fericire că ești superior altora pentru că tu știi ceea ce alții nu știu: deții adevărul absolut!  

Pentru că tu nu ești nu ești nimic din ceea ce tu disprețuiești : țigan, evreu, român, negru la piele, bătrân, prost, sărac, sclav, singur, neștiutor, naiv, idiot ca o oaie, curvă, prostituată, LGBT etc... Și lista e lungă pentru că standardele tale sunt foarte sus și mă tem că nimeni nu poate trece testul cu patul lui Procust pentru a accede în lumea ta.

 Pentru că tu deții puterea și ți se pare că nimic nu-ți poate sta în cale în tot ceea ce înfăptuiești. Mai ales, în răul pe care-l pricinuiești altora.

Dar...ca de obicei există și un ”dar”. Mult mai interesant, mai grozav, mai înțelept este să știi că ai  și tu limite.

Ce binecuvântare să mai păstrezi undeva, în străfunduri, un dram de lumină! ceva ce aduce cu Thiboulet și care, din când în când, te trage de mânecă amintindu-ți  că, indiferent câte adevăruri deții, câtă putere, câtă avere, tot ce vrei tu...există o limită: suntem cu toții perisabili! 

În Roma antică, scenele cele mai impresionante se petreceau atunci când vreun general victorios intra triumfător în Cetate. Cea mai glorioasă primire era condiționată de două lucruri: să fi învins într-un război just (bellum iustum) și în înfruntarea respectivă să fi murit măcar vreo 5000 de dușmani. Trupele care urmau să participe la defilare se organizau pe Câmpul lui Marte și intrau în Roma pe sub Arcul de Triumf. După ce parcurgeau Via Sacra ajungeau la Capitoliu unde îi aduceau un omagiu lui Jupiter.

Acolo, la picioarele împăratului, armatele victorioase depuneau prăzile de război și imensul șir de prizonieri capturați în luptă. Era ziua în care Cetatea era cea mai animată și în plină euforie. Peste tot vedeai ghirlande de flori și militarii erau adulați. Era singura zi când aveau și ei voie să se plimbe prin oraș.

 Îmbrăcat într-o tunică brodată cu aur, încununat cu lauri, generalul victorios era primit ca un zeu. Până și împăratul intra într-un con de umbră în acea zi, motiv pentru care Iulius Cezar, temându-se ca vreunul din generalii săi să nu-și piardă busola și să uite că situația era trecătoare, a ordonat ca în spatele eroului, lipit de el, să stea un sclav. Sclavul ținea în mână, deasupra capului generalului erou, coroana lui Jupiter Capitolinul și îi șoptea continuu la ureche: ”Respice post te, hominem te esse memento” (”Privește în urmă și amintește-ți că nu ești decât un om”).

 Că avem noi simțul măsurii și nu uităm niciodată cine suntem și de unde am plecat, că avem pe cineva apropiat care, din când în când, ne mai spune cu duioșie că e bine să păstrăm respectul și umilința față de cei din jurul nostru...N-are nicio importanță! Important este să nu uităm. Important este să ne străduim să păstrăm o cale de mijloc, oricât am fi de tentați să călcăm tot în picioare.

Cenaclu Literar: