Frederic Chopin

Frederic Chopin

 

 

A văzut lumina zilei la Zelazowa Wola, în apropiere de Varșovia, pe 1 martie 1910, dată susținută de mama lui care -și sărbătorea fiul în fiecare început de primăvară. Nicolas Chopin, tatăl muzicianului, era francez de origine, luptător în insurecția declanșată de patriotul Kosciuszko (1793) și un prestigios meditator de limbă și literatură franceză. Mama era una din doamnele de onoare ale contesei (Justina Krzyjanowska), o femeie instruită, elegantă și distinctă. Frederic era al doilea și singurul băiat. Încă de la vârsta de șase ani a început să studieze pianul cu Wojcech Zywny, muzician cult  care i-a hrănit sufletul cu Bach.

Între 1826-1828  a studiat compoziția cu Joseph Elsner care și-a dat imediat seama că are de-a face cu un geniu și i-a acordat o atenție specială. Deși ar fi dorit ca pupila lui să compună simfonii și poate o operă națională poloneză, nu l-a silit niciodată și l-a lăsat să se dezvolte în stilul lui firesc, lucru pentru care posteritatea ar trebui să-i mulțumească. Deși Varșovia era la mare distanță de centrele cosmopolite europene, mulți muzicieni ajungeau să concerteze și aici. Așa a avut Chopin posibilitatea să-i asculte pe Paganini, pe Hummel și multe din bucățile lui muzicale își au geneza în Czerny, Hummel, Moscheles. Însă tânărul Chopin era un geniu care se născuse cu anumite reflexe în degete, în urechi și în minte ceea ce alții abia deprind pe parcurs. În timp ce unii petreceau ore în șir la pian, el dedica foarte puțin timp studiului. La Varșovia, toată lumea i-a recunoscut talentul de excepție, dar puțini și-au dat seama de originalitatea lui genială. La fel ca toți virtuozii se concentra asupra propriei muzici și a devenit răsfățatul tuturor. În 1830, a concertat la Viena unde l-a cunoscut pe Sigismond Thalberg regele pianului de la acea vreme, căruia Chopin i-a făcut portret destul de pătrunzător: ”Thalberg și-a câștigat o mare faimă, dar nu e pe gustul meu. Este mai tânăr decât mine, foarte apreciat de doamne, cântă potpuriuri pe teme din Masaniello, face muzică de pian mai mult cu pedala decât cu mâinile, ia decimele cu aceeași ușurință cu care iau eu octavele, poartă cămăși cu nasturi de diamante.” Cu siguranță, Chopin ar fi făcut carieră la Viena, dar a preferat Parisul.

 

În general, compozitorii romantici au fost adepții curentului prin ceea ce scriau, promovau, cântau lăsau drept moștenire urmașilor. Paradoxal, Chopin,  deși a făcut parte integrantă din mișcare, nu voia să aibă nimic în comun cu ea- pur și simplu nu-i plăcea romantismul. Considera muzica lui Liszt vulgară, nu-i plăcea Schumann, nici Berlioz și nici Mendelssohn, deși era prieten cu ei. Singurul care îl fascina era Beethoven de care se apropia de fiecare dată cu mare sfială. Pe Bach și pe Mozart îi considera maeștri incontestabili. Nici la arta romantică nu reacționa. Deși era foarte bun prieten cu Delacroix, tablourile lui îi provocau doar o mormăială de complezență ca să nu-l supere. Trăia din lecțiile predate în particular numai elevilor din înalta societate. Era un adevărat gentlemen și se învârtea doar în mediile aristocrate preocupat în mare măsură de stil de gust, de îmbrăcăminte de bună calitate. Spiritual, malițios uneori, irascibil, dar și fermecător, Chopin avea ceva de felină în felul lui de-a fi. Considerat unul dintre cei mai mari pianiști din istorie a dat foarte puține concerte preferând intimitatea saloanelor. Scund, zvelt, cu părul blond, cu ochii căprui cu irizări de albastru și cu nasul proeminent avea o statură destul de fragilă. Deși un bun tehnician, felul lui de-a cânta avea un fel de moliciune, care, cu timpul  a devenit ca o șoaptă. Primul recital l-a susținut la Paris la vârsta de 26 de ani. Au mai urmat doar trei recitaluri în salonul fabricantului de piane Pleyel, în fața unui public selectat cu mare atenție. A cântat, în schimb, la petrecerile muzicale. Cu toate că nu avea mulți prieteni apropiați, se cunoștea cu toată lumea, era simpatizat și respectat integrându-se perfect în atmosfera Parisului din anii 30 și 40 ai secolului al XIX-lea. Toată lumea îl aprecia știind că este un geniu. Parisul era locul în care trăiau, veneau și plecau  la acea vreme Balzac, Sand, Vigny, Lamartine, Heine, Gautier, Musset, Delacroix, Ingres, Liszt, Rossini, Berlioz, Cherubini, Meyerbeer, Mendelssohn. Existau în Paris la acea vreme trei orchestre foarte bune și cea mai mare operă din Europa pe a cărei scenă puteau fi văzuți și ascultați Malibran, Pasta, Rubini, Nourrit. Parisul era și capitala pianisticii – Thalberg, Herz, Litolff, Prudent sunt numai câteva nume sonore ce puteau fi ascultate. După ”cele trei zile glorioase” din iulie 1830, pe tronul Franței urcase Louis -Philippe care făcuse multe concesii burgheziei fapt care a dus la o adevărată renaștere economico- socială.

Chopin a sosit la Paris în 1831 și a rămas acolo până la sfârșitul zilelor. La numai 21 de ani, Chopin era un geniu pianistic având mare admirație pentru pianiștii preromantici precum  Kalkbrenner, Hummel, Moscheles sau Clementi. La Paris, începe să frecventeze cercurile înalte, este prezentat familiei Rothschild ceea ce devine o adevărată carte de vizită pentru el- aproape imediat are mai mulți elevi decât poate primi. Are un stil de viață riguros până o întâlnește pe George Sand. În 1834 își reînnoiește prietenia cu Mendelssohn în urma unei călătorii la Aachen și în 1836 se întâlnește cu Schumann la Leipzig. Dar viața lui adevărată se desfășoară la Paris, în lumea bună în care-și permitea să se învârtă pe bună dreptate pentru că își permitea să ceară 30 de franci pe lecție, sumă enormă la acea vreme. Trăia în lux și fiind un bărbat arătos a avut și multe aventuri galante, nefiind nici efeminat, nici cast. Viața lui s-a schimbat după ce Liszt i-a prezentat-o pe George Sand. El avea douăzeci și șase de ani, ea treizeci și doi. Numele ei adevărat era Aurore Dudevant, dar își luase pseudonimul de George Sand cu care a semnat romanele Indiana (1831) și Lelia (1833). Era o femeie scundă, puțin bondoacă, foarte inteligentă și cu multă charismă. Se îmbrăca în haine bărbătești și era total nonconformistă, până la Chopin câteva nume celebre îi fuseseră amanți: Alfred de Musset, Prosper Merimee, Jules Sandeau și, probabil, Liszt. Avea doi copii din căsătoria cu Casimir Dudevant și la început l-a respins pe Chopin. Relația lor a avansat încet, iar în 1838 au ajuns să locuiască împreună. S-au iubit enorm, George Sand îl răsfăța ca pe un copil și avea grijă de el, mai cu seamă că tuberculoza începuse să-i macine viața. Din cauza bolii relația lor a devenit la un moment dat platonică însă ea i-a fost fidelă până la capăt. S-au despărțit în 1847 din cauza copiilor ei. Chopin nu se înțelegea deloc cu Maurice, fiul ei, preferata lui era Solange. După ce s-a căsătorit cu un sculptor cu o reputație  dubioasă, în familie au izbucnit certurile. Solange se poartă foarte urât cu mama ei și o calomniază pe nedrept. Relația dintre Chopin și George Sand se răcește de la acest episod și se despart. Chopin mai trăiește încă un an, dar începuse deja să scuipe sânge. La Paris, izbucnise revoluția de la 1848 și el se refugiază în Anglia la îndemnul lui Jane Stirling, prietenă și elevă de-a lui. Însă în Anglia nu-i place nimic, publicul îl exasperează, la fel și agasanta domnișoară Stirling, de aceea se întoarce la Paris unde își așteaptă sfârșitul. Sora lui Louise vine de la Varșovia să-i poarte de grijă și se stinge în dimineața zilei de 17 octombrie 1849, la căpătâiul lui fiind Solange, fiica lui George Sand, alături de sora lui.

 

Frederic Chopin a fost un geniu al pianului, a creat un stil care va domina cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și nu s-a mai schimbat până la apariția lui Debussy și a lui Prokofiev. Pentru prima dată în istoria muzicii pianul a devenit un instrument total- intim, poetic, cu o multitudine de nuanțe, un instrument eroic. Noile idei despre aplicarea pedalei și despre articularea degetelor au fost preluate de tinerii compozitori și pianiști. Mulți profesioniști se simțeau chiar incapabili să-i cânte compozițiile. Ceea ce făcuse Paganini cu vioara a realizat Chopin cu pianul, lucruri pe care nimeni nu credea că ar fi fost posibile.Chiar și marele Liszt a învățat de la Chopin deși între ei a existat tot timpul o relație încordată. Chopin invidia la Liszt virilitatea, capacitatea de hipnoză asupra publicului și, uneori, avea izbucniri de dispreț la adresa lui. Pe de altă parte, Liszt îl admira sincer pentru pianistica lui fiind foarte receptiv la multe din ideile lui. Chopin a demonstrat că pianul poate fi mai mult decât un instrument pentru un virtuoz, a introdus conceptul de ”ornamentație funcțională”. În legătură cu stilul lui pianistic două elemente sunt importante: înclinația lui către clasicism și ideile despre rubato. Rubato a fost subiectul multor controverse între interpreți încă de pe vremea lui Mozart și reprezintă un gen de interpretare în care ritmul este ușor modificat fără a fi alterată ideea metrică de bază ceea ce conferă varietate și un alt aspect frazei muzicale. Orice muzician sensibil îl folosește, dar Chopin cu moștenirea lui de dansuri poloneze îl folosea foarte intens, încât își lua publicul prin surprindere. Mulți credeau că Chopin își cânta mazurcile în două pătrimi în loc de trei. Charlie Halle, un alt mare pianist remarca „libertatea totală cu care aborda ritmul, dar care părea atât de firesc, încât ani de zile nu m-a izbit”. Așa cum am spus, Chopin avea o mare înclinație către clasicism, pe pian avea întotdeauna un metronom și insista ca și elevii lui să cânte ritmic dându-le să studieze mult Bach și Mozart.

În calitate de compozitor, Chopin a supraviețuit tuturor modelor și a rămas la fel de popular și astăzi. După ce a compus studiile din Op. 10, în stilul lui nu s-au mai produs schimbări esențiale. Nocturnele lui își trag seva din compozițiile lui John Fields pe care Chopin le-a cizelat, le-a dat un aer aristocratic și le-a făcut melodioase ca pe niște cantilene.

Trebuie remarcat de asemeni, în stilul lui muzical naționalismul polonez. Marii reprezentanți ai școlilor naționale nu au copiat folclorul pentru că nici nu era necesar tradiția fiind deja în sângele lor. Chopin a sintetizat și a redat ecoul melodiilor pe care le ascultase în copilăria lui. A fost un compozitor absolut și n-a dat niciodată titluri abstracte pieselor sale. În această privință s-a deosebit radical de ceilalți romantici. Muzica lui grațioasă, exuberantă, inventivă și briliantă vădea o mare virtuozitate. În ceea ce privește virtuozitatea tehnică, Chopin nu era unic, Moscheles, Kalkbrenner și Liszt erau la fel de virtuozi. Însă ce-l deosebea de ei este combinația de resurse melodice și armonice de o bogăție nemaiîntâlnită. Puțini compozitori au avut auzul lui, gustul pentru virtuozitate pură cu iz aristocratic, dar și poezia din muzica lui. Pe măsură ce-a avansat în vârstă, a renunțat la umplutură conferind sens fiecărei note, stilul lui a devenit mai condensat, dar a menținut acele disonanțe, inclusiv secunde și none supărătoare la alții, pline de farmec la el. Tocmai această stăpânire a armoniilor cromatice  prin intermediul pedalei a exercitat o puternică influență asupra gândirii muzicale a sec. al XIX-lea. Ca armonist, Chopin l-a influențat și pe Wagner, anticipând muzica lui Debussy . Muzica lui, aparent spontană, de un lirism aparte a necesitat un mare efort de gândire. Lucra încet, petrecând zile în șir într-o încordare nervoasă înspăimântătoare atunci când își așternea pe hârtie compozițiile.

 

Toată muzica lui Chopin este  ca o singură piesă și se caracterizează prin grație, melodicitate, cromatism și o bogăție a texturii care permite culorii să domine forma. Spre sfârșitul vieții, Chopin  a început să introducă în compozițiile lui texturi polifonice. Oricât de spectaculoasă ar fi scriitura lui fiecare notă își are semnificația și coloristica proprie. Pentru el fuga era logica muzicală ultimă și de aceea chiar i-a spus lui Delacroix:” A cunoaște fuga în profunzime înseamnă rațiune și consistență în muzică.” Chopin a fost criticat extrem de puțin. S-a situat constant la același nivel-  schimbările de gust nu l-au atins-  încât  literatură pianistică ar fi de neconceput fără el.

 

17.10.2020

m.s.

Cenaclu Literar: