Hector Berlioz s-a născut pe 11 decembrie 1803, la Saint-Andre, și a fost primul compozitor din istoria muzicii care nu s-a afirmat ca un copil–minune. Tatăl său, medic cu înclinații liberale, s-a îngrijit ca fiul să primească o educație aleasă, dar în ceea ce privește muzica, mare lucru n-a făcut. Pentru că spera ca și fiul să îmbrățișeze cariera de medic i-a cumpărat un flaut și i-a plătit câteva ore, dar nu i-a încurajat absolut deloc micile lui experimente legate de compozițiile pe care le făcea la acea vreme. Așa se face că Berlioz n-a dispus niciodată de ușurință în  manevrarea materialului muzical așa cum se întâmplă cu copii care au fost deprinși de mici cu el. Însă chiar dacă i-a lipsit ABC-ul meseriei, imaginația lui debordantă a reușit să transforme această lipsă într-un avantaj, lucru care l-a făcut diferit de ceilalți compozitori. Primul mare compozitor romantic francez recunoștea utilitatea pianului pentru un compozitor, dar în același timp considera că e era și un dezavantaj. ”Dar când mă gândesc la numărul înspăimântător de mare de platitudini cărora le-a dat naștere pianul și care n-ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă autorii lor ar fi avut la dispoziție numai pana și hârtia, binecuvântez soarta fericită care mă silește să compun liber  și în tăcere, ceea ce mă eliberează de tirania degetelor, atât de periculoasă pentru gândire, și de fascinația pe care sonoritățile obișnuite o exercită asupra întotdeauna asupra unui compozitor,  într-o măsură mai mică sau mai mare. Mulți amatori m-au compătimit pentru acest neajuns , dar pe mine nu mă deranjează așa de mult.”

Creînd o orchestrație modernă, Berlioz a demonstrat existența unui nou gen de forță tonală, de resurse și de nuanțe. El a fost primul care s-a exprimat autobiografic prin muzică, adăugând o nouă dimensiune psihologiei artei. În lucrarea sa autobigrafică, ”Simfonia fantastică”, Berlioz rupe legăturile cu regulile clasice ale armoniei pentru a explora noi acorduri interzise până atunci și creează un gen nou de melodie. Nu a avut urmași direcți pentru că ideile lui erau neortodoxe, dar compozitorii de mai târziu i-au receptat ideile și le-au asimilat. Liszt, Wagner, Mahler, Richard Strauss, dar și noii ruși îi vor fi tributari. Când îi trimite un exemplar din ”Tannhauser” de Wagner, Liszt îi scrie pe el: ”Te vei redescoperi pe dumneata”. Și Gounod, noul lider al școlii muzicale franceze a recunoscut în ”Romeo și Julieta” a lui Berlioz o muzică ”stranie, pasionată, spasmodică ce mi-a deschis noi orizonturi atât de noi și de pline de culoare”.  Neinhibat, emoțional, spiritual, pitoresc, perfect conștient de romantismul său, Berlioz a făcut ravagii cu lucrarea sa autobiografică. A dărâmat, aproape de unul singur, întreaga instituție muzicală europeană, dând la o parte convenția așa cum numai un geniu ar fi putut s-o facă lipsindu-i cunoștințele fundamentale. Tatăl său îl trimisese la Paris să învețe medicina, însă muzica l-a acaparat cu totul, tânărul Berlioz își petrecea mai mult timp la Operă și la biblioteca Conservatorului decât la Facultatea de Medicină și la spital. Nu i-a fost deloc ușor să înfrângă rezistența tatălui și mai ales a mamei care, fiind o femeie pioasă, considera că drumul muzicii duce direct în iad. Și ca student, Berlioz a fost o figură memorabilă, conștient sau nu atrăgea toate privirile asupra lui atât prin aspectul fizic cât și prin comportament. Unii dintre colegii lui îl agreau și-l admirau, alții precum Mendhelsson, un om rezervat de felul lui, a fost neplăcut impresionat de prezența lui Berlioz la prima lor întâlnire. ”Acest entuziasm pur exterior, această disperare în prezența femeilor, faptul că se consideră geniu cu litere mari este de-a dreptul insuportabil”.

Însă Berlioz era departe de a fi un fanfaron sau un lăudăros; avea cu adevărat viziuni mărețe așa cum, spre exemplu, a alcătuit o orchestră din 150 de intrumentiști într-o vreme în care, rareori, orchestra avea 60 de instrumentiști. Deși prietenii îl considerau lipsit de simț practic, iar dușmanii, nebun, Berlioz avea un auz extrem de fin care-i permitea să conceapă combinații muzicale de neimaginat până la el. ”Simfonia fantastică” a fost prima lui lucrare majoră pe care a terminat-o în 1830, înainte de-a absolvi Conservatorul. Este o muzică a tinereții ce și-a tras seva din ”Confesiunile unui opioman” a lui De Quincey ceea ce demonstrează că imaginația lui muzicală era alimentată din filoane literare. Sfidându-i pe toți el și-a propus să se exprime pe sine însuși în muzica sa: atitudinea lui față de lume, iubirile lui, experiențele lui de viață. Totodată, Fantastica e prima mare lucrare de muzică programată, adică, o operă care relatează o poveste. Impulsul inițial în crearea simfoniei i-a fost dat de obsesia pe care o făcuse pentru actrița irlandeză Harriet Smithson. Ceea ce simțea el era mai mult decât dragoste, avea senzația că asupra lui acționa o forță a naturii care-l scotea din minți. Plângea pe umărul prietenilor, avea crize de furie, dispărea în afara Parisului până când, o dată Liszt, Mendhelsson și Chopin au plecat să-l caute crezând că vrea să se sinucidă. Dar el scria despre neliniștea lui, despre pasiunea lui interminabilă și inepuizabilă, despre durerea din suflet, despre infinitul unei iubiri neîmpărtășite. Domnișoara Smithson nu-l cunoștea, nu-l văzuse niciodată, tot ceea ce aflase despre el era din scrisorile lui violente pe care i le trimisese și care o înspăimântaseră de moarte. Se zvonise că ar fi avut o aventură cu un bărbat și el, cuprins de gelozie, a imortalizat-o într-o ultimă mișcare a simfoniei ca pe o prostituată. Mai târziu, când zvonurile s-au dovedit a fi false, a înlăturat acel pasaj.

Audiată  pentru prima dată în 1830, ”Simfonia fantastică” prezintă în cinci mișcări de muzică tumultuoasă evoluția poveștii de dragoste dintre Hector și Harriet. Eroul simfoniei, un tânăr muzician îndrăgostit de Ea se gândește tot timpul la iubita lui și această temă străbate toată simfonia ca o idee fixă care, mai târziu, avea să ducă la laitmotivul wagnerian. Momente de genială inspirație sunt amestecate cu banalități, care, se estompează în fața originalității lucrării, a orchestrației briliante, a romantismului arzător.

După șase ani de asediu, dar și cu alte episoade intermediare, Berlioz se căsătorește cu Harriet, dar până să se căsătorească, pleacă la Roma încercând s-o uite și aici o cunoaște pe talentata pianistă Maria Moke. Între timp, aceasta se căsătorește cu fabricantul de piane Pleyel și romanticul nostru e pornit pe fapte mari. Iată ce povestește în autobiografia sa, cu foarte mult umor, despre episodul respectiv: ”Eram zdrobit de patimă și am vărsat lacrimi de furie; dar n-am ezitat nicio clipă. Datoria mea era clară. Trebuia să mă duc imediat la Paris și să ucid două femei vinovate- mama lui Marie era cealaltă- și un bărbat nevinovat. După aceea, evident, nu-mi rămânea decât să mă sinucid.”  Comandă o trăsură- după ce termină de orchestrat o lucrare- mai întâi munca și, apoi, plăcerea. Își cumpără o rochie și accesorii să se travestească în servitoarea unei doamne, ia o pereche de pistoale, o sticlă de laudanum și alta cu stricnină. Și, scoțând flăcări pe nări, cu tot bagajul acesta după el, ajunge la Nisa unde, subit, descoperă că s-a vindecat și aici petrece cele mai frumoase trei săptămâni din viața sa. În 1832 se întoarce la Paris și anul următor se căsătorește cu Harriet care se dovedește a fi o mare scorpie. Se certau ca disperații. În intervalele dintre certuri, Berlioz se implică în viața muzicală a Europei și devine lider al avangardei. Ca mulți alți romantici Berlioz nu agrea muzica clasică și mărturisea deschis că nu-i place Bach sau Haydn. Marea inspirație a vieții lui a fost tumultuosul Beethoven- pentru el nu existase muzică înainte de Beethoven cu excepția câtorva opere ale lui Gluck și Spontini. Paradoxal, în literatură era pasionat   de clasici  – Homer, Virgiliu, Dante și, în mod special, de  Shakespeare: ”După Dumnezeu, cel care a creat cel mai mult este Shakespeare”, spunea el. La petreceri,  declama din Hamlet spre disperarea prietenilor cărora le spunea: ”Să ajungi la 40-45 de ani și să nu cunoști Hamlet este ca și cum ai fi trăit toată viața într-o mină de cărbuni!”

Dar omul se mai schimbă și  Berlioz, cu vârsta, ajunge să fie pasionat de clasicism, păstrând același revoluționarism în tot ceea ce compunea. ”Caută imposibilul și-l obține indiferent de preț”,  spunea Theophille Gautier despre el, în lucrarea ”Istoria romantismului”(1854). Comparându-l cu Hugo sublinia că ”primul lor gând  a fost să se elibereze de vechiul ritm clasic, cu tărăgăneala lui interminabilă, cu cadențele obligatorii și pauzele prestabilite”. Berlioz a fost prin excelență un romantic, cu puternice trăsături aristocratice  și cu o uriașă capacitate de creație. După Simfonia fantastică au urmat una după alta Harold în Italia (1834), Recviemul (1837) Romeo și Julieta (1839), Damnațiunea lui Faust (1846), Te Deum (1849), Copilăria lui Hristos (1854), Benvenuto Cellini (1838), Troienii (1859), Beatrice și Benedict (1862). Muzica lui are o esență aparte, construcții neconvenționale, un limbaj armonic foarte personal, asimetrii și după cum spune Gerald Abraham în ”O sută de ani de muzică” Berlioz a fost un adevărat fenomen în istoria muzicii clasice: ”Istoria muzicii cunoaște puține alte paradoxuri mai izbitoare decât aceasta: atunci când mișcarea romantică a cucerit întreaga  lume amuzicii secolului al XIX-lea, singurul compozitor important care a continuat să compună senin muzică frumoasă, plină de spirit clasic, în conformitate cu un ideal clasic, a fost cel care cu un sfert de secol în urmă fusese cel mai extravagant dintre romantici.”

De remarcat faptul că în toți anii în care a compus a avut nenumărate necazuri- acasă, cu Harriet care era rea și certăreață, apoi, cu colegii, cu publicul francez care era siderat de muzica lui. A luptat de unul singur pentru fiecare centimetru din drumul pe care l-a parcurs înfruntând dificultăți materiale, străduindu-se să-și facă limbajul accesibil, să-și mențină poziția printre colegii de breaslă care  se opuneau inovațiilor lui sau chiar îl ignorau. Avea și prieteni, desigur,  și printre ei era Paganini care-l considera unic urmaș al lui Beethoven și care i-a plătit odată o cauțiune de 20000 de franci. Pentru a-și asigura o sursă constantă de venit, în 1853 (pentru o perioadă de 10 ani),  a devenit critic muzical la ”Journal de debats”, colaborând și cu alte publicații. A fost, incontestabil, cel mai mare critic muzical al timpului său. În 1839, Wagner îl  aude pentru prima dată cum dirijează și-l admiră foarte mult deși ”magicianul de la Bayreuth” era foarte zgârcit cu laudele și suferea de aceeași boală de care sufereau toți muzicienii germani- îi considerau superficiali pe francezi.

Berlioz și Wagner au fost și rămân  doi dintre cei mai mari muzicieni ai avangardei. S-au cunoscut la Londra în 1855, amândoi fiind angajați ca dirijori și, se pare că,  Wagner s-a făcut remarcat prin stilul lui bombastic de-a se exprima, în vreme ce, Berlioz a stat deoparte privindu-l cu condescendența aristocratului care era.  Cu siguranță, n-ar fi putut sta vreodată laolaltă – Berlioz era prea civilizat și prea inteligent, iar Wagner era egocentric și încâlcit în gândire. Singurul care  a rezolvat problema a fost Liszt devenind adeptul amândorora și punându-i sub același stindard al Muzicii Viitorului.

Ultimii șase ani din viața lui Berlioz au fost cei mai triști- bolnav și repudiat de ceilalți, își așteaptă moartea, singur,  într-un mic apartament pe care-l numea Peștera lui Caliban. Vechii lui tovarăși de drum muriseră și altă generație îi luase locul. Noii eroi ai muzicii erau acum Liszt, Meyerbeer, Gounod. Moare la 8 martie 1869 și are parte de o înmormântare uriașă. Sicriul este purtat pe umeri de Thomas și Gounod, drumul spre Montmartre e înțesat de lume, o orchestră a Gărzii Naționale intonează marșuri funebre și toate jurnalele muzicale din Europa relatează despre eveniment. Impresionant rămâne necrologul scris de Oscar Comettant și publicat în Le Menestrel:

”Cu mulți ani în urmă, când am auzit pentru prima dată, ”Romeo și Julieta”, cu o orchestrație impunătoare și un cor numeros, sub bagheta compozitorului însuși, mi-a produs una din acele senzații profunde și nedefinite care nu trezesc entuziasm, dar impun respect. Am văzut în fața mea un mare artist; am simțit că așa este; rațiunea îmi spunea că ascult o muzică grandioasă, plină de poezie; dar numai cu mare greutate urecheaa mea, pe atunci lipsită de experiență putea să urmărească evoluția ei ingenioasă și energică. Pe de altă parte, accentele melodiei , care este rând pe rând, castă, voluptuoasă, fantastică, strălucitoare, arzătoare, pătimașă, purtând însă în permanență pecetea geniului, adică, a originalității, a trecut blând pe lângă inimaa mea,  fără a pătrunde în ea. În prezența acestei lucrări originale am rămas rece, dar uluit, așa cum ar fi un locuitor din câmpiile Texasului sau din munții vulcanici din Peru dacă ar fi transportat pe neașteptate din acele ținuturi îndepărtate și  solitare în mijlocul unui oraș ca Parisul, într-o zi de mare sărbătoare.”

Berlioz a fost vulturul care s-a menținut în tării până în ultima clipă a vieții sale indiferent dacă timpul i-a fost sau nu prielnic.