Cosi` fan Tutte

Cosi` fan Tutte

 

 

Pentru melomanul neavizat, opera mozartiană ”Cosi` fan Tutte” se referă la eternul ”la donna e mobile”, adică, la nestatornicia femeilor. Pentru inițiat, esența este cu totul alta: ar fi fost superfluu ca un geniu de talia lui Mozart să compună o operă folosind un libret ce are drept subiect o temă atât de vulgară și de comună. Așadar, este vorba despre lupta contrariilor ce se manifestă în Univers, care, până la urmă ajung să se transforme într-o complementaritate.

Opera a fost comandată de însuși Împăratul Josef al II-lea, mason și protector al masonilor, după izbucnirea Revoluției franceze de la 1789. Scrisă pe un libret de Lorenzo da Ponte, ”opera bufă” în două acte ”Cosi` fan Tutte” este prezentată în iunie 1790 pe scena ”Burgtheater” din Viena, sub bagheta compozitorului.

Subiectul operei este de la început până la sfârșit neverosimil, în mod deliberat, pentru ca aparentul joc al contrariilor să iasă în evidență.

Într-o atmosferă de liniște și pace desăvârșită, doi gentilomi, Guglielmo și Ferrando laudă statornicia și bunătatea  iubitelor lor – Guglielmo pe ale Fiordeligiei (Floare de crin) și Ferrande pe ale Dorabellei (Dar frumos). Discuția se poartă cu Don Alfonso, un prieten de-al lor mai vârstnic, pe care autorul îl prezintă ca pe un bătrân pus pe șotii. La femei, spune don Alfonso, statornicia este ca Pasărea Phoenix - toți o cunosc, dar numai din auzite. Să ne oprim asupra acestei insinuări care este cheia întregii opere și care semnifică faptul că până și pasărea măiastră, pasărea de foc, se actualizează în timp, treptat, așa cum vrea ea, nu cum vor oamenii pentru că Duhul sfânt suflă atunci când și unde vrea el. ”Numai un element transcendent, suprasensibil poate fixa labilitatea universului sensibil și conceptibil.” (Vasile Lovinescu)  Indignați de insensibilitatea bătrânului lor prieten, tinerii pun un rămășag pentru a evita duelul care să le-ar fi spălat onoarea. Don Alfonso va dovedi adevărul afirmațiilor sale,  însă le cere tinerilor, ca niște ofițeri de onoare ce sunt, să nu divulge iubitelor lor nimic și să execute până la capăt, fără să crâcnească, ordinele lui. La rândul lui, le jură aceeași credință. ”Soave il vento”, vântul lin să coboare din Centrul Suprem al lumii”: vântul să fie suav, marea să fie liniștită, toate elementele să răspundă dorințelor noastre așa precum Duhul lui Dumnezeu se plimba pe deasupra Apelor primordiale pentru a le despărți cu scopul de a rupe echilibrul și de a porni Creațiunea din Haos.

Așadar, cei doi logodnici le dau întâlnire fetelor, dar în locul lor vine Don Alfonso care le spune că din ordin regesc cei doi au fost chemați la oaste. În punerea în practică a farsei lui, Don Alfonso este ajutat de camerista Despina (Stăpâna). Proteică precum un Panurge (unul din numele lui Hermes) Despina își schimbă măștile ținând cont de fiecare conjunctură: e Licoarea de Viață, dar și Otrava, e Curtezana, dar și Virgina, adezivă la tot și multiplicată prin măștile pe care le poartă. Sub aspect avataric, tămăduitor, Despina este însăși Persefona care, anual, se ridică din Infern – unde este stăpână – și se înalță în Olimp de unde coboară iarăși în Hades, de-a lungul Axei Lumii. Despina este Dizolvantul Universal cel care reînsuflețește extremele sclerozate ale Universului  pentru ca apoi tot el să le coaguleze.

Prin această dublă funcție, personajul din opera mozartiană este un personaj eminamente pozitiv pentru că demască și topește iluziile, superstițiile incoerente ale acestei lumi, în esență, prejudecata că poate să existe statornicie, imuabilitate, într-un cosmos a cărui natură esențială este o continuă curgere. Ea restabilește un adevăr universal împreună cu bătrânul Demiurg (Don Alfonso) pe care îl slujește și anume acela că:  nu există semn mai mare al sincerității femeii decât spontaneitatea schimbărilor ei (nu neapărat în sens rău, ci ca dovadă a faptului că nu-și studiază continuu mișcările pentru a arăta un chip fals, pur, onest).

În continuare, Fernando și Guglielmo, cu bărbi,  turbane și șalvari  ajutați de Don Alfonso și de Despina pătrund în casa logodnicelor lor pentru a le proba loialitatea. La început, fetele îi ignoră, iar aceștia recurg la un vicleșug și se prefac că-și iau viața din disperare și înghit otravă, căzând la picioarele lor. În fața unei astfel de priveliști triste, inimile domișoarelor cedează și cheamă doctorul (Despina travestită). Așa-zisul doctor reușește foarte ușor, cu ajutorul unui magnet, să extragă otrava din corpurile sinucigașilor și să-i readucă la viață. După această vindecare miraculoasă, tinerii orientali revin cu mai multă ardoare la dragostea lor neîmpărtășită și astfel se încheie întâiul act al operei.

Și totuși, chiar numai niște turbane și niște șalvari pot amăgi ochiul unor îndrăgostite? ”Dar Cosi fan tutti este un mister buf, adică, modul cel mai greu de decriptat un mit.”, spune  Vasile Lovinescu. Oricare ar fi caracterul ludic al unei bufonerii trebuie să existe, totuși, măcar un dram de verosimilitatea, altfel jocul devine absurd și lipsit de rațiune.  

Din acest moment se pătrunde într-o dimensiune  esoterică în care se desfășoară un ritual teurgic al cărei oficiant este însuși Don Alfonso. Este acel moment crucial care în Hermetism este enunțat în textul fundamental intitulat Tabula Smaragdina: Separabis terra ab igne, subtile a spisso, suaviter magno vum igenio. În Creațiune, așa cum am mai spus, este momentul în care Dumnezeu desparte Apele Inferioare de Apele Superioare, apoi, pământul de mare. Iată că în opera lui Mozart se desface în acest moment acel nod vital care strângea laolaltă natura inferioară rectificată cu natura superioară în omul regenerat, reintegrat în starea primordială. Și această separație este esențială în realizarea Opus Magna. Filtrul pe care Don Alfonso îl dăduse tinerilor să-l bea nu era apă chioară așa cum credeau sărmanii de ei, ci Vitriolul hermetic; este marele Agent al Disoluției, Dizolvantul Universal, cel care separă infernul  de paradisul din om, ”Solve et Coagula”, agent care există în fiecare din noi și pe care dacă-l lăsăm să ne corupă, suntem pierduți. Cine-i salvează? Despina, deghizată în doctor  care, cu un magnet separă purul de  impur, Otrava de Apa vie, inferiorul de superior. În Arta Regală acest magnet se numește ”Magnetul Înțelepților”, ”Magnetul Filosofilor”. De aici încolo, e clar și fără echivoc simbolismul hermetic al operei lui Mozart. În libret, Guglielmo și Ferrando sunt deghizați în musulmani albanezi, or culoarea simbolică a islamului este negrul de la  piatra neagră încrustată în templul Kaaba.

În actul doi, fetele se lasă convinse de argumentele Despinei și primesc curtea noilor adoratori, ba chiar și-i împart astfel că Fiordiligi acceptă brațul lui Ferrando, logodnicul Dorabellei și invers. Această permutare încurcă și mai mult situația. Între timp se aude marșul de întoarcere al ostașilor și cei doi miri (care fuseseră duși deja la notar) apar în haine de soldați înfățișându-i din nou pe Guglielmo și Ferrando care aduc cu ei o ladă din care iese precum un deus ex machina, Despina. În final, lovitură de teatru: Don Alfonso dă cărțile pe față  și nimeni nu mai înțelege nimic. Nimeni nu mai știe cum se termină farsa, ambiguitatea este  deliberată, însă logica internă a simbolurilor sugerează restructurarea perechilor sub ochiul vigilent al Magistrului (Don Alfonso) asistat de Mercur (Despina). Cununia oficiată de Despina, sub masca de notar, pare pentru spectatorul profan o simplă parodie, însă ochiul minții dezvăluie un alt aspect: Mercurul, agent al Theofaniilor și al Hierogamiilor  unește Cerul cu Pământul, bărbatul cu femeia  pentru că e și Mare Preot. Pe masa în jurul căreia Despina oficiază căsătoria sunt cupe de vin din care beau mirii, iar la final se cântă: ”Que dans ta coupe, que dans ma coupe, toute pensee soit immergee, qu` il reste plus de souvenir du passe en notre coeur .” Despre ce vorbim? Despre uitarea  echivalentă cu o purificare, cu renașterea cu topirea lucrurilor vechi, cu o scufundare în râul Lethe, așa cum i se întâmpla și lui Dante când pășea în Paradisul Pământesc. Despina devine distribuitoarea Graalului într-o operă bufă pentru a ține cât mai departe  de ochiul profan învățăturile Marelui Arhitect. Lada adusă pe scenă de cei doi miri este însuși depozitul inițiatic din care iese  Pandora (Despina) cu toate darurile. În esența ei Despina este indiferentă la bine și la rău, ascultă și se supune doar celui mai tare (Don Alfonso), e liberă și puternică asemeni unei adevărate tornade.

 O operă are succesul garantat atunci când un compozitor de geniu precum Mozart întâlnește poetul capabil ”un adevărat Phoenix” cum spune el, care să-i dea un libret bine elaborat. Mozart și-a întâlnit propriul Phoenix în persoana lui Lorenzo da Ponte (Emanuelle Conegliano), născut în 1749, un preot italian evreu care fugise din Italia din cauza unui scandal. Mare aventurier și intrigant s-a stabilit la Viena unde a devenit poetul Teatrului Curții pentru opera italiană. Mozart a lucrat împreună cu Da Ponte la adaptarea operei lui Beaumarchais, ”Nunta lui Figaro”, lucrare scânteietoare cu oameni reali  care deschide operei o nouă perspectivă. Tot cu Da Ponte  a lucrat și ”Cosi` fan Tutte”.

Scrisă într-un moment crucial – după izbucnirea Revoluției franceze din octombrie 1789, opera ”Cosi` fan Tutte” are un rol esențial în perpetuarea moștenirilor esoterice ale trecutului. Ideea este de alăsa să piară ceea ce nu mai avea forță și de apune înapoi la păstrare doar câteva organizații inițiatice necorupte și foarte închise. Care este numele acestor moșteniri? Dorabella (darurile frumoase) și Fiordiligi (Floarea de crin), esența Monarhiei franceze aruncată în glod în urma Revoluției. În fruntea acestor organizații inițiatice destinate a fi depozitare nu puteau să fie decât Adepți în sensul riguros al cuvântului. Don Alfonso, în primul rând, este un Superior Ignotus (Superior Necunoscut) care a coagulat prin Despina ceea ce a mai rămas vrednic de transmis din vechile lumi pentru ca noul Ciclu ce avea să vină să aibă temelie. Finalul aparentei bufonerii e cât se poate de semnificativ: ”Vină împărățiaTa”.

m.s.

09.01.2021

Cenaclu Literar: