Jose Saramago- Intermitenţele morţii
„...a muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la adam şi eva, şi guvernele din toată lumea ar face mult rău precarei linişti publice dacă s-ar apuca să decreteze trei zile de doliu naţional de fiecare dată când moare un bătrân nenorocit în azilul săracilor.” pg 148
(Jose Saramago-Intermitenţele morţii)
Încă din antichitate, omul a considerat nemurirea drept perfecţiune a vieţii aspirând către ceea ce doar zeilor le era accesibil. Au fost şi situaţii în care zeii s-au lăsat înduplecaţi, dar cum nimic nu e perfect în spaţiul mundan, legea hybrisului s-a aplicat fără rezerve. A fost cazul eroului Ghilgameş (Epopeea lui Ghilgameş), al lui Ahile, a cărui moarte s-a datorat unei banale frunze lipite de călcâi, a lui Baldur, fiul zeiţei Frigg, ucis de neînsemnatul vâsc. În mitologia noastră se pare că nu zeii au fost cei mai înverşunaţi duşmani ai omului, ci chiar slăbiciunile sale - neascultarea, complexul lui Prometeu, într-un cuvânt, încălcarea interdicţiilor. Şi totuşi...eroul din basmul nostru e mai prevăzător când aspiră la nemurire, alături de viaţa veşnică solicitând şi „tinereţe fără bătrâneţe”.
Să fii bătrân şi nemuritor, iată o mare şi cruntă pedeapsă atât asupra celui izbăvit de moarte, cât şi asupra celor pe care cade păcatul să-l îngăduie prin preajmă. Căci, bătrâneţea, departe de a fi o vârstă a fericirii, oricât ar încerca unii să ne convingă, e însoţită de un întreg cortegiu de nenorociri, care mai de care mai teribilă: boală, neputinţă, urâţenie fizică, răutate etc. Mintea zglobie a omului a căutat alte subterfugii atunci când măria–sa Moartea nu s-a lăsat înduplecată să-şi ia tălpăşiţa din lumea în care el cucerea pământul bucată cu bucată îndeplinind porunca Tatălui: „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Grecul antic, şi nu numai el, şi-a creat alte mituri ale nemuririi imaginând un întreg ciclu pe care omul îl parcurge continuu fără să dispară în neant (metempsihoza), ori transformarea lui într-o stea pe bolta albastră ca în cazul lui Perseu şi al Andromedei, ori al lui Orion. Creştinismul i-a mai astâmpărat omului setea de nemurire oferindu-i o jumătate de măsură: trupul cel scârnav şi purtător de păcate să se întoarcă de unde a venit, adică, în ţărână, în vreme ce sufletului i s-a mai oferit o şansă, cu condiţia ca purtătorul să respecte legile Domnului. Lupta omului cu acest inamic care loveşte atunci când şi unde nu te aştepţi l-a determinat să şi-l apropie spre a-l cunoaşte mai bine, atribuindu-i calităţi umane. Aşa, spre exemplu, în romanul lui Zusak, în care omul este excedat de propriile orori, devenind incapabil să lase mărturie umanităţii, cedează Morţii rolul ingrat de narator. Biata de ea, nu de puţine ori se vede depăşită de mintea diabolică a celui ce înfăptuieşte lucruri care pot depăşi chiar şi imaginaţia zeilor.
În stilul său ironic, tăios, Saramago, intrat în conflict de timpuriu cu trimişii Domnului pe pămând, a găsit de cuviinţă să-i pună într-o situaţie dilematică luându-şi Moartea ca aliat. Aşadar, în prima zi a unui an, moartea a decis că trebuie să se mai odihnească şi ea lăsându-i pe oameni să se descurce cum or şti în atare situaţie. Tot îşi doreau ei să fie precum zeii- înveşniciţi. Doar că, pârdalnica de moarte i-a lăsat de izbelişte fără să-i pese ce nenorocire se abătea asupra lor, câtă vreme pachetul de "fericire" oferit era înjumătăţit, cuprinzând numai veşnicia senectuţii. Începând cu ora zero a noului an, într-o ţară cu un nume oarecare, moartea a încetat să mai apară- de la ultimul bordei până la palat, nici în spitale, nici la locul accidentelor...Gata! Nici un mort. Doar răniţi înveşniciţi, bătrâni bolnavi în faze terminale aşteptaţi de urmaşi să-şi dea duhul. Primii care au constatat fenomenul şi au intrat în panică au fost, desigur, cei al căror bisnis avea ca materie primă, morţii: adică, cei de la pompele funebre şi popii. Începuse o criză a morţii în toată regula şi se cereau măsuri imediate. A fost luat la întrebări ministrul sănătăţii, speriat şi el de amploarea fenomenului, spitalele începând să devină neîncăpătoare pentru muribunzi nemuritori. Primul-ministru, sărmanul, nici nu-şi mai putea închipui cum avea să gestioneze o astfel de criză. Ca orice politruc de pe lumea asta a găsit de cuviinţă să transmită un comunicat către ţară în care să ia această înfrângere în faţa morţii drept o bătălie câştigată, datorată în mare parte politicii guvernamentale şi cu sprijinul necondiţionat al Domnului. „Vom accepta provocarea imortalităţii trupului, exclamă el pe un ton înflăcărat, dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu, căruia îi vom mulţumi veşnic, prin rugăciunile noastre, că a ales minunatul popor al acestei ţări drept instrument al său.” Cei de la pompele funebre au cerut legiuitorului să le ofere o şansă la supravieţuire dând o lege prin care orice mortăciune (animal, pasăre, ce era) să aibă dreptul la o înmormântare pe cinste, după tot tipicul. Soluţia era simplă şi la îndemână. Dar ce te faci cu Biserica? Supărat că primul-ministru pierduse din vedere în comunicatul său, grava atingere pe care o aducea nemurirea tocmai temeliei religiei, cardinalul i-a dat telefon luându-l la întrebări. Cum fusese cu putinţă să uite că biserica tocmai din asta se hrăneşte? Dacă nu există moarte, de unde să fie înviere? Şi fără înviere, biserica nu-şi mai are rostul. Cum să uite că însăşi guvernarea sa e posibilă tot cu sprijinul bisericii, astea fiind legile politicii?”...avantajul bisericii, i-a amintit eminenţa sa, este că, deşi uneori nu pare, în gestionarea celor ce se află sus guvernează ce se află jos.” În urma discuţiei cu cardinalul, primul -ministru are o revelaţie: ofranda luată bisericii va fi grea povară în cârca statului statului- vii nemuritori. Şi ca o ironie a sorţii cardinalul, supărat pe greva morţii ajunge peste câteva ore, în urma unei crize de apendicită, să-i laude decizia. Aşa a rămas în viaţă.
Presa a început deja să toace mărunt acest subiect. Lumea s-a împărţit, cum era şi normal, între sceptici şi optimişti, găsind un bun prilej să iasă în stradă şi să proclame în gura mare că acum viaţa era cu adevărat frumoasă. O doamnă văduvă, copleşită de atâta fericire, chiar dacă ştia că nu avea să-l mai întâlnească vreodată pe răposatul, a arborat drapelul naţional în balconul plin cu flori. Cine nu punea drapelul nemuritor al patriei la fereastră nu merita să mai trăiască aşa că pe toţi i-a cuprins o nemai întâlnită fervoare patriotică. „Jos duşmanii vieţii!”iată o bună lozincă cu care să porneşti lupta având drept ţel eroica înveşnicire a omului pe pământ. Pe lângă cei de la pompele funebre şi pe lângă slujitorii bisericii, alţi îngrijoraţi de dezastrul care-i păştea s-au dovedit a fi directorii de spitale şi aziluri. Singura soluţie care putea să prevină un blocaj al funcţionării acestor instituţii era să arunce pisica în grădina aparţinătorilor celor bolnavi şi bătrâni. Soluţia, chiar dacă favorabilă funcţionării azilelor şi spitalelor, nu putea decât să aducă mari prejudicii familiilor. Nici firmele de asigurări nu se simţeau prea bine în cazul în care populaţia, stăpână pe situaţie, asigurată fiind de nemurire, nu mai dorea să încheie vreo poliţă prin care să asigure traiul urmaşilor. Concluzia: „mai degrabă moartea, decât aşa soartă.”
Au ieşit la lumină filozofii, cei care până atunci stătuseră în umbra bibliotecilor, încercând să dezlege iţele unei afaceri ce prevestea un viitor atât de sumbru „poporului ales”spre înveşnicire. Poate că însuşi Dumnezeu îi ordonase morţii să se retragă. În virtutea căror motive? Cine, unde greşise? Şi câte şi mai câte întrebări rămase fără răspuns... Procopsite cu bătrâni bolnavi şi nemuritori care le mâncaseră liniştea şi stabilitatea , multe familii au decis să-şi ducă bolnavii şi bătrânii noaptea, pe furiş, în afara graniţelor, acolo unde moartea îşi vedea de treaba ei. O familie în care şi bunicul şi nepotul erau în mare suferinţă a decis, la sfatul bătrânului, să-i îngroape de vii în pământul în care moartea putea să vină spre a le curma suferinţa. Întâmplarea s-a aflat şi astfel s-a pornit un adevărat exod al catârcilor şi al căruţelor încărcate cu muribunzi, către teritoriul de graniţă. Cele trei ţări limitrofe s-au văzut nevoite să riposteze înteţind paza graniţelor. Şi cum orice interdicţie poartă corupţia in nuce, în localităţile de graniţă a apărut un adevărat comerţ cu muribunzi la care autorităţile închideau ochii, în prealabil, bucuraţi cu mită. O întreagă mafie se puse pe picioare cu acceptul tuturor, supraveghetorii graniţelor rămâneau la posturi, însă dezactivaţi. Negocierile ajunseseră la cel mai înalt nivel din conducerea ţărilor învecinate. Pur şi simplu, legea cererii şi-a ofertei lucra ca un motor turat la maxim. Marfă era cât cuprinde!
Sigur că toată această debandadă a dat apă la moară opoziţiei, primul ministru fiind interpelat dacă are cunoştinţă de ceea ce se întâmpla la graniţele ţării pe care o guverna. Grea dilemă pentru el. Decide să-l cheme la apel pe ministrul de interne. Ajung la concluzia că viaţa e dură, cere multe compromisuri şi că învoiala cu mafia afacerilor cu muribunzi pica mult mai bine guvernării: scăpa bugetul de-o povară pe de o parte, iar pe de alta, umplea buzunarele din mita oferită de capii mafiei. Guvernul a decis să-şi angajeze propriii funcţionari să se pună cu normă întreagă în slujba mafiei. Grănicerii au fost chemaţi în unităţile militare, lucru care i-a nemulţumit pe o parte din ofiţerii ce depuseseră un jurământ de onoare întru apărarea ţării.. Nici regele nu mai avea control asupra primului- ministru şi a echipei sale atrasă în această tenebroasă afacere. Ei, dar bisnisul gras pe care pusese mâna mafia din ţara în care nimeni nu mai murea a trezit pofta şi invidia mafiilor din ţările limitrofe care au venit să-şi ceară partea. Aşa s-a pus pe picioare o nouă afacere, aparent legală, bolnavii fiind duşi în călătorie în ţările limitrofe spre a muri şi aduşi pe urmă spre a fi îngropaţi în pământul natal.
Totul părea atât de omenesc, de legal...
Viitorul începea să surâdă astfel şi firmelor de pompe funebre decăzute în ultimul hal câtă vreme se ocupaseră doar de înmormântarea câinilor şi-a pisicilor. „Şi totul datorită meritelor inepuizabilului şef al mafiei.” Ea subvenţionase întreaga afacere pusă pe picioare. Era o afacere curată, în toată regula, mortul era mort, adus legal şi îngropat acasă. Nimeni nu mai lucra în clandestinitate. În ţara în care moartea intrase în grevă ultima dorinţă a celor muribunzi era să viziteze ţările vecine, acolo unde moartea îşi făcea treaba conştiincios. Unele familii păstrând oarecari temeri faţă de răsplata Celui de Sus pentru acţiunile lor de vilegiaturişti au ajuns la concluzia că lucrurile le-ar fi fost favorabile întru mângâierea conştiinţelor, dacă pe certificatul de deces era trecut „sinucigaş.”Altfel, cum să se justifice dorinţa unui muribund din ţara nemuritoare de-a mai hălădui printr-o ţară în care moartea era la datorie? Afacerea murdară de la graniţele ţării nu însemna că viaţa în interior nu încerca să intre pe un făgaş normal. Biserica s-a reabilitat destul de repede. Şi-a pus la treabă filozofii şi grămăticii spre a da explicaţii, atât cât se putea, fenomenului. Ceea ce era de neînţeles, era un miracol, venit de sus. Dacă altădată un astfel de miracol al nemuririi se abătea asupra câte unui sfânt de data asta generozitatea lui Dumnezeu a fost maximă, întreaga populaţie fiind privilegiată. Aflând din presă despre explicaţiile bisericii un cititor mai neghiob se apucă să întrebe de unde are biserica toate aceste răspunsuri şi dacă-i aşa bine documentată să spună cât mai durează suspendarea morţii.
Cum nimic pe lumea asta nu-i gratis, atingerea adusă moralei creştine în care se prevedea clar datoria familiei faţă de cei bolnavi, n-a rămas fără urmări. Pentru tânăra generaţie primul şi cel mai important model de conduită sunt întotdeauna părinţii. Se ştie clar că aşa cum văd ei că procedează părinţii cu propriii părinţi, aşa vor proceda la rândul lor. Exact ca-n povestea în care copilul ciopleşte o strachină din lemn s-o ofere părinţilor când vor fi bătrâni, aşa cum făcuseră ei cu bunicul. Excedat de toate câte se întâmplau în propria ţară, de lucrurile murdare cu care presa era plină, dar şi de cârcotelile opoziţiei regele l-a chemat pe primul -ministru să dea socoteală. Răspunsul a fost sincer şi clar: mafia avea un rol sanitar în ţara în care nimeni nu mai murea. Sub masca legalităţii era evitat un blocaj în domeniul pensiilor, se uşura situaţia spitalelor, firmele de pompe funebre funcţionau, biserica, susţinătoarea lor, rămăsese pe poziţii. Şi toate datorită mafiei. Şi când toată lumea părea fericită, când lucrurile căpătaseră o spoială de normalitate, iată că pe biroul directorului televiziunii naţionale a apărut din senin o scrisoare. Misterioasa misivă anunţa reîntoarcerea morţii peste câteva ore. Ce urmări erau de aşteptat? Uşor şi greu totodată de imaginat. Deşi fuseseră anunţaţi la telejurnalul de seară despre venirea iminentă a morţii, oamenii n-au prea băgat în seamă ştirea. Astfel, fenomenul i-a luat prin surprindere pe toţi, un haos general s-a creat. Teama şi disperarea a luat locul fericirii în privirile tuturor: erau supuşi morţii în orice clipă. Primele care au intrat în blocaj au fost firmele de pompe funebre. Producţia de sicrie şi obiecte funerare a cunoscut un curs ascendent, nemaiîntâlnit. O adevărată hecatombă! Pe timpul celor şapte luni de armistiţiu cu moartea se adunaseră zeci de mii de pretendenţi pe listele de aşteptare fiind în stare de moarte suspendată. Medicii şi preoţii s-au dovedit a fi la fel de neputincioşi, de astă dată, din cauza fluxului suprasaturat de materie primă. Biserica îşi revenea, fiind cea mai mulţumită de reversibilitatea fenomenului. Toate aceste întîmplări neprevăzute au avut darul de-a pune pe gânduri întreaga societate, însă marile dileme au început să apară în paginile ziarelor. Totuşi, cine îşi asuma acest rol de killer care lucra cu intermitenţă luând în derâdere un întreg popor? Mai ales, că se aflase de plicul cu pricina găsit pe masa directorului televiziunii. S-au făcut cercetări, măsurători, studii, conferinţe peste conferinţe şi s-a descoperit după analiza grafologică atentă a scrisorii că moartea nu putea fi decât de sex feminin.
O femeie tânără, asta era! Nici vizibilă, nici invizibilă, nici schelet, nici femeie adevărată. Între atâtea întâmplări misterioase iată că una depăşeşte orice închipuire- o scrisoare prin care moartea îşi anunţa venirea i-a fost returnată fără să fi fost desfăcută, lucru care o bulversă peste măsură. Ajunsese şi ea într-un impas. Aşa că s-a decis să pornească pe cont propriu în cercetare să vadă ce-i face pe oameni să aibă reacţiile pe care le au în faţa ei. Să vadă din ce motiv acel violoncelist căruia îi trimisese scrisoarea prin care-şi anunţa venirea, îndrăznise să i-o returneze de câteva ori. Trăind o viaţă în singurătate şi suferinţă îşi împărţea cămăruţa cu câinele său iubit. Pentru prima dată, moartea făcea cunoştinţă îndeaproape cu cel pe care îşi programase să-l ia cu sine. „Aşezată în colţul ei, moartea privea. Mult mai târziu câinele se ridică de pe covor şi se urcă pe fotoliu. Pentru prima oară în viaţa ei moartea află ce înseamnă să ai un câine în poală.” În cele din urmă a aflat. Şi a făcut ceea ce niciodată în viaţa ei nu făcuse: l-a lăsat să trăiască alături de câinele său iubit. Motivul? rămâne un mister. Cert este că iar n-a mai murit nimeni. Concluzia la final de roman? În lumea creată de Saramago m-am simţit acasă, atât prin chipul ei hidos din prima parte cât şi prin imaginea de vis din final. Stilul alert, ironic, un joc al perspectivelor surprinzător, precum şi imaginaţia debordantă a autorului te prind. Cartea merită să fie citită.
Bibliografie: Jose Saramago, Intermitenţele morţii, Polirom 2014
Comentarii