Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire:

Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire.

              „Ambasadoarea sufletului românesc”, Elena Văcărescu( 1864-1947), descendentă în linie directă din stirpea glorioasă a Văcăreştilor a fost ultima dintr-un şir lung care a slujit cu pana şi cu sufletul cultura şi spiritul naţional. „De-ar şti să spună ursitele ce vor de la noi, şi de-am avea puterea să le răstălmăcim ţinta şi faţa! Eu cea dintâi mi-aş fi sfâşiat mâinile acestea care au urzit atâta zbucium şi atâtea dureri au prilejuit,”afirma în Memoriile sale scriitoarea care şi-a aşternut pe hârtie trăirile, într-o limbă străină sufletului său.

Având o biografie extrem de bogată a trăit o viaţă încărcată de evenimente fabuloasă, ce-au pornit din Văcăreştii dâmboviţeni trecând prin mediul spiritual al Bucureştilor şi până în saloanele literare pariziene.

Într-o discuţie pe care Maiorescu a avut-o cu Eminescu, admirator incontestabil al Văcăreştilor, aflând poetul că demna lor urmaşă crea într-o limbă străină, a rostit: „Să nu ştie oare româneşte? Spuneţi-le (părinţilor) că voi învăţa-o româneşte eu şi-om vedea dacă fiica Văcăreştilor va continua să ne nesocotească.”Ajungându-i la urechi mustrarea poetului, spune scriitoarea...”de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălţa mustrătoare şi mă obliga să-i cer iertare.”Asta nu înseamnă că nu şi-a slujit neamul cu toată abnegaţia chiar dacă viaţa a dus-o departe de ţara natală. Sufletul ei s-a zbuciumat între tiparele limbii adoptive-franceza şi cele ale graiului matern, într-o lungă şi durereosă bătălie în care devenea un adevărat câmp de bătaie încărcat de tristeţe şi singurătate. N-a fost singură: era alături de un Jose- Maria Heredia, de Jean Moreas şi mulţi alţi pelerini stabiliţi în capitala culturii europene, Parisul. Şi toată această luptă sfâşietoare îi potenţa un conflictul interior, acela al creatorului aflat pe post de sol şi de crainic totodată, într-o altă lume: „Şi a fost să se întâmple ceea ce, poate, nu se va mai întâmpla: apărând, chemând, cerşind, ameninţând- o femeie a întins puntea de aur ce uneşte sufletul a două neamuri.”

Incontestabil, Elena Văcărescu excelează în proza memorialistică, o proză caldă, sentimentală, în care mizează în primul rând pe imagianea plastică. O întreagă galerie de personalităţi pe care scriitoarea le-a cunoscut, sunt conturate lăsând posterităţii chipuri memorabile. Pe unii i-a cunoscut direct: precum: Alecsandri, Caragiale, Macedonski, Iorga, Blaga, V. Hugo, Mistral, Leconte de Lisle, Iulia Haşdeu, Titulescu, Sully Prudhomme, Heredia, Anna de Noailles, Proust, Paul Valery, Unamuno, Tagore ş. a. Cu alţii a intrat întâmplător în contact aşa cum au fost Nietzsche, Sarah Bernard, Edouard Herriot. Toate aceste relatări memorialistice sunt făcute cu sentimente de adâncă pioşenie, cu îngăduinţă şi sinceră, dăruită prietenie.

Fiind foarte bună prietenă cu Carmen Sylva, a cărei domnişoară de onoare ajunsese, aceasta i-a povestit cum l-a cunoscut pe Eminescu şi ce impresie a lăsat poetul asupra sa: „Ea (regina) mi-a mărturisit de mai multe ori, spune Elena Văcărescu, că nu reuşea să se dezbare de viziunea ce i-o lăsase Eminescu: „tânăr încă şiaplecat asupra genunei”.

 Dar, iată, cum într-o singură frază îi face portretul lui Caragiale:...”această învolburare de lirism, de farse, de vorbe de duh, de expresii tăioase, acest fantast de neprevăzute-nţelepciuni, acest Pulcinella isteţ, acest povestitor uluitor, acest elegiac neaşteptat împletund râsul cu oftatul, acest creator care-şi bate joc de propriul delir...”

 Notorietatea de care se va bucura în timp o face să devină membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris(1919), ce a urmat Primului Război Mondial. Guvernul României o numeşte secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor unde îl cunoaşte pe Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale. Din 1922 devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, viitoarea ONU. În 1925 este primită în randurile Academiei Romane, fiind prima femeie care beneficiază de această onoare, iar doi ani mai târziu va fi răsplătita şi cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Franţei. Colaborarea şi prietenia cu Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România au fost de lungă durată . „ Marele nostru Titus”, cum îi spunea ea, a fost acuzat de a fi agent al bolşevismului sfârşindu-şi zilele în exil. „Titulescu a fost mai mult decât un om de stat: el a fost un profet.”

Nu ştiu să mai existe azi personalităţi de talia Elenei Văcărescu, care , deşi aflată în exil n-a încetat să-şi iubească neamul şi să se mândrească cu el. Încărcată de emoţii şi semnificaţii a fost întâlnirea cu marele Victor Hugo:

„-Vii din ţara lui Rosetti, copila mea?

- Era unchiul meu, îi răspunsei.

-Rosetti, bravul patriot român şi Brătianu pe care Michelet îl iubea atâta...România, ştiu, un stindard pe care în mijloc se află scris Roma, iar jur-împrejur mulţime de raze...

Surâdeam fericită şi aprobai cu emoţie. Şi azi îmi spun că poate, marele profet care era el-căci poeţii sunt nişte profeţi-văzuse în acea zi pentru ţara mea care într-adevăr îşi trage numele ei de la Roma, născându-se departe gloria ce şi-a cucerit-o în 1918.”

 O întîlnire la fel de bulversantă a fost cea cu Nietzsche, la Vallombroso unde acesta, bolnav fiind, se afla în vizită la sora lui: „O Niezsche( aşa îi promisese să-i ortografieze numele semn că nu l-a uitat) biet nebun rătăcitor, prieten al zilelor mele de tristeţe, minunat Niezsche, numele tău îl asociez tuturor izbânzilor mele şi fără îndoială acest lucru te-ar face să tresari!”

Ultima personalitate  din lungul şir de evocări la care mă voi opri a fost Paul Valery, „Zeus al lirismului”, pe care îl numea şi cu care a lucrat multă vreme în Comisia de cooperare Intelectuală de la Societatea Naţiunilor. Mare iubitor de muzică şi de poezie Valery era un personaj cît se poate de agreabil.

Dar Memoriile Elenei Văcărescu deşi nu abundă de date şi detalii trebuie să fie savurate şi degustate precum un vin vechi. Sunt mărturii ale unor vremuri zbuciumate şi au o inestimabilă valoare documentară. Chiar dacă soarta nu i-a fost favorabilă să ajungă regina României a fost o adevărată regină a literelor româneşti din exil:

“Iar dacă îţi devin străină/Şi cântecu-mi de început/Grăirea n-a ales, divină,/A plaiului ce m-a născut. /Seninul dulce grai în care/Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,/O, patrie, putea-vei oare/Să-mi ierţi păcatul meu firesc?/ Lua-vei viersul meu în seamă,/Grea munca-mi binecuvântând,/Cum îşi blagosloveşte-o mamă/Copiii mâine-n luptă stând ?

(Patriei mele-Elena Văcărescu)