atenție! acesta e un text explicit (+18 ani)  și pe alocuri încalcă anumite norme, îmi cer scuze, dar limbajul și gândurile sunt ale personajelor și vă rog să nu împușcați "pianistul"

 (istorisirea unei întâmplări adevărate!)

          Iată-mă ajuns acum și lângă cățeaua asta bătrână. În fapt nu e așa de bătrână, dar de unde vin eu lucrurile se contorizează altfel și nu pot să nu țin seama de ele, asta chiar dacă am făcut trei luni de când sunt în Anglia. Da, ea e blondă și are cracii lungi, ea e doar cu trei ani mai mare decât mine și nu e urâtă deloc. Are figuri și nume de artistă și bretonul și-l poartă toată ziua în ochi, dar parcă tot nu m-aș da prins pe laba, pardon, pe mâna ei. Ce spun eu, că are împielițata asta niște ochi căprui de omoară omul din picioare, mai ales când își coboară peste ei genele-i lungi- asta dacă reușesti să i le vezi prin breton- că-ți vine așa apoi… chiar că să iei la labă, pardon, la picior, până și o bicicletă (asta este așa… o expresie de pe la noi). Și uite așa, mă omor singur aici, altfel destul de cochet și comfortabil în această casă …și mă mai omoară și ea, muta asta, cu zile. Cică nu mă bagă în seamă. Mă ignoră! Dar eu îi știu jocul. Vrea să-mi arate cine e boss-ul pe aici. Ah! și cine am fost eu! Ioi, Doamne! cine am fost eu și cum stau acum la cheremul ăsteia, la „talantele” ei. Că deh, m-a lovit năpasta să pic cu ea când “s-o împărțit norocul”, ca să zic așa. Și stiți și dvs cum e când emigrezi, nu te uiți și alegi. Iei ce-ți vine la mână. Bașca, nu mai spun că nici măcar nu am vrut să ajung aici. Da, da, toată lumea se plânge de prostituția cu muieri, da, da,… dar acum să vă aud feministelor: na, că eu vin și vă spun că nu știți nimic și deși v-am stat în ochi în plină stradă,  voi toate ați fost oarbe și n-ați văzut nimic.  Da, domnițelor, da, poeteselor: vă vorbesc de P R O S T I TU Ț I A M A S C U L I N Ă,  cu bărbați feroce! Cu “gigolo” bre, că poate de-asta ați mai auzit.  De prostituția asta, nu-i așa că nu vreți să aveți știre? Ei bine, lasă că vă voi  povesti eu acum, numa așa …o juma din viața mea și abia după ce o să vă speriați bine de ce o să auziți de la mine, abia atunci o să-mi dați dreptate și abia atunci o să întelegeți cu adevărat câte crime și lucruri teribile se-ntâmplă pe lumea asta…și câtă nedreptate înghite o jigodie ca mine și asta numai așa pentru că m-am născut fără de voia mea, de partea considerată de toată lumea ca find partea cea mai tare. Atunci să vă văd că faceți ong-uri și mai nu știu ce organizații ca să …da, bine, …ca să ne apărați: pe mine și pe alții ca mine, care într-adevăr suntem exploatați,  ăsta e adevărul,  și deși nu pot să spun că suntem “dați la produs”… scuzați-mi limbajul, pot însă să spun cu mâna pe inima,  că da, suntem dați…spre sau la futut, cum vă sună vouă mai bine! E clar acum?

Da, hai să încep cu începutul. Ioi, Doamne! dar care să fie ăla. În fine, voi începe de undeva și apoi ascultându-mă oți pricepe voi ceva. Pot să vă spun clar că am fost și eu odată tânăr și nesăbuit ca toți tinerii, fără să am frică de ceva și teribil de încrezător în viață. Da, am cunoscut și vremuri mai bune. Adică am fost și eu tânăr, puternic, părul îmi curgea valuri, valuri pe spate, roșcat e drept, dar tot frumos, ochi aveam de-mi picai în gheară numa o clipă de te uitai la ei, în fine, școală de dans, coregrafie,- că încă mă mai strigă unii și alții “Fred Astaire”, chiar și ăștia de aici, “englezii” îmi spun așa –  siluetă, mușchi, ce să vă mai zic ca să aveți imaginea întreagă? ah da, și  în plus și un buzdugan la purtător de-mi plângeau la picioare fecioarele în călduri când îmi întâlneau parfumul pe stradă. Da, dar vedeți dvs, tocmai de la el mi s-a tras. Ce mai tura-vura, invidie și răutate câinească, că altfel n-o pot numi. Dar să nu săr aiurea și să vă țin totuși cu mintea trează pe un fir, cât de cât cronologic. Cum spuneam eram tânăr, visător, alea, alea, măi și nu știu cum s-a făcut, cum s-a nimerit că tot rotindu-mă eu mai prin dreapta, mai prin stânga, tot mergând eu ba pe la una, ba pe la alta, tot înhăitându-mă eu pe la vreun gard sau club, mai cu unii, mai cu alții – că deh așa erau timpurile și de ce să mănânc borș dacă nu-mi place, și firea îmi era așa săltăreață și zăludă. Dar dă-i, Doamne, jarlei mintea de pe urmă! – mă trezesc, măi, frățioare cu unu, de unde o fi apărut, cine să fi fost, naiba să-l știe!  că mă lungește dintr-odată cu o ditamai bâta până la os, ca să nu vă mai zic că m-a luat la încins drept din patul amantei, când tocmai ce-mi era buzduganul mai noduros și mai dihai ca oricând, cum le place unor moldoveni să-și spună. Și așa a și rămas. Dumnezeu să mă ierte. Durere! Durere, ce nu vă pot povesti ce durere, cum am scăpat de acolo nici acum nu știu. Și apoi a venit rușinea, rușinea frățioare de-mi venea să merg pe sub pâmânt de rușine. Ce mai, pe la câți vraci n-am fost, dar nici vorbă vreunul dintre ei să-mi poată culca mădularul la pământ și-n timpul ăsta mie mi se ducea faima prin mahalale. Că deh, lumea e rea!

Că nu i se mai culcă, că-i baiat tânăr Diego ăsta- așa mă chema odată, Diego, că am uitat și să mă prezint la început – că de unde, că cum așa,  întrebau altele făcând pe neștiutoarele, păi uite așa, răspundea vreo alta, l-a prins unu la nevastă-sa și l-a îndoit cu bătaia și cu bâta i-o fi atins ăluia vreun nerv pe acolo, ceva, că nici vorba de atunci să i mai coboare steagul. De la faima asta mi-au început și vizitele la domiciliu, că eu oricum, în primul an, nu-mi prea venea să mai ies pe strasse. Apoi, după un timp, m-am obișnuit și nici că m-am mai sinchisit. De altfel toată lumea mă știa. Acum pot să spun și eu cum zicea actrița aia americană: bulevardul era un fluviu de muieri (bine la ea era unul de bărbați și bulevardul se afla în Manhattan, altă mâncare de pește) și când îmi era sete numai ce întindeam mâna și mă săturam. Dar ce spun eu că întindeam mâna, îmi era luată cu forța. Una de o lăbuță, alta de o alta, în fine. Nici să mă plâng, dar nici parcă să-mi pară bine nu-mi venea. Am mai stat prin orașul ăla al meu…nu știu exact cât timp după toată povestea asta , doar îmi aduc aminte că la un moment dat mi-am zis, hai măi, ce ar fi dacă? Așa, să petrec un timp pe la țară, că poate pe acolo mai cu un mușețel, mai cu ceva soare, poate și cățelele de muieri ori fi mai altfel…m-oi înzdrăveni până la urmă. Zis și făcut. Am luat o rată de dimineață, ca să nu zic altfel, și cum nu doream să mă vadă nimeni cum și unde o zbughesc m-am ascuns iute sub prelata militară a unui tir ce tocmai oprise la un semafor și dus am fos. Tirul transporta utilaj agricol spe marile culturi de porumb de dincolo de fluviu. Și n-am mai ieșit din ascunzătoarea mea decât abia spre seară târziu când am simțit în nări miros reavăn de bălegar și de pișat de cal. Inconfundabile aceste mirosuri. Asta-i viața adevărată, mi-am zis. Aici e totul natural, veșnic și ferice. Și am început de-a doua zi o viață nouă, sau cel puțin așa am vrut eu. Dar n-a fost să fie. De unde să ai pace cu atâtea și atâtea lighioane câte sunt și pe la țară. N-a durat mult și în scurt timp am început și-n locul ăsta iar nuntirile, bețiile, nopțile nedormite, cărărui, cărărui și călăriri …dăi și dăi în zori, la prânz și seara de ajunseserăm toți după un timp că nici nu ne mai sinchiseam unii de alți și pe unde ne prindeam fiecare pe acolo ne și ardeam la soare ca pruncii nevinovați ai lui Dumnezeu în Grădina Raiului. Că vezi bine, după cum se spune: lupul își schimbă blana, dar năravul, ba. Ce-i drept e drept, fără tăgadă! Dumnezeule, ce nopți de fugăreli cu lună plină, dar am și nimerit în satul ăla o gașcă de toată povestea. Aștia, trântorii care eram prin sat, că eram majoritari, că ăia de munceau pe la vreo stână sau pe la vreo fostă cooperativă, ei bine, cu ăia era o altă poveste și nu prea aveam noi multă treabă de împărțit cu ei,  doar așa dacă îi vedeam le mai aruncam de la distanță câte un mișto sau altceva și atât.  Iar după o vreme, cum prin sat mai reveneau vara și dintre ăia de emigraseră și făcuseră avere pe afară, ne așezarăm cu toată târla, băieți și fete,  dacă pot așa spune așa, în curtea unuia venit așa, de sezon, din Anglia.  Toată ziua și seara numai grătare și voie bună, la prânz beții de soare în fața căruia și acum îmi amintesc cum stam cu buzduganul expus fără pic de rușine sau de socoteală. Flower power curat. Când și când îmi mai schimbam și eu așa,  câte puțin poziția pe prispă, la soare, ca să-i mai dau motiv și umbrei mele să se miște. Ce mai, ore neîntrerupte de terapie naturistă în plin peisaj de cățele în călduri și vise. Ziua ne odihneam, noaptea începeam iar prin curți și pe dealuri fugă și zbeangă și până nu ne culcau zorile la pâmânt frânți de oboseală …nici nu ne linișteam. A fost frumos, nu pot spune altfel. Nu aveam niciunul nicio grijă, nicio mirare și poate și de data asta tot de la așa ceva mi s-a tras. Pentru că prea mă încred în ele, mereu, ba în una, ba în alta! Niște mincinoase și niște nebune, toate putorile astea. Într-una din nopți eram cu o ciocolatie, tocmai sus prin dumbravă, deasupra satului, și desigur, ce puteau să facă acolo, sub lumina lunii, doi tineri ca noi? sex, normal. Dar jigodia, că altfel nu-i pot spune…

Dar jigodia, că altfel nu-i pot spune, era dintre cele geloase. Și numa ce-și aduce aminte că în urmă cu o seară mă văzuse la bufetul satului chicotind cu piticania aia a lui Dromihetes. Că ce? Că,Diego, nu-ți mai ajunge pizda mea și acum te dai și la muierile altora, nu? Că nu degeaba te strigă toată ziua englezoiul “Romeo”. Că o fi, că o păți, eu negam tot cum e normal, dar nebuna nimic și nimic să se liniștească. Și cum era nervoasă foc, transpirată și numai un nerv din cap până între picioare numai ce mă mușcă fiara. La început am crezut că doar așa din joacă, dar vai, nu-i ardea de joacă. Vai de buzduganul meu! M-a mușcat nebuna și m-a lăsat acolo lat. Lat într-o baltă de sânge, scheunând de plângea și luna pe dealuri de mila mea. Apoi, nu știu de unde și cum de am mai găsit putere să mă târăsc până la casa englezului meu. Am zic că de m-o vedea, cum îl știam milos, m-o ajuta și m-o duce repede la o urgență, la ceva. Dar de unde! nu era, ba mai mult se auzise că plecase din zonă și nimeni nu știa pentru cât timp. La naiba, ce potriveală. Mi-am zis, ăsta o să-mi fie sfârșitul. Prietenii care încă nu aflaseră povestea au mai trecut pe acolo un timp, dar imediat ce au văzut că e vorba de durere, urlete și din astea niciunul n-a mai călcat a doua oară. Ograda cât fusese ea de plină de soare, de zgomot și de ființe pe atât era acum de goală. Te băga în depresie, nu alta. Dar mie numai de depresie nu-mi ardea că mi se stingea viața în mine ca lumânarea. O zi m-am mai dus eu cum am putut până la cișmea să beau apă cu balta de sânge după mine, dar apoi n-am mai putut deloc, începuse și febra și când a venit englezul după trei zile, viața mai aveam doar de două degete în mine. M-a luat omul, e drept și m-a dus la urgență. Pe asta numai o bănuiesc… pentru că eu am leșinat  imediat ce l-am văzut în pragul casei. La urgențe, deh, intervenții, operații etc …spun unii că mi-au scos din buzdugan nu mai puțin de 26 de viermi pe masa de operații. Ce mai! îmi intrase organu’ în putrefacție și fiind vară mult nu i-a fost cu atâtea înaripate prin jur. În fine, pe toate poate le-ați crezut sau nu până acum, dar cu încă una nu o să luați foc. Ei bine, acolo, mi-au taiat-o nenorociții pe loc și de tot. Buzduganul, faima mea, faima lui Diego, tinerețea lui, duse pe pustii au fost de atunci. Vezi clar, mă ajunseseră blestemele dușmanilor mei. Cică s-au prevalat, mi-au spus asta doctorii , mai târziu, când mi-am revenit din anestezie, că viața îmi era într-un real pericol și că se ajunsese la chestia aia ca-n filme, ori una ori alta și ei aleseseră viața. Rahat! Oameni nebuni, javre, cum altfel să le pot spune. Cum eu, Diego, cel pentru care strada era un ștrand, doar băgam laba și imediat scoteam peștoaica, ei bine, eu acum să rămân fără, fără mandravelă, vorba aceea, fără “minciunică” cum îmi amintesc că mi-o alinta una blondă și zvăpăiată numai cu un an în urmă? Dar pe toate le îndurăm pe lumea asta dacă Dumnezeu e mare și ne dă zile și după cîteva săptămâni petrecute la clinică mă găseam iarăși la țară în ograda salvatorului meu – dar numai salvator nu l-aș numi eu și pe barbarul ăsta pentru că o să vedeți dvs. până la urmă, din ce o să vă povestesc, și care îi era fața lui cea adevărată -oricum, cum spuneam eram din nou în ograda lui expunându-mi de-acum cu și mai multă obstentație rana la soare. Parcă îmi vorbea mărețul din cer prin căldura razelor sale și simțeam cum în mare mila sa îmi oblojea rănile. Și alea din trup, dar și alea din suflet care erau și mai adânci. Dar de unde să găsești tu suport specializat și o canapea de terapeut, pe care să-ți pui liniștit capul, în izolarea acelui petec de pământ la țară? Ce mai aveam acolo înafară de o imensă rană? Nimic! Nimic! că-mi e și rușine să vă povestesc. În afară de o punguliță cu un ban, vorba lui Creangă, și aia mai mult la mișto lăsată dintr-o hachiță a doctorului… nici urmă de buzdugan. Doar o rană urâtă de colo până colo și undeva… pe la mijlocul ei… un mic orificiu, pe unde, vai de nevoile mele, reușeam din când în când să urinez și de cele mai multe ori numai sânge. Of! vai și amar de viața mea!

Și cam de-atunci nu mi-a mai zis nimeni “Diego”, nici „Romeo” și nici copiii n-au mai strigat după mine “ce-i în gușă și-n căpușă” , “marfa pe galantare”. Nici englezul nu m-a mai chemat cu formula “Romeo, băiat de circ”, ci toată lumea, din nu știu ce cauză, a început să mă strige numai și numai “Maradona”. “Maradona” în sus, “Maradona” în jos și “Maradona” mi-a rămas numele, ori cel puțin până am ajuns pe malul perfidului Albion. Ei, dar nici acolo n-am ajuns așa ușor. Nu! De unde! că englezoiul meu nu m-a luat cu el din prima. Nu! Mai întâi m-a depus spre refacere totală un an întreg la un schit de măicuțe.

Acolo, ce să spun. Lume milostivă și cu blândețe de îngeri și au avut o grijăăăă de mine cum nu se poate spune mai bine. Măi, și în plus, se gătea acolo la măicuțele astea…. dumnezeiește, că fără să vreau de pe poarta schitului lor când aveam să plec am ieșit clar cu kilograme bune în plus. În fine, deci viață bună, rugăciuni dimineața și seara, alea, alea, dar se spune că nicăieri dracu nu se muncește mai tare ca-n schiturile astea și așa și este. A trebuit, păcatele mele, taman acolo să existe o mândrețe de măicuță blondă pripășită pe-acolo de prin locurile Renaniei de nord-vest, o cățea căreia rugăciunile și tămâia mai mult rău îi făceau decât bine. Și mai una, mai alta, cum liftele rele se apropie așa ne-am aproiat și noi, unul de altul, chiar acolo în curtea schitului. Apoi mai pe sub un șopron, mai în livada de meri a mânăstirii, ba, odată chiar am vrut să fug și să scap de nebună că era nimfomană și am ieșit pe o autostradă apropiată cu gândul să încerc un autostop, că bani de unde în mânăstire. Ghinion Iliescu! cum spun unii. A venit unu’ beat cu un camion și m-a lovit. Iar înapoi la refacere, iar măicuțe bătrâne cu brâul de lână să oblojească javra. Cât am stat cu piciorul în ghips și apoi și cât am tras-o cu o infectie de la o atelă pironită prost de un felcer de-al locului, măicuța blondă numai m-a pândit prin geam așteptându-mă cucernică să-mi revin. Și acum o să spuneți, Dumnezeule, dar cum de s-au putut întâmpla toate astea, când vorba aia, eu eram cum s-ar spune și castrat și otrăvit în inimă. Ei bine, toate se pot întâmpla și nu vreau, zău, să vă povestesc mai mult ca să nu vă sperii și mai tare. Dar numai atât pot să vă spun: câte perversiuni s-au inventat de la facerea lumii până la ea, la blonda asta măicuță, pe toate ea le știa, și în plus la cele neinventate a contribuit clar cu succes. Pot spune că toate cîte mi s-au întâmplat acolo au fost ca o școală pentru mine, în sens negativ desigur, ba, încă mă mai gândesc și acum, dacă englezoiul meu nu cumva știa de toate astea si intenționat m-a ținut un an în schitul ăsta. Și o să vedeți de ce vă spun asta!

Drumul l-am făcut prizonier într-o cușcă. Să nu vă mai aud spunând că nu există sclavie și abuz în secolul 21, că mor. Nu, n-a venit englezoiul să mă ia. Și-a pus numai acoliții, eram să spun chiloții  SHAPE  \*
MERGEFORMAT

 și într-o dimineață m-am trezit înfășcat din patul meu de la schit și dus departe într- zona muntoasă a țării mele balcanice. Acolo un schimb de vorbe cu niște racheți și hop-zdup aruncat fără multe fasoane într-un van după gratii.  Dus am fost. Două sau trei zile, mai mult mort decât viu, așa am călătorit până am ajuns pe malul Albionului. Cum am trecut prin graniță și alea, alea, habar n-am. Mersuri făcute dinainte, asta e clar. Apoi din nou miere și dulceață la casa nebunului ăsta de englez. Explicații, că stai să vezi că nu se putea altfel, că regulile de emigrație sunt foarte stricte aici etc etc și alte minciuni. Așa mi-am reînceput eu o nouă viață și aci… cu englezoii mei, el, muierea lui și blonda aia tută cu nume de actriță, tot de la mine din țară, de care vă spuneam la începuturile povestirii. Acum, cum eu trecusem prin atâtea și atâtea nici nu-mi mai păsa de ceva. Ce-o fi să fie! îmi spuneam. Ce dumnezeu mi se mai putea întâmpla?! Dar niciodată nu voi mai gândi așa! N-a trecut mult și cum aveam ceva probleme digestive după crima aia de drum, m-a luat englezul și muierea lui și sub pretextul unui control de rutină m-au dus într-o zi la doctor. Pînă acolo mi-a fost. Cum m-au prins ăia în clinica lor…multe n-au știut. Mi-au și făcut o injecție și apoi dă-i somn. Când mi-am revenit în simțiri eram imobilizat la pat, furtune și furtunașe curgeau peste mine de peste tot și în locul ăla unde avusesem cealaltă operație de la povestea cu creola …o durere cumplită. Nebunii mă desfăcuseră din nou și îmi implantaseră un fel de țâmburuș prin care să mă pot pișa mai bine, așa am crezut eu. Doamne! Dar cât m-au chinuit… că abia după șase săptămâni am putut și eu să mă mișc cât de cât o labă și să urinez normal. Acesta fost însă un timp și de meditație. Că așa vine durerea la fiecare, mereu însoțită de ceva gândire. Probabil și creierul se sperie și-ncepe să dea și el din lăbuțe când vede că-i groasă. Mă gândeam eu, uite așa, la postumanism. Că dacă ai bani, cam poți forța natura.  Mai înspre bine, mai înspre rău, dar le reușeste până la urmă. Uite eu aveam de pildă o pi..dă acolo, sau cam așa ceva. Mă eliberam greu, ca să zic cinstit. Ei au venit și au atașat un tâmburuș, în spatele țâmburușului au pus o baza celulară cu receptacoli și mesageri. Mai apoi, au deschis și creierul, chit că mare lucru din vechi n-au găsit ei pe-acolo, sunt sigur. Deci loc berechet. Acolo, iar, au vărsat ceva aparatură, microelectronică, cip, alea, alea de au legat țâmburușul cu creierul lui Diego, bănuiesc eu.  Acum gândesc și mă piș…deci exist. Dar intervenția asta oare nu e prea mult? Așa îmi puteau pune acolo un cip să pot avea telecomadă dacă tot doreau să facă o treaba întreagă și pentru poartă și pentru frigider dar și pentru garaj, ca să nu mă mai chinui să mai săr și să mă foiesc pe la toate gardurile englezului…dar mi-ar fi stat mai bine? În fine, socoteală mare asta cu tehnologia, cu banii și încotro ne îndreptăm. Încă un gând vă mai spun și gata: decât să investească atât în atâta industrie și atâta înfrastructură mai bine îi ofereau o copilărie fericită ciocolatiei ăleia din țara mea și poate geloasa nu mă mai mușca de buzdugan și astfel nu mai aveam nici eu nevoie de toate operațiile care au urmat. Nu știu. Mă gândesc…dar și la ce creier am eu nu te aștepta la mare izbândă. Dar să revin la povestea noastră. Coșmar deci. Coșmar nu alta, apoi a început, ajuns din nou la conacul englezului, să mi facă câte un avans și bezele blondina. Țâmburuș în sus, țâmburuș în jos. Azi îmi lăsa un biscuit, mâine îmi aducea o limonadă, un osicior, apoi un zâmbet, mai un picior dezgolit, în fine, după ce îmi arătase cine e bossul acu’ urma episodul cu răpirea din serai. Dar chiar că “răpire”. La multe mă așteptam numai la asta nu. Deși era fata dotată cu ditamai păsăroanța, dacă mă înțelegi,  clară, că i-am văzut-o, mă prinde dilia într-un colț al casei și începe să mă înghesuiască …dar așa, mai mult ca un bărbat. Tulai, doamne, muierea asta era chiar pe invers, ce spun eu…avea creier de bărbat. Păi cum să vină asta? Or ăștia cu tehnologia, or i se trage și ăsteia de la  libertatea presei. Da, da! Nu râde! Anglia e recunoscută de toată lumea pentru asta. Și uite așa orice nebun care se trezește își face într-o zi o gașcă și se dă cu ea la ziar, gașca niște reguli, regulile un univers și nu trece mult și universul prinde aripi. Când prinde aripi începe să dea din ele că-i micuț și vrea și el să zboare. De aici mult aer impins ca din foale. Apoi apare o scânteie, cine să o știe de unde, scânteia devine flamă, flama prinde aerul din aripioarele acelea micuțe ale universului ce dorea să zboare și nu durează mult și e în plină vâlvătaie tot parlamentul englez. Parlamentul englez urlă, urlă și alții de pe glob după el. Și fandasia e gata , vorba unuia. Alții și ei se recunosc în chipul universului nouț, alții empatizează ca să fie mai corect, se  emoționează, se umezesc și gata și revoluția sexuală, textuală și menstruală.  Da, auzisem eu ceva și prin balcanii mei de astea, dar chiar așa? Păi uite cum stăteau acum lucrurile la mine și pune-te și tu, om cinstit, în situația mea: eu, mascul și-n loc de buzdugan aveam, să-mi fie scuzat limbajul că nu vreau să abuzez de el, aveam deci o p…dă, mă rog, mai nou, un țâmburuș, ea, femelă, dar care se credea bărbat și-n loc de buzdugan avea și ea cam tot ce aveam și eu dar într-o variantă mai originară. Joac-o pe asta! Măi, mare îți e grădina, Doamne! mi-am zis… și-a ales sacul peticul și invers. Ea handicapată de o copilărie nefericită, că mi-a povestit zurlia mai târziu prin ce-a trecut, că doar vorbeam aceeași limbă,  eu deh, știți acum o parte din viața mea de mahala. Dar nici așa, să ne aducă englezoii și să facă pereche cu noi, parcă nu e în regulă. Păi mor copiii ăia de foame prin Africa, dacă tot au bani, să ia de-acolo și să-i crească… nu să stea de împerecheat javre, nu? Bașca, și după handicap! Asta îmi aduce aminte acu’ de vremea copilăriei. Stam și ne jucam în cartier, pe lângă un container de gunoi, jocul ăla, dacă ți-l amintești…nu cu puța-n praf, hai că trebuie să-l fi jucat și tu. Se chema „Păcălici” și aveai niște cărți cu țărani din toate „țările-unițivă” și cărțile trebuiau împerecheate.  Se împărțeau mai întâi cinci la fiecare ca la orice joc de cărți și dăi și dăi. Are sombreo și e fată, căutai băiat cu sombrero. Ai băiat cu luleaua lungă cât un clonț de barză, cautai la lulea fată. Și tot așa: ai o jigodie de cățea care se crede băiat și care s-ar rupe în două cu un mascul feroce?, adu-l pe prostovanul ală căruia i-au mâncat creolele buzdugunul. Măi, măi, să fie! Acu, mă duc, că iar mă strigă nebuna și

dacă n-o ascult dracu știe de ce mă mai mușcă și asta. Poate chiar de țâmburuș.

  SHAPE  \*
MERGEFORMAT

 The end! că acu’ sunt jarlă de Anglia și am învățat o țâră și pot să te mușc și pe englezește nu numai pe românește. Am zis!