Excentricul Paul Cézanne

Excentricul Paul Cézanne

 

 

 

20 martie 1870. În  fața Palatului Industriei din  Champs-Élysées  unde, în fiecare an, era găzduit Salonul de Pictură, se oprește un om înhămat la un cărucior în care se aflau două pânze. Era Paul Cézanne, pictorul care an de an își aducea câteva tablouri la Salon și, de fiecare dată, îi erau refuzate. Dar lui nici nu-i păsa. Acum adusese un nud și un portret în mărime naturală al prietenului său  piticul Achile Emperaire, îmbrăcat cu un tricou roșu, indispensabili violet și un halat de casă bleu. O adevărată oroare tablourile acestui excentric  pentru juriul obișnuit cu anumite canoane.

„-Da iubite domnule Stock, îi spune  Cézanne jurnalistului care încearcă să-l ia în batjocură pentru obstinația cu care se prezenta an de an la Salon, deși era refuzat, da, domnule Stock, eu pictez așa cum văd și cum simt. Și simt foarte intens. Dumnealor, ”ăilalți”, simt la fel ca mine dar nu îndrăznesc. Ei pictează pentru Salon. Eu îndrăznesc să am curajul opiniilor mele...„

Și toți gură-cască din piață izbucneau în râs când vedeau așa o fanfaronadă la un mâzgălitor de pânze cunoscut doar pentru bâlciul pe care-l provoca în fața Salonului. De unde să -și imagineze ei că într-o bună zi, nu una, nici două pânze ale acestui circar, ci douăzeci și patru își vor găsi locul la Louvre și că un colecționar va oferi pentru unul din tablourile lui două sute șaizeci de milioane de franci făcând ca Paul Cézanne să devină ”pictorul modern cel mai scump din lume”?

În 1870, avea doar 31 de ani și nu-l lua nimeni în serios, dar nici el nu se omora să fie pe placul cuiva- îmbrăcat ca un clown, cu părul vâlvoi și barba nerasă, cu un limbaj colorat și cu accentul său meridional pentru care simțea o adevărată plăcere să-l exagereze descumpănindu-și interlocutorul.

Bunul lui prieten Zola, deși avea aceeași vârstă  cu  Cézanne, era mult mai așezat și  se simțea descumpănit în fața  izbucnirilor lui. El aspira la celebritate în jurnalismul parizian și-și sfătuia prietenul să-și schimbe atitudinea. Talentul și geniul nu erau suficiente ca să fii acceptat de lumea artei și nici să-ți faci o carieră. Zola  își putea permite să-și dăscălească prietenul pentru că crescuseră împreună, învățaseră la aceeași școală și erau aproape inseparabili. Elevi excelenți, își împărțeau cu generozitate cărțuliile albastre obținute ca premiu pentru rezultatele școlare, cântau în fanfara școlii –  Cézanne la trompetă și Zola la clarinet – și hălăduiau pe coastele stâncoase ale muntelui Saint Victoire ori Pilondu Roi. Zola a venit primul la Paris știind sigur că se va dedica scrisului.  Paul Cézanne rămăsese în Aix-le–Provence și se înscrisese la școala de desen stând toată ziua cu nasul în planșele pe care lucra, lucru inacceptabil pentru teribilul Louis -August  Cézanne, tatăl.

-Băiete, îi spunea el cu duritatea munteanului ajuns mic întreprinzător în Aix, cu geniul poți muri oricând de foame, dar dacă ai bani, altfel vor sta lucrurile. Și banii nu se puteau face din trândăveală și din mâzgăleală, gândea el, ci din muncă cinstită. Dar mai mult decât  cu dojenile tatălui tânărul  Cézanne avea de luptat cu propriii demoni și, nu de puține ori, dădea cu pensulele de pământ.

”Dumnezeu să mă ferească, îi scria Zola,  dacă sunt cumva geniul tău cel rău. Nu-mi vine însă s-o cred: diavolul nu poate să se ascundă în prietenia noastră și să ne împingă pe amândoi la pierzanie. Regăsește-ți, așadar, curajul, reia-ți penelul și lasă-ți imaginația să hoinărească . Cred în tine. Și dacă te îndemn  spre rău, fie ca acest rău să se prăvălească asupra mea.”

În cele din urmă, Louis -Auguste a cedat și Paul a plecat la Paris. Deși era foarte bogat i-a stabilit fiului o sumă fixă de 120 de franci lunar cu care să se descurce.

La Paris, lumea artelor era în mare fierbere. Salonul de Pictură deschis într-un imens edificiu de fier și sticlă din Palatul Industriei se deschidea în fiecare an în luna mai reunind ”crema” pictorilor parizieni. Un juriu format din pictori academici și din persoane oficiale examina lucrările cu mare acribie și tot ce nu se încadra în canoanele propovăduite de ei era respins. În 1863, au fost respinse aproape trei mii de lucrări lucru care a stârnit mânia în  atelierele unor nume deja celebre, astfel încât la inițiativa lui Napoleon al III-lea, a fost deschis ”Salonul Refuzaților”. Unul dintre principalii expozanți era Manet care stârnise o adevărată furtună cu nudul intitulat ”Olympia”. De dimineață până seara, lumea se înghesuia în fața tabloului, iar criticii de artă spumegau la adresa vulgarității tabloului. Firește,  Cézanne i-a luat partea lui Manet și anunța sus și tare că nudul lui anunța o ”Renaștere” în pictură.

De Cézanne ce să mai spunem? Alegea pentru expoziție tablourile care știa sigur că avea să înfurie juriul, tablouri lucrate cu o materie densă, în tușe groase trase cu cuțitul (e un stil de lucru pe care nu mulți pictori știu să-l abordeze), obținând un spectru coloristic surprinzător. Era ceea ce numea el ”a picta cu boașe”.

După scandalul cu ”Olympia” (ce-o fi fost la 1860 dacă și după aproape 2oo de ani scandalizează publicul?!) Manet a devenit căpetenia noii generații de pictori care nu se mai voia prinsă în canoanele academice. Cu eleganța sa de dandy, îmbrăcat ca un filfizon, politicos și excentric  Manet  se ține la distanță de  cei care încep să fie calificați drept ”impresioniști”- Monet, Degas, Renoir Pissaro. Era exact omul care-i displăcea cel mai mult lui Cézanne și  de fiecare dată când îl întâlnea o făcea pe necioplitul cu el. Dar asta nu înseamnă că nu-și admirau talentul  reciproc- doi dinozauri, deși atât de diferiți care -și miroseau geniul de la distanță.

În 1874, câțiva dintre amicii lui Manet, sătui să tot fie refuzați de Salon, își organizează singuri o expoziție de grup care, spre surprinderea tuturor, are un mare succes. Alături de  Cézanne erau Degas, Pissaro, Renoir, Berthe Morissot, Sisley, Monet și alții.

Publicul siderat venea puhoi  să  vadă expoziția și să aibă ce batjocori, dar din când în când, se mai ridica câte o voce timidă în apărarea rebelilor. În toată această nebunie,  Cézanne se apropie de Pissaro care va deveni maestrul lui providențial. A fost un act de supunere care i-a adus încredere în sine și mai târziu, gloria.

”Într-o zi îi vei ului pe mulți,” îi profețise Maestrul.

Dar iată că și în viața intimă a acestui ciufut apare o mare schimbare: femeia. O  cunoaște pe Hortensia Fiquiet, o tânără brodeză  de 19 ani pe care o folosește drept model   și  căreia îi dăruiește un fiu, pe Paul.  Incultă, flecară, cam ușuratică nu avusese decât un singur atu în fața nefericitului -  atracția cărnii. Se străduiește din răsputeri  ca bătrânul Cézanne să nu-i afle secretul, încă știindu-i de frică. Și așa tatăl nu era prea încântat de mâzgălelile fiului ridiculizate de revistele pariziene. Cum să accepte holteiul milionar  încă două guri de hrănit, o mamă și un copil, chiar dacă era nepotul lui?

 Posibilitățile financiare ale fiului sunt cât se poate de restrânse. Prea puțini colecționari se interesau de tablourile lui, iar prețurile sunt derizorii. Copleșit de ocările tatălui, de ironiile din revistele de artă, timorat de privirea mustrătoare a prietenului său, Zola, care ajunsese deja un nume în lumea literelor pariziene,  Cézanne  simte că nu mai are putere să lupte că viața. La patruzeci și șase de ani arăta mai bătrân cu zece ani și pe deasupra era  terorizat și de femeile cu care avusese câte o aventură și doreau să se mărite cu el. Se însoară subit cu Hortensia să scape de hăituiala celorlalte.

Dar lucrurile astea îl lasă indiferent. Cea mai mare suferință o simte la reîntâlnirea cu Zola care își cumpărase o vilă uriașă în Medan, înconjurat de lux și opulență, cu o armată de servitori și cu un zâmbet sarcastic spânzurat pe chipul de parvenit. Zola, scriitorul ale cărui romane de un realism frust descriau soarta năpăstuiților vieții!  Pleacă scârbit din casa lui și se retrage în anonimat, în atelierul lui  din Provence. După nunta discretă cu Hortensia se stabilește la Gardanne, la zece kilometri de Aix, în timp ce la Paris, Zola obține un mare succes cu romanul ”Opera” al cărui erou principal Claude Lantier, un pictor ratat, pare să-l fi avut drept model pe  Cézanne. Artistul se recunoaște în personajul romanului și treizeci de ani de prietenie se duc pe apa sâmbetei.

Anul 1886. La Paris, pe rue Clauzel, se instalează  un modest negustor de artă, bretonul Julien Tanguy care trecuse prin numeroase meserii- ipsosar, cârnățar, impiegat de gară și în cele din urmă, vânzător de vopseluri. Astfel intră în legătură cu numeroși impresioniști. E un personaj destul de bizar. Socialist înflăcărat participă la Comuna din 1871 și numai printr-un miracol scapă de plutonul de execuție. Dar omul are o inimă de aur- se întoarce printre ”pictorii lui” și acceptă ideea că negoțul cu ei nu-l va îmbogăți, dar le va fi ca un adevărată ancoră pentru vremurile de restriște. Mulți dintre artiști își depozitează operele la el și ”papa Tanguy”, așa cum îl numeau ei, se străduiește să le vândă când apare câte un client. Pictorul lui preferat era van Gogh care, de altfel, avea o mulțime de tablouri la el, dar îl apreciază mult și pe Paul Cézanne căruia îi spune doar ”domnu  Cézanne”. Pentru el tablourile au valoare în funcție de mărime- cele mari 100 de franci, cele mai mici, 40. Dar pentru pânzele lui Cézanne nu lasă la preț, cerând câteva sute  de franci, de fiecare dată.

În vara lui 1886, îi invită pe van Gogh și pe Cézanne la dejun. După masă, olandezul îi arată pânzele provensalului. Acesta cade pe gânduri și exclamă:

”-Asta-i pictură de om nebun!”

De aici încolo, papa Tanguy îi va admira fără rest pe cei doi pictori. Moartea bătrânului Cézanne îl scapă de grijile zilnice și-i permite să se ocupe doar de pictură. Are puțini prieteni printre care și Claude Monet care-l invită într-o zi la proprietatea lui de la Giverny. Aici îl întâlnește pe Rodin și pentru că bătrânul sculptor îl salutase cu căldură ca pe un confrate,  Cézanne cunoscut pentru ieșirile lui, îi cade în genunchi și-i mulțumește pentru strângerea de mână, uimind toată audiența. Printre alții,  erau acolo Clemenceau, Gustave Geoffroy, Octave Mirabeau, iar geniul lui era deja cunoscut de toți aceștia.

În ianuarie 1894, moare papa Tanguy, iar tablourile de la el sunt vândute de o casă de licitații. În aceeași lună se prăpădește și Gustave Caillebotte  colecționar și prieten al impresioniștilor care lasă colecția statului francez, care face o selecție și scoate la licitație restul tablourilor. Prețurile sunt mici și singurul nebun care se aventurase să dea bani pe pânzele unor ”anarhiști” e un anume Ambroise Vollard.  Își deschide propria galerie și începe să colaboreze cu Cézanne  care, pe zi ce trece,  are tot mai mult succes. La fel de nebun ca  Cézanne,  Vollard e tot mai încântat de pictorul lui și între ei se naște o solidă prietenie. Îi  organizează câteva expoziții în ciuda publicului refractar încă  la noul stil.

1902. Paul Cézanne are șaizeci și trei de ani și picturile lui se vând cu câte cinci-șase mii de franci bucata și cu toate astea amărăciunea și îndoiala artistului n-au luat sfârșit. Autoritățile rămân la fel de surde la geniul lui și o propunere decernare Legiunii de Onoare iscă mari discuții. Nu i-ar fi displăcut să-i fie onorată munca de o viață.

”-Poate c-am venit prea devreme pe lume,” își murmură el uneori.

 În Salonul de Toamnă din 1904 îi este rezervată o sală întreagă și astfel  îi sunt recunoscute, în cele din urmă,  meritele de deschizător de drumuri. Pe 22 octombrie 1906, se stinge din viață singur, așa cum trăise întreaga viață.

27.04.2021

autor: Maria Sava

 

Cenaclu Literar: