Fernando Pessoa – Opera antumă

Fernando Pessoa – Opera antumă

 

 

 

 

”N-au purces ele, Doamne, ale tale nave să călătorească mai devreme decât ceea ce gândul meu, prin dezastrul acestei cărți, a obținut.”

(Cartea neliniștirii, Bernardo Soares)

 

Fernando Pessoa a scris mult atât în portugheză, limba lui maternă, cât și în engleză nutrind în sinea lui,  ca orice  mare scriitor, dorința  de a primi premiul Nobel. În 13.01.1935, îi scria lui Casais Montero: ”Nu mă gândesc nicidecum la Caeiro, la Ricardo Reis sau la Alvaro de Campos. Nu voi face nimic din toate astea, în sensul de a publica, cu excepția cazului în care mi s-ar da premiul Nobel. Și când te gândești, dragul meu Casais Monteiro, că toți aceștia trebuie să fie, în practica publicațiilor întrecuți de Fernando Pessoa.”

Poetul era un bun vorbitor de limbă engleză, propunea chiar ”să transformăm engleza în latina lumii întregi”, dar chiar având un bun control asupra limbii, poeziile scrise în engleză nu au aceeași naturalețe ca cele scrise în portugheză. În 1932, recunoaște singur în prefața de la ”Alma errante”, cartea lui Eliezer Kamenezky: ”Nu e portughez, așadar, nici nu ne putem aștepta să mânuiască cu o iscusință intimă una din cele mai complexe, mai subtile și mai opulente limbi din lume.”

Din păcate, opera lui Fernando Pessoa n-a fost suficient cunoscută în timpul vieții și  poetul n-a avut privilegiul de a fi nominalizat la premiul Nobel.  Totodată, avea conștiința artistului de geniu că anii dați lui pe acest pământ nu vor fi destul de mulți:

”Dacă voi muri tânăr,

Fără să reușesc să public nicio carte,

Fără să văd cum arată versurile mele în literatura tipărită,

Cer, în cazul când cineva s-ar necăji din pricina mea,

Să nu-și facă nimeni griji.

Dacă se va întâmpla așa, așa era să fie

Chiar de nu vor fi niciodată tipărite

Versurile mele își vor păstra frumusețea dacă au fost frumoase.

Însă ele nu pot să rămână frumoase dacă nu au fost tipărite,

Căci dacă rădăcinile pot trăi sub pământ,

Florile înfloresc doar în aer liber și la vedere

E obligatoriu să fie așa.

Nimic nu se poate împotrivi.

(Alberto Caeiro, Poeme desperecheate)

 

În 1929, Pessoa presimte că sfârșitul se apropie și începe să-și dactilografieze textele. Viața lui fusese însăși opera, iar opera era o întreagă viață și este conștient că ”timpul pierdut prin cele pe care le-am înfăptuit nu l-am câștigat poate decât în iluzia, acum destrămată, că merită să le fac.”  Cei din redacția revistei Presenca îi cer un manuscris cu poeziile lui pentru a i le publica și le promite ”Paznicul turmelor”, dar le cere să publice un volum pe care i l-ar fi dat prietenul lui Sa-Carneiro, înainte să moară, ”Indicios de ouro”. Cert este că Pessoa, așa cum îi scria prietenului său Casais Monteiro, intenționa să-i adune pe toți heteronimii într-un singur volum și așa cu toți adunați laolaltă ”să mă întorc la mine. Timp de câțiva ani am călătorit ca să adun feluri de a simți. Acum că am văzut tot și am simțit tot, e de datoria mea să mă închid în casă în spiritul meu și să lucrez, cât pot și la ce pot, pentru progresul civilizației și lărgirea conștiinței umanității.”

 Balansând între dorința de a publica și între reticența de-a încredința hârtiei orice superficialitate, Pessoa  a publicat puține cărți în timpul vieții. ”Unele lucrări mor fiindcă nu valorează nimic. Altele au parte de ziua scurtă pe care le-o conferă spiritul trecător. Altele coexistă cu o întreagă epocă. Iar altele, mai mult, durează cât durează civilizația respectivă. Doar că altele durează și mai mult de atât. Ele ating acea maturitate a vieții care e la fel de mortală ca Zeii.”

”Ultimatum”,  primul text publicat în volum, a fost destinat, inițial, revistei portugheze ”Portugal Futurista”    pentru a fi publicat împreună cu alte manifeste avangardiste, însă revista  a avut trista soartă de a fi confiscată de poliție imediat după ce a apărut pe piață. Manifestul, publicat autonom câțiva ani mai târziu,  avea același stil cu manifestele lui Marinetti, însă, din punct de vedere al conținutului, era un protest împotriva umilirii și a micimii care invadase Portugalia.   ”Teoria mea estetică și socială în ”Ultimatum”, scrie Pessoa în numărul 2 al revistei ”Athena”, se rezumă la atât: la iraționalizarea activităților care nu pot fi (cel puțin nu încă) raționalizate. Așa cum metafizica este o știință virtuală, iar sociologia e alta, propun iraționalizarea amândorora- adică, metafizica transformată în artă și sociologia doar în politică. Pe scurt, asta susțin în Ultimatum-ul meu.”

Al doilea volum publicat în timpul vieții de către Pessoa cuprinde poeziile scrise între 1908 și 1912 și se intitulează ”35 Sonnets, by Fernando Pessoa”. Sonetele, scrise în limba engleză, după modelul shakespearian – 12 versuri consecutive cu rime ABAB CDCD EFEF plus încă două puțin spre dreapta cu rimă CG se dorește a fi o adaptare modernă a scriitorului englez.  Deși a intenționat să mai adauge până la 80 de sonete, sonetul XXXV  are sensul final al cărții. Iată primul sonet cu care se deschide volumul:

”Indiferent că scriem, că citim, sau doar privim,

Rămânem veșnic inaparenti. Ființa

Nu putem s-o transpunem în verb sau în carte

Sufletul nostru e infinit departe de noi.

Oricât ne-am strădui să impunem voința gândirii noastre

Sau să ne îndreptăm sufletul spre arte și exprimare

Ceea ce avem în inimă tot incomunicabil este

Noi ignorăm ceea ce noi înșine arătăm.

Abisul unui suflet nu poate fi traversat de alt suflet

Cât ar fi ea de vicleană sau de perspicace gândirea noastră.

Rămânem reduși doar la adevărul din propriul nostru eu

Și doar anunțăm gândirii ceea ce suntem

Nu scăpăm din somnul despre noi înșine, suflete plăpânde

Și fiecare visându-l pe fiecare vis în visele visurilor fiind.”

( Fernando Pessoa, Sonet I)

 

Tot la Editura Monteiro & Co unde îi apăruse volumul de sonete apare ”Antinous, A Poem” by Fernando Pessoa (1918) ce cuprinde poezii în limba engleză. Apoi, urmează ”English Poems I-II”, by Fernando Pessoa (1918)  și ”English III”, by Fernando Pessoa  publicate la Editura Olisipo și, după cum spune poetul, trebuie să știi foarte bine engleza pentru a pătrunde sensul poeziilor lui. Redau Poemul 82 a cărui temă este eternul joc dintre viață și moarte:

”Toți acești oameni și toată lumea mi-s dragi fiindcă

N-am de-i iubit multă vreme. Deși nu cred

Că am fi muritori, întrucât depindem de legi majore

Dar faptul că pierdem această lume nu pot nega

Lumina mării ce se sparge în luminițe

Sau suavele brize abia simțite ar putea fi

Date în schimbul unor lumini divine, ale unor brize

Și mai adevărate, dar pe cele de aici categoric le pierdem

Ca un ciudat scâncet mocnit de copil bolnav

Dar care încă mai are copilărie, după lumea asta deja eu plâng

Poate că undeva departe într-o lume sublimă și-nțepenită încă

Se mai află și copilăria mea niciodată uitată.

Nu, nicidecum nu plâng jocul simțurilor- nici oamenii, nici lumea asta-

Le îndrăgesc azi fiindcă sunt prezente și le voi îndrăgi pierzându-le.”

(Fernando Pessoa, Poem 82)

În 1932, apare o carte bizară intitulată ”Suflet rătăcitor” al cărei autor este emigrantul rus-evreu Eliezer Kamenezky, cu o prefață de Fernando Pessoa. După îndelungi cercetări s-a ajuns la concluzia că, de fapt, îi aparține tot lui Pessoa. Cartea a fost publicată la Lisabona de Oficinas Graficas da Empresa do Anuario Comercial și are în interior chipul autorului desenat de Jose Malhoa cu numele scris în alfabet ebraic (idiș).

”Eliezer e un evreu rus, un rătăcitor oprit temporar, idealist și romantic cum sunt toți evreii, atunci când nu sunt opusul”, scrie Pessoa în prefața volumului.  Eliezer s-a născut în 1888 (anul în care s-a născut Pessoa) în orașul Bachmut (Artemivsk, Ucraina) și la vârsta de 15 ani s-a suit clandestin pe un vas în portul Odessa fără să șie măcar destinația navei. Așa, a ajuns în Brazilia, iar în 1917 vizitează Portugalia și decide să rămână în Lisabona. Cu o barbă de Rasputin, cu părul vâlvoi, încălțat tot timpul în sandale era o apariție stranie în oraș. A ajuns să interpreteze și câteva roluri secundare în filme portugheze, dar fiind vegetarian, ca să supraviețuiască, a început să țină prelegeri despre  alimentația naturală și despre o viață cât mai aproape de primitivism. Mai târziu începe să se ocupe de comerțul cu antichități și astfel ajunge să-l cunoscă pe Pessoa. Acest personaj bizar n-a știut să vorbească decât limba rusă, iar Pessoa mergea la magazinul lui și-i traducea în portugheză tot ceea ce scria el în rusește. O serie de indicii din ”Suflet rătăcitor” dovedesc fără niciun dubiu că este vorba de un alt heteronim pessoan: referințe la preferințele muzicale ale lui Eliezer – care erau ale lui Pessoa- , faptul că folosea majuscule la jumătatea textelor când scria anumite cuvinte, trimiteri la unele poezii și citarea unor versuri. ”Suflet rătăcitor”, poate o aluzie vagă a ”sufletelor moarte” ale lui Gogol, este o nouă ipostază în care se surprinde Fernando Pessoa. Multe dintre negațiile la adresa personalității lui Eliezer par a fi ascunse cu dibăcie în text tocmai cu scopul de-a fi descoperite: ”Niciun evreu, oricât de mare poet ar fi, nu ar fi capabil să pună în scriere...mișcarea profund logică a odei grecești; ori să scrie ca Eschil”. Ba bine că nu! Poetul cu sânge sefard a trecut cameleonic  și cu genialitate prin toate speciile liricii, sub măștile celor 127 de heteronimi pe care i-a creat printre care și rusul-evreu Eliezer Kamenezky.

Un alt text la fel de misterios precum ”Suflet rătăcitor” a fost ghidul Lisabonei scris de Pessoa în engleză, ”What the Tourist should see”, dactilografiat  în 1925 și publicat abia în 2006 la 71 de ani distanță de anul morții poetului. Fără să aibă vreo valoare literară, ghidul este doar o schiță pe care poetul ar fi dorit s-o utilizeze în textele lui patriotice.

Fernando Pessoa a avut multe proiecte în ceea ce privește publicarea operei sale, dar prea puține s-au materializat. A trimis chiar unul dintre manuscrise (The mad Fiddler)   spre publicare la Londra, la Editura Constable &Co care i-a răspuns pe 6 iunie 1917 că nu au nicio posibilitate să i le publice și astfel, manuscrisul a rămas alături de celelalte de 27 453 texte în cufărul în care au fost găsite. Iată una dintre poezii:

”Îngerii au venit și au căutat-o

Și au aflat-o stând lângă mine,

Aici unde tot ei o aduseseră pe aripile

Cu care au sosit atunci și mi-au luat-o

Își lăsase căminul, ziua luminoasă de Domnul dată

Și venise să locuiască împreună cu mine.

 

Ea mă iubea întrucât iubirea

Iubește doar imperfectele lucruri

De sus din cer au sosit atunci îngerii

Și mi-au luat-o s-o ducă foarte departe.

Au luat-o pentru totdeauna au transportat-o

Între luminoasele lor aripe.

 

E drept că era oarecum sora lor

Și la fel apropiată de Dumnezeu ca ei

Dar ea pe mine mă iubea totuși

Întrucât nu avea nicio soră inima mea.

Ei au luat-o pe sus și au dus-o departe.

Iar asta e tot ce s-a întâmplat.”

(Fernando Pessoa, Nimic)

Cenaclu Literar: