Panait Istrati - Familia Perlmutter

Panait Istrati - Familia Perlmutter

 
I
 
Isaac Perlmutter
Moto:
”Stă scris în cartea nevăzută a oricărui destin tragiccă dragostea- care-i o fericire tulburătoare pentru muritorii de rând- trebuie să fie un jăratec pentru generoșii cu inimile plăpânde...Ăsta era destinul lui Isaac.”
Romanul ”Familia Perlmutter” a fost scris de Panait Istrati în colaborare  cu bunul său prieten,  Josue Jehouda și publicat în 1927.  Îi lega o prietenie exemplară bazată pe respect și admirație lucru pe care îl evocă însuși Josua Jehouda: 
”Prietenia noastră, pecetluită de un roman scris împreună (Familia Perlmutter, apărut la NRF, în 1926) se întemeia în parte pe faptul că ne contemplam de minune. Fiecare din noi respectam personalitatea celuilalt. Asfel am putut să ne păstrăm prietenia intactă până la moarte, în ciuda pretinsei sale convertiri la antisemitism. Când l-am revăzut la Nisa, în 1934, mi-am dat seama că era pentru ultima dată. Era atât de slăbit, încât nu se putea ține pe picioare. (...)
A scrie însemna, pentru Istrati, să denunțe fărădelegile celor puternici pe spinarea celor slabi. El s-a rostit cu mușcătoare ironie despre scriitorii occidentali care, pretinzând că se ocupă de ”frumos și adevăr”, își urmăresc doar propriile interese! El a întors spatele, cu dezgust, formulei sterile ”artă pentru artă”. S-a dorit fratele tuturor năpăstuiților.(...)  Refulând viața superficială a Occidentului s-a străduit să ajute și să crească tot ceea ce se leagă de viață. A fi indiferent înseamnă crima supremă, egoismul.”
Și Panait Istrati s-a dăruit vieții fără rest și fără calcule meschine, pentru el contând doar bunătatea umană. Pentru că așa cum spune și Elie Wiessel, marea crimă pe care o poate înfăptui omul pe lumea asta este INDIFERENȚA : ”Opusul iubirii nu este ura, opusul speranţei nu este disperarea, opusul sănătăţii spirituale şi al raţiunii umane sănătoase nu este nebunia, şi opusul amintirii nu se cheamă uitare, ci, de fiecare dată, nu este altceva decât indiferenţă.” (Elie Wiessel)
Înainte să publice cartea,   Panait Istrati a cerut părerea  lui  Romain Rollland  care îi răspunde: ”Isaac este excelent Nu are nevoie să-i mai adaugi ceva. E conceput ca toate povestirile dumitale în genul nuvelei.(...) Mă tem că lungirea de către Jehouda a discuțiilor dintre Isaac și Iusuf (oricât de inteligente ar fi) vor îngreuna cartea, făcând-o grețoasă. Cât despre motivele religioase ale discuțiilor lui Isaac, a iluminismului său, ne putem lipsi! Sunt aceleași în toate religiile. În locul tuturor religiilor, eu prefer viața, care-i prima dintre toate. Fii credincios instinctului d-tale artistic! Este bun și sigur. Perfecționează-l, pe măsura firii d-tale! N-ai nimic de câștigat, dacă-ți lipești ”peruci” psihologice, împrumutate de la alții. (13 noiembrie 1926)”
Anul 1906, portul Constanța, oraș cosmopolit de pe malul Mării Negre în care, altădată, fusese exilat poetul nefericit, Ovidiu, este locul în care toate națiile  Levantului - turci, ovrei, greci, armeni, tătari, bulgari - trăiesc într-o sfântă conviețuire făcând afaceri, iubindu-se și călătorind pe  toate mările lumii până în faimoasa Alexandrie din îndepărtatul Egipt. Pentru a ajunge pe pământul faraonilor direct și fără mare bătaie de cap guvernul român a inaugurat chiar o cursă regulată Constanța- Constantinopol -Pireu- Smirna -Alexandria. Pe nava ”Dacia” care efectua aceste curse, un personaj pitoresc era văzut de fiecare dată coborând alene cu țigara în colțul gurii și cu câteva trufandale sub braț- era  cambuzierul  Sotir, vechi marinar,  despre  viața căruia nu se știa  mare lucru. Cu snopul de fructe exotice sub braț  pătrunse în curtea  casei de pe strada Mangaliei în care locuia familia croitorului Avrum Perlemutter. Aducea vești de la Isaac, fiul rătăcitor plecat de ceva vreme la Cairo, în condiții nu tocmai fericite. Dintre cei cinci copii ai Perlmutterilor, Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre ei,  plecase de acasă și căzuse în darul beției din cauza supărării. Nu l-a lăsat inima pe  kir Sotir să spună adevărul crud bieților Avrum și Rifca, însă lui reb Zalman i l-a spus glumind pe seama patimei inimii evreiești:
”-Greșeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c-aveți prea multă viață în voi, într-o vreme în care a trăi din plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieții, plătiți și voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteți sau buni, sau răi, niciodată mediocri.
- Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie mediocru. Uită-te la un ”goi”; ce-i lipsește? Muncește toată săptămâna, și duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg liniștit pentru că lui îi fac plăcere chiar și bucuriile mai grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca și ale creștinului, sunt cu totul de altă natură.”
Isaac  era ultimul fiu al Perlmutterilor și,  în vreme ce făcea armata, iubita lui se expatriază în Egipt din cauza unor huligani. Deși mai avea doar o lună până la terminarea armatei,  Isaac fuge din țară să-și caute iubita. Ajuns la Cairo descoperă că la donna e mobile, iubita lui îl înlocuise în inimă cu un alt evreu, un filfizon bun de gură și șmecheraș.  Povestea lui era după spusele lui Sotir, asemănătoare cu aceea a tuturor oamenilor prea bogați în seva vieții. Și cum să nu știe levantinul  ivit sub soarele arzător al Eladei ce înseamnă să ai sângele fierbinte? Sunt două feluri de oameni,  îi spune el lui reb Zalman:
 ”Omul-  vierme, netulburat deloc în amorțeala lui milenară și care-și duce existența lui măruntă, fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce pățește șopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi crește alta la loc, și totul costă doar câteva picături de sânge rece. Bucuriile? Mângâierile gâtlejului și ale unor anume organe. Asta-i tot: iată omul, omul mulțumit de viața lui. A fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mișcare. Și de-atunci gângania mișcă, mișcă...Din fericire, continuă Sotir într-o tăcere absolută, spre gloria Vieții, mai există și un altfel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulțumit ! Nu-i mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt decât să mucegăiască -ntr-un loc. Mai bine să urle de durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu poate dăinui mult nici bine, nici rău. În toate se se simte bine, o vreme, chiar și-n pușcărie, dar în nimic la nesfârșit, nici chiar în libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieții fără-ncetare  și-o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte și mai bine! Taiei-i o mână și-o să lucreze cu picioarele.” 
”Pe-un ovrei, continuă grecul,  de-l iubești sau de-l urăști, e-același lucru , pentru că el e deasupra și-a iubirii și-a urii. Ovreiul e viață în mersul ei...” 
Ăsta era Isaac, fratele de cruce al lui Panait Istrate, dar pentru Avrum cuvintele frumoase ale lui Sotir nu-i puteau aduce fiul acasă. El, Avrum Perlmutter, se luptase din greu cu viața și nu căzuse pradă nevolniciilor. Acceptase cu supunere tot ceea ce îi oferise, dar nu încetase să rămână vertical chiar dacă loviturile îi veniseră una după alta. În tinerețe a învățat croitorie, apoi a mai încercat câteva meserii, după care s-a întors la croitorie. Exact ca-n povestea cu ovreiul care-și pusese o firmă: ”M-am lăsat de filozofie și m-am apucat de farmacie”, apoi, după niște ani, a schimbat firma: ”M-am lăsat de farmacie și m-am întors la filozofie.”
Kir Sotir pleacă de la Perlmutteri și se îmbarcă din nou pe Dacia” către Alexandria luând cu el darul familiei către Isaac. În Alexandria, trăia și  papa Binder, ovrei din Galați, mai român ca toți românii pentru că se înrolase de bună voie și făcuse trei ani de serviciu militar la infanterie, dar pentru huliganii lipsiți de judecată rămăsese tot ”jidan împuțit.” Până la urmă, nu vorbele proaste l-au alungat, ci alte câteva întâmplări finalizate cu un box primit în plină figură care i-a sfărâmat nasul și care s-a lăsat doar cu o amendă de 25 de franci pentru huligan. În Alexandria și-a deschis cafeneaua-restaurant ”La Dorobanțul Român”, unde puteai găsi cele mai delicioase mâncăruri românești, vinuri și țuică aduse din țară și ca să fie totul ca la mama acasă îl anagajase și pe faimosul Motrogan, țigan -lăutar din Ploiești, care fugise de acasă la fel de batjocorit ca și ovreiul: un bețiv îi tăiase o ureche pentru că nu-i plăcuse cum cânta. Când l-a auzit papa Binder cum cântă l-a luat în brațe l-a pupat și ”l-a declarat pensionarul lui pe viață și pe gratis.” Arcușul și glasul lui Motrogan au făcut minuni – o clientelă aleasă pe sprânceană- greci, ovrei, români, cinstiți și harnici aruncau cu lirele sterline și se bucurau de viață. Uneori, în locanta lui  Binder găseau o vorbă bună și-o masă caldă chiar și cei bătuți de soartă cărora le fluiera vântul prin buzunare. Îi ținea la masă  și-i alinta cu toate bunătățile până-n zori când le cânta Motrogan ”Ciocârlia”. 
Aici își găsise adăpost  și Isaac, fiul lui Avrum Perlmutter, care dezertase după doi ani și unsprezece luni de serviciu militar și fugise în Egipt care, de altfel era plin de dezertori din toată lumea. 
Papa Binder l-a primit ca un adevărat părinte pe tânărul și firavul Isaac care căzuse în patima beției bolnav de supărare pentru că-l părăsise iubita: ”Bea și se uita în pământ, fără nicio expresie pe chipul lui de copil, pe jumătate taciturn, pe jumătate visător, aproape nepăsător la cele ce se petreceau în jurul lui.” Se angajase într-un atelier de confecționat pălării și oriunde se ducea răspândea un aer de copil trist pe care nimeni și nimic nu-l putea îmbuna.
Într-una din mărturiile lui, Panait Istrati își proiectase personajul pentru a fi pus în galeria celor puternici, plini de vitalitate, așa cum era  Neranțula sau Moș Anghel, dar,  în cele din urmă, Isaac s-a dovedit a fi învins de propria lui sensibilitate. Isaac este un neadaptat, un învins al vieții, un romantic lipsit de capacitatea de a fi duplicitar și ca atare  lipsit de simț practic. Toată energia lui sufletească era concentrată într-o singură direcție, pe un singur sentiment și dacă nu a primit iubire așa cum o dăruise  el, totul s-a  năruit în jurul lui. 
Isaac era o întreagă poezie de om și Binderii îl adorau ca pe copilul lor. Neștiind care-i cauza tristeții lui, papa Binder o făcuse chiar pe detectivul să vadă cine și de ce i-a rupt sufletul, dar viața intimă a lui Isaac rămânea de nepătruns. A venit iarna și Isaac a dispărut din peisaj. Căutându-l la atelierul unde lucra, papa Binder a aflat că plecase și de acolo fără să lase o vorbă. Până la urmă, misterul a fost dezlegat: Isaac căzuse în mrejele lui Jusuf, bătrânul sefard poliglot care vindea lozuri  necâștigătoare. Evreu mistic și devotat apostolatului, Jusuf spera să câștige un adept în Isaac și de aceea îl ținea departe de ochii lumii considerându-l propriul neofit. Suferința din iubirea trădată și patima beției în care căzuse făcuseră din el cea mai bună pradă pentru bătrânul sefard. Și leacul pe care i-l oferea tânărului era credința în Dumnezeu, drumul către Iehova și renunțarea la toate cele ale lumii. Astfel, Jusuf devenise confidentul și salvatorul lui Isaac. Îl ținea în mansarda în care locuia și îi aducea tot ce dorea el numai să se țină departe de băutură. Ca să nu se plictisească l-a învățat să confecționeze capcane pentru șoareci. Dar, Jusuf nu era singur pe lume și într-o zi, când lipsea de acasă, vecinul lui care avea o cafenea la parter i-a trimis o litră de rachiu lui Isaac și acesta  a început să meargă pe ascuns la cafenea.  Sfătuit de talmudist, Jusuf îl acceptă așa cum era și Isaac începu să capete tot mai mare încredere în el. Începuseră să stea de vorbă ore-n șir, până târziu în noapte și lui Isaac i s-a dezlegat limba. 
Se născuse când tatăl său, Avrum Perlmutter fusese luat la închisoare pe nedrept – lucrase la un afacerist care vindea sucuri din chimicale sub eticheta de sucuri naturale. Apoi, ghinionul s-a ținut de capul lui când familia a început să scapete și sărăcia să-și arate colții tot mai des. Trei dintre frații lui s-au rătăcit  de legea evreiască, după ce fuseseră purtați pe la cele mai scumpe școli însă acum, nici numele nu le mai era pomenit. S-au mutat din București în Constanța să fie mai aproape de reb Zalman cu care erau rude și care avea o școală privată. Toate au fost cât de cât bune în viața Perlemutterilor până când Isaac a fost luat în armată și în urma unor încăierări cu huliganii din Galați familia logodnicei sale a plecat în Egipt.  Cu timpul, scrisorile Rozei, femeia pe care o iubea, deveneau tot mai reci. Așa a aflat Isaac că Roza se amorezase de un ovrei polonez, Naum Kagan, mare palavragiu, levantin pur-sânge, farsor care avea darul să amuze pe toată lumea. A dezertat din armată și a venit după ea să vadă cu ochii lui. Durerea cea mare n-a fost că l-a trădat,  ci faptul că l-a umilit aruncându-i în obraz cuvântul ”dezertor!”, adică, om lipsit de onoare. Atunci, în jurul lui Isaac s-a năruit întreaga lume. ”S-a isprăvit tot...Spune, Jusuf, am dreptate să beau, sau n-am?”, îl întrebă cuprins de disperare pe ocrotitorul lui de ocazie.
Dar, după un timp, Isaac a apărut din nou la ”Dorobanțul Român”, total schimbat, senin la chip, cu barbă și încărcat cu obiecte confecționate din sârmă.  Nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. ”Ochii lui larg deschiși, gâtul țeapăn îi dăduse ceva din înfățișarea tristă a orbilor.”
Noua lui înfățișare i-a uimit pe toți. Părea a fi un mort viu care-și căuta continuu un punct de sprijin în afara acestei lumi. 
”- Eu unul nu-ți mai vând rachiu!, zise Binder mânios. Ai ajuns un bețiv. Se vede cât de colo.”
-Și un bețiv nu mai e om, domnu Hermann?, l-a întrebat Isaac cu seninătatea celui care nu mai are ce să piardă în viață.” 
Distrus de vedenia care devenise Isaac, bătrânul cârciumar a decis să-l lase pe Jusuf fără barbă pentru că-l îndobitocise pe bietul copil. Cearta dintre cei doi evrei este plină de semnificații. Oare care dintre ei să-i fi vrut cu adevărat binele bietului suflet aflat la răscruce de vânturi? Cel care-l îndoctrinase și-i înfrânsese orice dorință de-a lupta cu viața sau cel care îi oferise o masă caldă și-un rachiu încercând să-l redea lumii? Dumnezeu știe unde se află adevărul! Cert este că pentru cei asemeni lui Isaac lumea aceasta atât de strâmbă și de încorsetată de legi idioate, dar lipsită de bunătate și de omenie  nu are nimic bun să le ofere. 
Și iată că în această lume cosmopolită care era portul Alexandria a apărut  și kir Sotir, bătrânul navigator grec ”cambuzier sever și conștiincios”, bun prieten al familiei Perlmutter. Aducea vești și daruri de la părinți pentru fiul cel rătăcit. Așa s-a cunoscut cu ovreiul din Galați  patronul ”Dorobanțului Român”. 
Marea fericire a oamenilor cu suflet pur de copil este că se recunosc și se iubesc la prima vedere, lucru de care cei vulgari nu au parte și nu-l pot pricepe. Aceasta e cea de-a zecea fericire după cele nouă înscrise în Evanghelii, dar, care ar trebui să fie prima pentru a schimba lumea:
”Fericiți cei ce se pot iubi de la prima vedere și să schimbe unul cu altul toată bucuria și toată durerea închise în inimile lor zvâcnind de viață intensă - căci sunt fiii aceluiași Dumnezeu generos și ușor se vor recunoaște sub toate înfățișările incredibilei Veșnicii.”
Și cei doi bătrâni lei, grecul Sotir și ovreiul Binder s-au închis la ceas de taină să găsească o dezlegare pentru sufletul chinuit al tânărului Isaac care dintre toți frații părea să fi fost cel mai liniștit și peste care viața a trecut nemiloasă. Neștiind cauza căderii lui au tras concluzia că numai trădarea îl adusese în acel hal. 
”-Ei și? Nu mai există femei? Strigă Binder. Trebuie să-nnebunești pentru că te-a lăsat o femeie?
-Sînt de aceeași părere cu tine, i-a zis Sotir, dar să știi; cei mai buni dintre oameni seamănă cu oțelurile cele mai bune; la un efort mare, se sparg ca sticla. Sunt ”jupuiții” vieții. Nu mai au piele. Și Dumnezeu a făcut o greșeală că i-a expus la aceleași vifore pustiitoare ca pe oamenii de rând.”
Isaac fusese acaparat cu totul de Jusuf și nu se mai întrevedea nicio cale de-a fi  smuls din habotnicie și redat vieții. Umbla pe străzile Alexandriei cu privirea pierdută, cu chipul îmbătrânit de suferință, slab, zdrențăros, nespălat și cu uriașa povară de grătare, capcane și alte obiecte confecționate din sârmă. Toți banii pe care-i obținea îi împărțea la trecători și el își păstra doar obolul pentru rachiu. Rareori mai dădea pe la papa Binder și-i cerea să nu-l mai întrebe nimic. Cu timpul  mintea și sufletul i s-au înstrăinat de trup. Până într-o zi când, viața l-a adus față în față cu Roza care nici n-a vrut să se uite la el.  Pus pe urmele lui, bătrânul lăutar  Motrogan a descoperit că Isaac se aciuase în cel mai sărac cartier arăbesc, într-o casă dărăpănată. Era clar că mintea i se întuneca de la o zi la alta și nu mai era cale de întoarcere deși atât Sotir cât și Binder încercaseră  să ajungă la sufletul lui. ”Și toate acestea pentru că n-a știut să iubească la fel cu toată lumea...” îl compătimea Motrogan.  Și tocmai când kir Sotir obținuse acordul să-l ia cu el la bordul navei și să-l repatrieze, Isaac, ”jupuitul de viu” precum acel sfânt  din Mafra ce-și purta  pielea pe umăr a plecat către lumea celor drepți și curați asemeni lui. 
Aceasta a fost povestea lui Isaac în care se simte din plin sufletul lui Panait Istrati. 
 
Schimke Perlmutter
II
 
Simon Perlmutter, Schimke cum îl alintau cei din familie, era cel mai inteligent și cel mai sensibil dintre copiii lui Avrum, cu o constituție atletică și cu un chip angelic nici n-ai fi zis că aparține rasei sale. Bun la suflet, foarte muncitor și studios a fost dat de Avrum unui frate din Iași care nu avea copii. Ajunsese unul dintre cei mai străluciți studenți ai Universității din Iași ceea ce a atras ura și răzbunarea unor profesori care aveau vederi naționaliste și care, uneori, erau depășiți de mintea sclipitoare a tânărului Perlmutter. Nu-i vorbă că și el avea sângele iute, nu suporta nedreptatea - uneori își obținea dreptatea chiar și cu pumnul-, mai ales, atunci când erau în cauză cei slabi. Ajuns într-un impas - fusese dat afară de la două facultăți pentru comportament necorespunzător - s-a văzut nevoit să recurgă la ultima soluție, aceea  a emigrării. O forță misterioasă  se pare că îi aruncă cât mai departe, în lume, pe cei copleșiți de o pofta imensă de viață intensă, sinceră și generoasă. Dar, oare lumea largă în care acești adevărați trubaduri ai vieții își caută un refugiu are nevoie de soarele din privirile lor? Nici vorbă! Dreptul de a fi nobil, omenos și generos este inacceptabil oriunde în lumea asta. Și atunci când ești tânăr și viața îți refuză dreptul de-a fi om, nu ai decât să-ți cauți adăpost aiurea:  ori în a alerga ca nebunul după bunuri materiale ori să te amesteci cu cine știe ce luzeri prin hățișurile artei sau să adopți revolta militantului, de cele mai multe ori, pentru cauze care nu-ți aparțin. 
În situația în care în întreaga țară pornise valul antisemitismului, tânărul Schimke începe să se gândească serios la emigrare. Și, într-o dimineață mohorâtă de primăvară, când se plimba pe cheiurile Dâmboviței, îi apare în cale un personaj ciudat, evreu ”împiedicat să devină util societății”, ajuns prestidigitator de ocazie.
 ”Un șarlatan”!,  îl califică Schimke.  
”- Nu, îi răspunde Leib Fisher. 
-Sunt, în felul meu, un idealist, căruia nu-i place să trăiască numai cu cartofi copți și refuză să fie victima huliganilor din patria lui. Cred nestrămutat că mijlocul cel mai bun de a-l sluji pe Dumnezeu e să te bucuri de viață din plin fără să faci rău nimănui. Ha capito?”
 Înțelesese Simon Perlmutter, desigur, doar simțise că în fața lui se afla un alter ego, un ratat ca și el, un frate de sânge dușmănit de soartă în aceeași măsură. 
Așa a început conviețuirea dintre Leib și Simon care au plecat într-un lung turneu cu spectacole de ”iluzionism” doar pentru a se sustrage răului care începuse să macine omenirea  ca un cancer. Dar inima lui Schimke n-a putut să îndure tot răul și toate nedreptățile pe care le-a văzut; ajungând în peregrinările lor până în îndepărtata Indie, l-a părăsit pe Fisher și s-a apucat să studieze câteva limbi străine. Din India a plecat după doi ani către Anvers cu gândul să-și continue  studiile de medicină. Numai că de cele mai multe ori, nu-i cum vrea omul, ci cum dă Domnul. Soarta i-a scos-o în cale pe frumoasa italiancă Helene Gouldi, născută în România,   și pe loc s-au îndrăgostit unul de celălalt. Cu gândul la studiile lui, Schimke i-a propus să-l urmeze la Bruxelles  spre a-și urma visul. Conștientă că într-o bună zi i-ar deveni o povară, femeie rasată și înțeleaptă,  cu școala vieții,  chiar dacă făcea meseria apărută de la începutul lumii pe pământ, Helene i-a lăsat un plic cu o mie de franci în camera de la hotel și l-a îndemnat să-și îndeplinească visul. 
”Scumpule! îi scria vremelnica iubită, Îți restitui ce ai cheltuit cu mine, pentru mine, și te părăsesc pentru că te iubesc cu-adevărat și nu sunt demnă de tine. Când vei citi rândurile astea voi fi în largul mării, în drum spre Alexandria Egiptului, unde-mi am locuința. Încearcă să uiți pasiunea ta de-o clipă și urmează-ți destinul. N-am să te uit niciodată. Helene”
Bărbat dintr-o bucată, iubitor de viață, care nu ceda așa de ușor, Schimke a pornit pe urmele ”pasiunii de-o clipă” ”care avea să facă din el un interpret fără viitor în slujba unei lumi fără inimă.” Singurul  lui gând  era atunci  s-o salveze din ghearele viciului chiar dacă ar fi trebuit să spargă și piatră ca s-o poată întreține. După o săptămână a descoperit-o într-un bar englezesc unde bea și se distra cu un grup de soldați și civili de toate neamurile. Întâlnirea  lor a ieșit cu scântei pentru că mușcat de oarba gelozie,  Schimke a pus de-o bătaie ca-n filme și în scurt timp a pus tot barul la pământ. Apoi, ca un adevărat gentlemen a adus trăsura la scară și a răpit-o pe frumoasa Dulcinee  ducând-o cu mare pompă în vila uriașă pe care o stăpânea, semn că  Helene era una din acele preotese de lux care slujea pe altarul Venerei. Orice s-ar crede, între cei doi era o iubire sinceră la fel de mare de ambele părți și fiecare voia să-l salveze pe celălalt. Helene se oferi să-l ajute să termine studiile fără să renunțe la viața ei de huzur. Copleșit de tristețe, Shimke a decis că orice poate să facă numai pește nu poate să fie, dar a ajutat-o din umbră în continuare.  A ajuns într-una din plimbările lui chiar la ”Dorobanțul român”, cârciuma  lui  papa Binder. Se oferi să spele vasele în cârciumă ca să strângă ceva bani și să înceapă să lucreze ca interpret pentru turiștii care vânturau Egiptul în toate direcțiile. Om bun la suflet și săritor, Binder l-a ajutat și, câteva luni mai târziu, Schimke lua legiunile de turiști de la pacheboturi și le purta  până în inima Egiptului -de- Sus. Devenise faimos pentru priceperea și pentru cultura lui, dar și pentru omenia cu care, de multe ori, îi ajuta pe cei batjocoriți de soartă așa cum era și el: dezertori, fugari, aventurieri săraci, vagabonzii lumii cu inima caldă și cu sufletul în patru vânturi. Deviza lui erau cuvintele lui Romain Rolland: ”singurul eroism pe lume este acela de a face bine.” Restul era praf în vânt pentru el. Pe toți îi ducea la bun început la celălalt ovrei samaritean, papa Binder, care nu se dădea în lături în a le oferi o masă pentru întremarea corpului și o vorbă caldă să le oblojească rana sufletului. Schimke striga din ușă:
”- Uite, Hermann. Ți-am mai adus unu...
- Nu-i aduci decât de-alde ăștia striga Motrogan râzând. 
Așa era, și Binder nu-i respingea.
Încercau să facă noului debarcat un rost și, în așteptare, îi dădeau pe datorie, îi căutau un adăpost.
Omul mânca, asculta cele ce se vorbeau- el era tema- și începea să creadă în Dumnezeu.”
Ascunse sunt căile Domnului și minunile se pot oricând întâmpla. Într-una din zile, Schimke se întâlnește cu celălalt fiu rătăcitor, Isaac, fratele mai mic pe care nu-l mai văzuse de vreo șase ani. Ars de soare, cu alura lui de mardeiaș de cartier gata să se ia la trântă cu oricine, Schimke îl luă pe delicatul Isaac sub aripa lui și primul lucru a fost să-i găsească de muncă la un pălărier. Cei doi frați s-au sfătuit chiar să-și aducă părinții lângă ei, mai puțin pe reb Zalman pe care Schimke nu-l putea suferi:
”Eu disprețuiesc  oamenii rigizi, plicticoși ca o linie dreaptă, care nu se abat nici la stânga nici la dreapta, fără istorii, ca o femeie cinstită, și care sunt asasinii ”libertății”, striga el înfierbântat. Dar, în fine, să-ți trăiască reb Zalman al tău! Înainte de toate să fim toleranți.”
A fost o vreme  tolerant și cu neputințele lui Isaac, apoi, și-a văzut de viața lui și ultima dată i-a văzut chipul ascetic de suferind al lumii chiar la înmormântare unde a trebuit să spună ”kadish”, fiind singura lui rudă. Acolo, în fața morții, Schimke a devenit pentru o clipă evreu, dar s-a întors repede la viața lui de ghid și de  mare Lord  de cartier. De la distanță o proteja  pe Helene și-i sărea în ajutor de câte ori o vedea la ananghie.  Pe lângă toate acestea, avea și el o patimă stupidă și păguboasă: jocurile de noroc, încât Jusuf însuși care vindea acele lozuri necâștigătoare, nu voia să-i mai vândă și să-i ia banii degeaba:
”- Ei, poftim! striga Jusuf, vorbindu-i lui Binder. Se vede că-i fratele lui Isaac! Ăla bea, ăsta joacă! Dar ce crimă o fi făcut nenorocitu de bunică-su?!”
Din cauza  scandalurilor și a bătăilor  pe care le încingea în toiul nopții, devenise spaima Alexandriei și, uneori, își muta cartierul general chiar și în Cairo. Prieten la cataramă cu polițaii, nu-l găseau niciodată vinovat pentru grămada de mardiți cu nasurile sparte care umpleau spitalele. Din principiu,  nu-și punea mintea cu cei slăbănogi și-i privea cu dispreț. Într-o zi, până și papa Binder l-a sfătuit să se astâmpere că se va găsi unul să-i găurească pielea. Nici nu-i păsa. Ba, soarta i-a plusat la pokerul vieții și i-a scos în cale câțiva mateloți huligani veniți din România cu nava Dacia, chiar din Galați, bine aghezmuiți și puși pe harță. Îl știau pe Schimke din vedere, dar habar nu aveau că făcuse box și că avea un pumn năucitor așa că băieții s-au dus la cârciuma lui Binder și l-au luat la bătaie ca să arate cine erau ei. Din senin a apărut Schimke și din câțiva pumni cei șase nenorociți se zvârcoleau plini de sânge în fața cârciumei care a fost făcută zob. Două luni mai târziu, bătrânul evreu  Binder, care mai crezuse în omenie, a închis cârciuma ”ca la mama acasă” și a deschis o locantă cu specific local.  A rămas de poveste că încercase să se apere dar n-a putut să deschidă sertarul în care avea închis un pistol.  Ca-n bancul cu evreul moldovean care colinda târgurile c-o căruță șchioapă și vindea mărunțișuri pe care îl povesti Schimke cu mare haz. Într-o zi, ovreiul  a făcut rost de-o ”pușchi” în caz că l-ar fi atacat tâlharii. Și minunea s-a întâmplat, a dat nas în nas cu hoții: 
”-Ce-i asta, mă jidane?
-O ”pușchi”, cucoane.
-La ce-i bună?
-La hoți.
-Păi, eu sunt hoț.
-Daa, sînteți hoț? Bine: Atunci poftiți ”pușchi”. Și -a dat hoțului pușca cum ar fi făcut și Hermann cu pistolul lui. Norocul lui  că n-a putut să deschidă sertarul. Altfel, ne împușcau huliganii pe amândoi.” 
Nu peste mult timp, destinul cel prăduitor i-a ieșit din nou în cale lui Schimke doar ca să-și bată joc de el. Un arab a bătut-o pe Helene de a rămas aproape  fără suflare, iar Schimke, nimerindu-se prin apropiere, l-a prins în brațe pe arab și l-a trântit cu toată forța de caldarâm. Poliția a venit  doar să constate decesul în timp ce Schimke era deja la bordul unui vapor care-l purta către Fiume. Devenise și el un fugar ca cei mulți, oploșiți prin porturile Egiptului, un alt frate de cruce al vagabondului Panait Istrati.
 
III
Estera Perlmutter
 
Estera era unica fată a Perlmutterilor și asemeni celorlalți frați și-a luat lumea în cap ”în împrejurări penibile pentru toți, dar fără vina cuiva”. Era diferită de toți Perlmutterii prin gusturile subțiri pe care le avea: o chinuia un dor nesfârșit de Frumos, de Adevăr și de Bun.  Cu aerul ei copilăros, Estera aspira la tărâmuri de vis în care ura, invidia, gelozia și toate nemerniciile sufltului omenesc nu existau. Era o muziciană înnăscută, plină de delicatețe și mintea ei țesea continuu vise inefabile în sunetele sonatelor lui Beethoven  care erau preferatele ei. În restul timpului, fata lui Avrum citea continuu fiind la fel de rafinată literată ca și muziciană. Era pe la sfârșitul secolului al XIX-lea când evreilor le mergea bine, în general, și Avrum chiar adunase o brumă de avere. Estera era o bună vorbitoare de limba română, știa puțină ebraică și înțelegea jargonul idiș pe care evreii occidentali îl disprețuiau. Ca orice fată bine educată vorbea și câteva limbi străine. Biata Rifca, când o vedea, își frângea mâinile de supărare că Estera era o pacoste cu toată învățătura ei, la casa unui evreu. Și supărarea ei avea un temei, desigur: știa că tot ceea ce nu intra în rândurile mediocrităților era sortit să sufere. Și la evrei, ca și la creștini, mediocritatea e la fel de feroce, cere răzbunare pe cel care iese din rutină și din tipare. Și cu toate că se credea profund evreică, Estera aspira la ”tot ceea ce era omenesc”, ce era în afara tabuurilor, găsind multă urâțenie și rigiditate în credința iudaică.
În plus, Estera era de o frumusețe răpitoare: chipul ei de-o distincție antică era luminat de doi ochi negri și migdalați și aureolat de un păr negru, lung și buclat, cu o talie zveltă și cu o ținută mândră. Taman ce nu-i trebuia după câte le avea în cap!
Avrum nu era mai bucuros de fata lui decât Rifca și ca să scape de necaz a convins-o să se mărite cu unul dintre cei mai faimoși bijutieri- ceasornicari din București, Iacob Haimovici, care era de două ori mai în vârstă decât ea.
Estera spera să găsească lângă el ceea ce nu găsise lângă ai ei, dar zadarnică i-a fost așteptarea. Nenorocirea a făcut că Avrum și-a pierdut averea în urma unei călătorii la Berlin și Haimovici începu să-l trateze cu dispreț. Estera a ajuns să fie tratată de el și de familia lui ca o femeie de nimic. În zadar încerca să se apere de ura  și de ipocrizia lor.
Vestea isprăvii  lui Schimke și a fugii  lui din  Alexandria,  precum și moartea lui Isaac au fost prea puternice pentru inima bietului Avrum și așa bătut de soartă. Între timp, nemairezistând vieții alături de Haimovici, Estera   fugise și ea la Cairo. Pentru grecul Sotir,  Estera era tot ce putea să închipuie frumusețea femeiască și-i păstra o profundă prietenie: făcea parte din categoria femeilor rasate care nu se asociau cu oricine.”...femeile simple n-au nicio poveste,” îi spunea  Sotir lui Binder când s-a dus să-i dea vestea morții lui Avrum. ”Ascultarea și fidelitatea nu sunt principalele virtuți ale nevestei model, pentru că atunci căsnicia turcească ar fi de invidiat. Dar turcul e un tiran: el ucide dragostea în inima femeilor ce i se supun. Și fără dragoste, nimic nu dăinuie, familia mai puțin încă decât orice asociere sentimentală. Pe chestia asta, ovreiul e un soț civilizat, nu e tiran. Așa că-i iubit, iubit în ciuda tuturor extravaganțelor sale - de cea mai bună dintre neveste: aceea care-i asigură bărbatului,  la vreo înfrângere, o afecțiune caldă, un adăpost reconfortant, iubirea. E singura garanție a unei căsnicii ideale și virtutea principală a nevestei, fără de care n-ar fi decât o amantă, adică o pasiune între o mie, peste care bărbatul poate da oriunde. Or, pasiunea nu-i dragoste, dar amantul poate deveni soț.” 
Avrum o măritase pe Estera să scape de povara unei eventuale rușini - îi făcuseră băieții destule și spera ca prin măritiș să-i treacă fumurile din cap. Din păcate, socoteala lui n-a mers: Estera a făcut ca toate lucrurile să meargă anapoda în casa ceasornicarului, una dintre cele mai tadiționale case evreiești. În primul rând, s-a opus tuturor și a luat singură în mâini frâiele gospodăriei, a schimbat mobila pe care o considera desuetă și a făcut din casa Haimovicilor casă deschisă în care avea acces toată intelighenția evreiască a târgului. Bietul Iacob Haimovici a devenit o păpușă în mâna Esterei. Printre cei care au avut acces în casa ei a fost și kir Sotir, tânăr și frumos la acea vreme, citit, bun cântăreț la flaut și cu o avere destul de mare primită moștenire de la un unchi. Ca orice grec, Sotir avea un cult pentru prietenie și de Estera îl lega o veche afecțiune încă de pe vremea copilăriei ei și așa au rămas prieteni pe viață.  Cu toate că era frumoasă ca o zeiță, Estera își alegea anturajul fără să ia în considerație fizicul omului. Îi domina pe toți fără să-i umilească. Dar, iată că printre vizitatorii și obișnuiții casei apare elvețianul Armand Blum, iar întâlnirea dintre cei doi a declanșat un adevărat uragan de sentimente. Spirit erudit, estet, compozitor, și muzician desăvârșit, frumos fizic și elegant, Armand Blum i-a luat mințile .  Ceea ce n-a văzut ea era faptul că omul suna ca o tinichea goală pe dinăuntru: egoist și lipsit de empatie nu se punea decât pe sine în centrul atenției.  
Sigură pe ea și pe drepturile ei, Estera făcu imprudența să-și servească familia într-o seară cu mâncare nepotrivită fără să-i pese de reacția lor. Pentru ea viața trebuia să ofere ori tot, ori nimic. Atitudinea ei curajoasă avea s-o ducă la gestul necugetat de a-și părăsi familia chiar dacă avea un copil care abia împlinise un an.  Așa a reîntâlnit-o kir Sotir, întâmplător, pe străzile Londrei. Din nefericire, fugise cu elvețianul care nu avea niciun respect pentru ea, deși copilul era al lui. Acum, ajunsese la Londra ca reprezentantă a firmei lui de ceasornice și spera să strângă suficienți bani să se poată desprinde dintr-o relație cu un om lipsit de inimă. 
Viața Esterei, fata lui Avrum,  care fugise în lume  cu un necunoscut sperând  că găsise bărbatul ideal se schimbase radical. Acum,  era la Cairo și Sotir, bunul ei prieten,  a hotărât s-o viziteze.    Își deschisese un magazin de antichități și chiar dacă viața trecuse peste ea își păstrase aerul de regină, frumusețea și grația din prima tinerețe. Sotir îi adusese o poză de-a fetiței și dezlegarea să vină s-o ia câtă vreme Rifca îmbătrânise și rămăsese singură. Hanăle îi semăna foarte mult la cei cinsprezece ani ai ei și părea  copia fidelă  a Esterei. Cei doi vânători de visuri s-au apucat să-și povestească iluziile și deziluziile vieții. Și dacă Estera se resemnase, Sotir încă mai credea că partea cea mai frumoasă a vieții rămâne visarea și nu realitatea plictisitoare. Estera își luase porția de suferință și de iubire  de la viață. După cinci ani de stat la Londra, a strâns suficienți bani să ajungă în Egipt. Iar destinul i-a scos în cale omul la care toată viața visase: deși era englez pur sânge, inima lui se afla la locul ei. Era John Edwards, egiptolog, erudit și modest, plin de toate slăbiciunile omenești pe care le recunoștea cu subtilă ironie, dar integru și, lucrul cel mai important:  un generos! 
”Viața îi spusese el Esterei, și cea mai umilă, este un lucru miraculos și mult, mult mai uluitoare decât opera de artă cea mai izbutită.. N-ai dreptul să te entuziasmezi pentru ceea ce iese din mâna omului, dacă uiți sau disprețuiești omul, imagine a lui Dumnezeu. Pentru că orice om este creator de viață și contribuie, prin credința sa, la triumful Binelui...! Viața e singura operă divină. Totul poate fi refăcut, numai ea nu! Și, în univers, nimic nu e mic, nimic nu e mare!”
Îndrăgostită nebunește de sufletul lui mare, Estera i-a oferit toți banii pe care-i strânsese pentru a-și continua cercetările. Bărbat de onoare, John Edwards i-a acceptat oferta cu condiția să se căsătorească, măcar să meargă împreună la pagubă căci de câștig nu putea fi vorba din cercetare. S-au pierdut amândoi printre ruinele piramidelor și au început să scrie poemul vieții lor cu ieroglife de aur. ”Pentru că înțelepciunea e una-universală- iar minciuna e multiplă și variază cu timpul și cu locul”, îi spusese el. Printre altele, John a introdus-o în tainele antichității, ale esoterismului și ale egiptologiei. În viziunea lui, Israelul deținea cheia lumii antice, dar nu știa s-o utilizeze, iar în nisipurile Egiptului găsise răspunsul la multe enigme ale poporului lui Israel. Lumea nu va fi mai bună decât atunci când se va face pace atât în cer cât și pe pământul Ierusalimului. Estera devenise un discipol supus și ascultător și avea  motive temeinice gândind la erudiția Maestrului. Muzica îi unea în aceeași măsură și Beethoven era compozitorul preferat al amândorora. ”Iată prieteni ai oamenilor, exclama Edwards ascultând muzica lui. Să vrei să le găsești, cu orice preț, semeni, în sărmana noastră viață cotidiană, și să-i introduci în intimitatea noastră, ar fi o profanare. Să încercăm să-i egalăm spiritualizând sentimentele noastre, însănătoșindu-le. Lumea are nevoie de sănătate!”
Dar John nu era generos doar cu Estera. Peste tot pe unde colindase Egiptul, de la Cairo la Asuan, era cunoscut printre felahi ca ”hauaga coes” (boierul cel bun). Era iubit și de muncitorii lui și nu accepta pentru nimic în lume decăderea ființei umane aflată în nevoie, decădere care se datora mai marilor lumii avizi de avere și de lux. Din nefericire o stupidă criză de apendicită  i-a adus sfârșitul, inima lui cedând în timpul operației. Înainte să moară i-a lăsat Esterei drept moștenire numele lui celebru, o colecție de antichități și un sfat: ”să nu fii niciodată neîncrezătoare în semenul tău! Fii sinceră! Neîncrederea e arma celui slab. Cei tari n-au de ce se teme. Nu-l faci pe om mai bun apropiindu-te de el ca de un lup. Așa că, fii sinceră, Estera mea, și spiritul meu va fi veșnic lângă tine.”
Între timp, s-a prăpădit și Rifca și kir Sotir a îndeplinit încă o dată rolul unui sol care avea greaua misiune să clădească punți acolo unde viața lăsase în urmă un gol. Hanăle trebuia să ajungă la Estera pentru că reb Zalman se pregătea și el de plecare la cele veșnice. Aceasta a fost povestea frumoasei Estera Perlmutter căreia destinul i-a oferit, în cele din urmă, materializarea unicului și marelui ei vis de-a întâlni un om adevărat cu care să împartă preaplinul ei de viață. Și aceasta a fost o minune pentru că o astfel de întâlnire se petrece atât de rar precum se plămădesc cele mai frumoase, mai fascinante și mai rare diamante.
Chiar înainte să scrie ”Familia Perlmutter” împreună cu prietenul său Josua Jehuda, Panait Istrati publicase o notă la povestirea Musa (publicată în Viața Românească, octombrie, 1925) în care semnala intenția de a scrie un volum intitulat ”Momente din viața mea printre evrei”. Avea, cum am mai spus, o imagine înflăcărată a lui Isaac Perlmutter, intenționând să facă din el un personaj de mare forță care știuse să înfrângă nebunia destinului. N-a fost să fie. Mândra  Estera, în schimb,  a întruchipat   o  veritabilă regină, care s-a înfrânt pe sine și propriu-i destin fiind răsplătită cu o mare și adevărată iubire. Multe din propriile experiențe de viață ale lui Istrati se oglindesc în acest roman. Crâșma lui moș Binder chiar a existat în Cairo și a fost un adevărat azil pentru mulți oropsiți ai vieții.
Deși nu s-a bucurat de succesul de presă al celorlalte scrieri istratiene, ”Familia Perlmutter”, alcătuit din  poveștile de viață a celor trei copii ai Perlmutterilor este un roman ca o simfonie plin de poezie și cu un puternic mesaj umanist. Pe bună dreptate afirmă Mircea Iorgulescu:  ”două valori sunt fundamentale în lumea prozei lui Panait Istrati: ”sufletul” și ”libertatea”, în formularea eroilor înșiși, a căror existență se desfășoară întotdeauna în sensul căutării și afirmării lor pătimașe.” Și, da, prin fervoarea etică Panait Istrati e ”mult mai aproape de Dostoievski decât de Gorki”, fiind ”un neliniștit căutător al orizonturilor comuniunii și fraternității umane, bazate pe iubire și adevăr”.
 
15.08.2021
M.S.
Bibliografie: Panait Istrati, Opere alese VI, Ed. Minerva, 1974
 

Cenaclu Literar: