Nick Sava- Manuscrisul

Nick Sava- Manuscrisul

 

 

„Acum, după ce am frînt pîinea împreună, putem vorbi”, spuse Călugărul. El, şeful tribului Călugărilor, era singurul în drept să se numească aşa. Tot la fel, omul care stătea la masă în faţa lui, era îndrituit să fie Învăţătorul. La masă mai erau trei învăţători şi doi călugări.

„Mulţumim pentru primire, pîine şi adăpost, iubite frate”, răspunse Învăţătorul. „Acum e vremea să ne spui de ce ne-ai chemat.”

Veniseră, cale de patru zile, la această comunitate a tribului Călugărilor. Nu era numeroasă, pe lîngă cei trei prezenţi mai erau cinci pe cuprinsul Comunităţii. Aşa o numeau ei, deşi, în discuţiile dintre ei, îi spuneau „biserică”. Aşa cum învăţătorii îşi numeau comunitatea „şcoală”. Cuvinte vechi, cărora cei mai mulţi le pierduseră semnificaţia. E drept, Călugării aveau multe astfel de comunităţi puţin numeroase în multe locuri, pe sub munte şi chiar în cîmpie, cel mai adesea prin preajma altor comunităţi umane.

„Iubite frate Învăţătorule, v-am chemat drept recunoaştere şi cinstire a cunoştinţelor voastre de carte.”

„Şi voi le aveţi, frate.”

„Şi noi, dar nu ca ale voastre. Noi cunoaştem mai bine sufletul omului, îl ajutăm în încercările lui de a supravieţui în lumea asta ostilă. Dar noi am pierdut cunoştinţa cărţii!”

Învăţătorul dădu trist din cap. Şi ei uitaseră. Oh, ce mult uitaseră. Din vechile cunoştinţe rămăseseră mai ales tradiţii şi amintiri... Îşi făceau însă datoria faţă de oameni, învăţîndu-le copiii pentru a-i pregăti pentru viaţă.

„A ajuns unul din fraţii mei la o „mînăstire”. Ştii ce-i aia, nu?”

Învăţătorul dădu din cap afirmativ: „Un fel de „biserică”...

„E părăsită de mult timp. Poate chiar de la Apocalipsă. E o ruină, acum.”

Învăţătorul dădu din nou din cap. Ştia, văzuse multe ruine la viaţa lui, a călătorit mult în lung şi în lat pămîntul. Desupra unor ruine trăiau acum noi comunităţi...

„Nu trăieşte nimeni acolo”, îi răspunse, parcă, gazda. „O ruină, cum ţi-am spus. Fraţii mei au rămas acolo peste noapte. Apoi au cercetat ruinele, se gîndeau că poate e loc potrivit pentru o nouă comunitate. Peste dealuri, de jur împrejur, sunt cîteva comunităţi: a Oierilor, a Lemnarilor, chiar a Ţăranilor. Şi nu departe e una a Poliţienilor. E un loc bun, între dealuri, la adăpost de vînturile iernii dinspre nord... Îi zice Putina. Sau Putona... Ai citit de un astfel de loc? Ai auzit de el?”

„Putină este un vas al Oierilor. Fac în el unt, sau brînză. Zici că sunt Oieri pe-acolo, mai ştii?... În Ţara de Sus? Hm... Era pe-acolo o ctitorie domnească, îi zicea Putna...”

„De-a Domnilor?”

„Un alt fel de domni... Asta a fost de mult tare. Ei nu au ajuns să locuiască în comunităţile numite Oraş... Spune mai departe, frate Călugăre.”

„Cercetînd ruinele, au dat de o chilie. Şi acolo au găsit un cufăr din lemn. Ca de obicei, părţile metalice dispăruseră, măcinate, dar cufărul era altfel întreg. Şi în el au găsit nişte manuscrise!”

Învăţătorul deveni dintr-o dată interesat. Ruine se aflau în toată Ţara, şi în Ţările din jur. La Apocalipsă, mai bine de cinci veacuri în urmă, acea armă blestemată a distrus toate lucrurile „artificiale”, făcute de mîna omului. Mai mult, făcute din materiale care nu erau naturale, date de Zeu. Aparţineau Nenumitului, ziceau oamenii. Şi atunci, tot ce a fost metal, plastic, cu alte cuvinte, „artificial”, a fost distrus. Au dispărut armele, cu ele, armatele şi, odată cu toate acestea, civilizaţia. Au rămas numai lucrurile din lemn şi piatră, şi partea de produse agricole care creşteau natural. În nebunia ce a urmat şi a foametei grozave, supravieţuiseră puţini oameni. Printre ei, Oierii, Ţăranii... ici şi colo vreun învăţător, vreun preot, vreun călugăr. Chiar şi cîţiva Domni, orăşeni care ştiuseră să părăsească imensele cimitire în care se transformaseră oraşele. Întîlnise odată un Doctor. Şi Poliţienii, desigur, deşi lor li se adăugaseră şi Militari. Pe lîngă rîuri trăiesc Atamanii, cei ce pescuiesc.

Dar manuscrise se găseau extrem de rar. Poate pentru că, înainte de Apocalipsă, nu se mai scriau cărţi. Poate că oamenii nu le mai citeau. Ştia că pe atunci, mai bine de cinci veacuri în urmă, toată înţelepciunea omului era pusă pe nişte maşini din plastic şi metale, cu memorie artificială. Şi ele dispăruseră odată cu civilizaţia artificială. Cu ele, înţelepciunea. „Şi cărţile?”, ţine minte Învăţătorul că-şi întrebase Învăţătorul, la vîrsta pe cînd era încă un copil fără tuleie. „Şi cărţile. Că ele erau făcute din „hîrtie”, un material artificial. S-au descompus, s-au topit, iar scrisul de pe ele s-a pierdut...” „Dar mai sunt cărţi, le păzim ca pe ochii din cap!” „Te înşeli. Nu mai sunt cărţi, mai sunt manuscrise. Ele au fost scrise cu tuş natural pe piele de viţel, naturală. Ele se mai păstreză, deşi unele sunt mai vechi de o mie de ani.” Şi acum, Călugărul amintea de manuscrise!

„Şi vrei să mi le dai mie?” întrebă, cu teamă parcă.

„Poate. Trebuie mai întîi să le descifrezi, dacă poţi. Cu grijă, manuscrisele se pot distruge oricînd... Şi dacă nu au înţeles religios, de importanţă pentru noi, sunt ale voastre. Pînă la urmă, şi noi, şi voi facem o muncă importantă. Dacă nu suntem în rîndul animalelor şi sălbaticilor, e şi datorită nouă!

Aşa e. Puţina învăţătură salvată în memoria Învăţătorilor, dar şi a Călugărilor (cărora li se alăturaseră Popii/Preoţii), Doctorilor, Ingenierilor din Sud, făcuse ca oamenii să nu-şi înceapă drumul ascendent al civilizaţiei chiar din comuna primitivă. Reinventaseră agricultura, ceramica – dar nu prelucrarea metalelor. Pentru unelte şi scule foloseau piatra, cornul, osul. Nu era uşor, dar arme nu făceau. Amintirea Apocalipsei era încă prea proaspătă în memoria colectivă.

Călugărul scoase de sub masă o cutiuţă din lemn lăcuit. Din ea, scoase cu grijă cîteva ghemotoace de pergament, înnegrite de timp şi mucegai.

„Erau mai multe. Ca de obicei, hîrtia era descompusă. Dar, într-un fel, asta a salvat pergamentele. Mucegaiul care s-a pus pe ele datează de cînd au fost scoase din cufăr. De aceea trebuie să facem repede ceva cu ele, înainte să se distrugă.”

„Noi avem nişte lacuri obţinute din răşini”, spuse Învăţătorul. „Dacă le tratăm, le putem salva.” Călugărul încuviinţă, auzise şi el de aceasta. „O să umblăm cu grijă cu ele, sunt prea importante pentru toţi.”

Învăţătorul se aplecă şi luă cu grijă în mînă unul din pergamente. Era doar o foaie. Fusese răsucită sul, dar greutatea altor obiecte îl turtise. Cu grijă infinită, desfăşură manuscrisul pînă apăru scrisul.

- Înţelegi? întrebă şoptit, Călugărul.

Învăţătorul făcu un semn tovarăşilor lui. Unul din ei scoase din sac două vergele de lemn de corn, grele, prismatice. Le aşeză cu grijă de fiecare parte a pergamentului, pentru a-l menţine deschis. Alt învăţător scoase din sacul lui o cutiuţă în care era un lichid transparent, puţin gălbui. Cu o pensulă lată, dar fină, întinse lichidul pe suprafaţa documentului.

„Culoarea va dispărea, la uscare, zise Învăţătorul. Şi pergamentul se poate răsuci la loc, în sul, fără ca pelicula să crape. Acum nu se mai distruge... Am făcut de multe ori acest lucru. Avem documente vechi de cîteva sute de ani... Acum, să vedem ce fel de scris este... Hm, nu cred că e religios.”

„De unde ştii?” întrebă Călugărul întristat. Nu au prea multe manuscrise religioase. Şi s-au pierdut atăt de multe tradiţii... Oamenii nu mai cred – sau au început să creadă în zeităţi noi. Pentru ei e mai importantă supravieţuirea, decît viaţa de apoi. Şi călugării au uitat atît de mult, că nu mai ştiu riturile. Manuscrise din care să înveţe cele uitate ar ajuta atît de mult...

„Uită-te şi tu. Scrisul nu este ca cel din est, ca la ruşi. Nici ca la greci. Pe timpul cînd Putna era mînăstire, manuscrisele religioase se scriau cu astfel de alfabet – li se spunea „Chirilesc”, dacă nu mă înşel. Avem cîteva manuscrise de-acelea...”

„Pot să vă rog să îmi permiteţi să le copiem şi noi? Pentru credinţa noastră e important!”

„Da”, gîndi Învăţătorul, „dar pentru omenire, în general, e important?” Ştia, din diferite scrieri, că religia a fost un lucru rău. Într-un fel sau altul, şi-a avut şi ea rolul în Apocalipsă, în distrugerea civilizaţiei umane. Pe de altă parte, ştia că nu se pot împotrivi religiilor. Oamenii sunt însetaţi de credinţă, dacă n-o vor găsi în cea veche, vor inventa una nouă. Poate chiar mai rea!

„Da, o să vă ajutăm să le copiaţi. Aveţi însă grijă ce învăţaţi din ele. Sunt trunchiate, se pot înţelege lucruri bune şi lucruri rele. Depinde ce vrem să-i învăţăm pe oameni.” Călugărul dădu, gînditor, din cap.

„Şi asta?”

„Acest manuscris este mai nou. Poate nu cu mult înainte de Apocalipsă. Foloseşte scrisul folosit la acea dată în Ţară.”

„Poţi să îl descifrezi?”

„Cred că da. Sunt învăţat mai mult cu textul tipărit, deşi s-au păstrat extrem de puţine documente. Ăsta e scris de mînă... Ia să vedem... Hm... Să încerc să îl citesc. Ascultaţi:

 

Tu rămîi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

 

Liniştea căzu în chilie. Apoi, Călugărul spuse:

„Cred totuşi că e un text religios. Precis a fost scris de un învăţat din mînăstire, poate chiar de un profet.”

„Poate ai dreptate, spuse Învăţătorul. Sau poate un înţelept care a stat o vreme, pentru linişte şi meditaţie, la călugări.”

„Sau poate un nebun”, completă alt Învăţător.

„Poate...” repetă, gînditor, Învăţătorul.

Cenaclu Literar: