„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”

(Constantin Brâncuşi)

Uneori, anumite atitudini, comportamente  care depășesc puterea de înțelegere a oamenilor obișnuiți sunt catalogate drept  prostie.  Prin anii inocenței s-au întâlnit pe terenul de fotbal două echipe – una din prima ligă, dintr-un oraș mare, cealaltă formată din amatori, dintr-un târgușor amărât. Se pare că profesioniștii au vrut să-și îmbunătățească starea de spirit. Scorul ajunsese undeva pe la 20-0. Dar...echipa din târgușorul prăfuit și uitat de lumea avea câțiva susținători cu suflet mare de aceea chiar și la acel scor, din tribune, unul dintre suporteri, deloc descumpănit, striga cât îl țineau bojocii:
- ”Dorohoiule, arată tot ce știi!”

Am zâmbit și eu în sinea mea, dar nu gândind la ”prostia” suporterului, ci gândind chiar la mine. Când ajung la fundul sacului, îmi spun cu multă ardoare și, desigur, cu umor: ”Dorohoiule, arată tot ce știi!”. În sensul de a rezista și de a lăsa răul să curgă la vale cu apele 

Nu știu dacă are vreo legătură sau nu, gândul m-a dus la Vasile Lovinescu și la hermeneutica asupra câtorva snoave ale lui Ion Creangă.

În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune Vasile Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică încadrându-le alături de alte specii ale literaturii populare într-o comoară inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales în cazul unor specii considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul hermeneuticii.

„Nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul - ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este ”reprezentativ”, are o calitate simbolică, existenţială, firească... A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan superior.”

Aşdar, nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul interpretează două snoave ale ilustrului povestitor, Ion Creangă.

În ”Prostia omenească” acţiunea se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil, înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mama acesteia se pornesc pe bocit: în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea altor aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

Astfel, creştinul nostru, mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oul filosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. „Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru ”deştept”, care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei - lucru comun, obişnuit - prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.

Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale carteziene.

Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare?

Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se orientează după raţionamente logice.

Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.