Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu

Personalitate marcantă în cultura română, Garabet Ibrăileanu a văzut lumina zilei într-o familie de armeni, la 23 mai 1871, în oraşul Tg. Frumos. La vârsta de 5 ani rămâne orfan de mamă, al cărui chip îl evocă mai târziu în romanul „Adela” (1933) şi în „Amintiri din copilărie şi adolescenţă” (apărut postum în 1937). În 1887 se stinge din viaţă şi Teodor Ibrăileanu, tatăl scriitorului. Marcat de pierderea părinţilor, pe fondul unei sensibilităţi accentuată de sărăcia în care trăia, copilul visător încă mai găseşte resurse de a se refugia în lumea miraculoasă a basmului: „în toate direcţiile mi se părea că se sfârşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.” Între 1890şi 1895 îl găsim student al Facultăţii de Litere din Iaşi, perioadă în care începe colaborarea cu diferite publicaţii. Prin publicarea studiului „Spiritul critic în cultura românească” (1909), Ibrăileanu devine „un important precursor în filozofia culturii.” Tema de cercetare: ”dinamica fenomenului cultural din România între 1840-1880”, perioadă în care se puneau bazele statului român modern. Între 1906-1933 va fi un asiduu îndrumător al revistei „Viaţa Românească” unde, printr-o activitate excepţională, orientează literatura vremii către realism. Deşi adept al sincronizării culturii naţionale cu cea majoră europeană, nu respinge în totalitate ideile poporaniste, dar nici nu cade în eroarea de-a idealiza ţărănimea.
Pornind de la faptul că limita iniţială de manifestare a spiritului critic în cultura română este anul 1840, atunci când „influenţele culturii apusene se simt în toate aspectele vieţii româneşti”, autorul acreditează ideea că aceste influenţe s-au manifestat într-un spaţiu lipsit de tradiţii. „Acest studiu”, afirmă el, „are de scop să urmărească spiritul critic prezidat la redactarea culturii în ţările române.” Singurele manifestări demne de luat în seamă, premergătoare anului 1840, au fost cronicile, opera lui Dimitrie Cantemir şi folclorul ca fenomen de manifestare în lumea satului. Potrivit ideii spengleriene, că fiecare cultură este purtătoarea unei esenţe a cărei revelare este inevitabilă, Ibrăileanu consideră esenţiale cele două momente în evoluţia spiritului critic din cultura română. Influenţa unei culturi străine asupra culturii autohtone se poate manifesta în toate domeniile recurgând la spiritul critic, adică la o selecţie potrivit nevoilor poporului.
Pe bună dreptate, consideră anul 1840 un început, deoarece, în Introducţiunea de la Dacia literară se pune în discuţie imitaţia din alte culturi, cu discernământ şi cu limite totodată. În domeniul strict al criticii literare, iată ce spunea Kogălniceanu: „Ei bine, într-o asemenea epohă, când se publică atâtea cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sama la persoana şi la starea autorilor.” Aşadar, se trecuse de acel „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” al lui Heliade Rădulescu.
Sincronizarea spiritului critic din cultura română cu cel european se va produce odată cu programul–manifest al junimiştilor: „Din momentul în care se recunoaşte că suntem în transiţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea Criticii şi se osândeşte lenevirea care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă.” „Cine însă fără critică poate păşi în siguranţă?... Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului.” Se pare că în privinţa cosmopolitismului din Muntenia, a latinismului din Ardeal şi a spiritului critic veritabil instituit în Moldova, Ibrăileanu avea dreptate. Cum altfel poate fi explicată „direcţia nouă” dată culturii începând cu gruparea din jurul Daciei literare şi continuând cu cea a junimiştilor din preajma Convorbirilor literare?
Punând faţă-n faţă cele două grupări, constatăm câteva deosebiri esenţiale. Dacă Alecu Russo, Kogălniceanu, Alecsandri erau formaţi la şcoala liberalismului apusean - pe care-l şi susţineau -, junimiştii, în frunte cu Maiorescu, sunt mai degrabă conservatori. Asta în materie de ideologie. În privinţa limbii şi-a literaturii, vechea şcoală a luptat mult împotriva „stricătorilor de limbă” şi a influenţelor străine în literatură, fără nici un discernământ. Maiorescu şi junimiştii au luptat mai mult împotriva prostului gust, a facilului, a lipsei de talent, sau a lui „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”
Prin grea cumpănă a trecut limba română sub influenţa latiniştilor şi a lui Eliade, care, spre senectute, căuta cu orice preţ să schimbe limba. Un rol important în conservarea specificului românesc al limbii române îi revine lui Alecu Russo, care a adus serioase argumente atât împotriva celor ce stricau limba cât şi împotriva imitaţiilor servile: „Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuiesc o literatură, ş-ar fi păzit tăcere dacă oareşcare socotinţi judecătoreşti ale d-lui D.G. nu l-ar sili o dată pentru totdeauna a-şi da opinia sa asupra criticei de faţă, precum ş-asupra celor ce critică, spre învăţătură pe viitorime.”
Garabet Ibrăileanu evidenţiază importanţa paşoptiştilor în instituirea spiritului critic din cultura română, precum şi contribuţia lui Maiorecu şi-a junimiştilor care au dat valoare ştiinţifică noii direcţii prin care Estetica devine esenţială în evaluarea unei opere. Se pune în discuţie şi plagiatul. Dacă la începutul culturii noastre nu era considerat drept un furt, scriitorii de la începutul secolului 19, menţionând doar „luat din alte limbi”, sau nici măcar atât, cei de la Convorbiri literare şi de la Contemporanul încep să vorbească cu dispreţ despre plagiat, ca despre o încălcare a moralităţii în actul de creaţie. Prin scrierile sale, Maiorescu a îmbrăcat într-o haină logică direcţiile de dezvoltare ale culturii. Şi totuşi, esenţială în instituirea spiritului critic în cultura română rămâne vechea şcoală, cea a paşoptiştilor. Pe bună dreptate afirmă Ibrăileanu că într-o ţară mică precum Moldova, cu un public intelectual restrâns, apăreau publicaţii precum România literară, Dacia literară, Propăşirea, Steaua Dunării - într-un tiraj de aproape 500 de exemplare. Tiraj foarte mare pentru acele vremuri şi pentru climatul cultural de atunci.
Aşadar, comparând cele două momente esenţiale din evoluţia spiritului critic, Ibrăileanu ţine să aducă în prim-plan ideea că o personalitate „devine reprezentativă atunci când are un temperament şi o cultură potrivită cu epoca sa”. Este o idee nouă referitoare la elită. „În mişcarea politică cumpătată din Moldova de la 1840 până la 1860, numai un om ca Kogălniceanu, cu cultura lui franceză şi germană dinainte de 1848, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clară, cu voinţa lui de fier, a putut deveni reprezentativ, dându-ne pe acel om de stat (Cuza) care apus bazele României moderne. În epoca de decepţie şi reacţie numai un om ca d. Maiorescu, cu cultura germană de după 1848, cu temperamentul său rece, cu frica sa de entuziasm - parcă sentimentul ar fi o slăbicune - cu mintea sa cumpănitoare, cu inteligenţa sa remarcabilă, cu cultura sa întinsă şi variată, cu firea sa sterilă de concepţii şi de simţiri - de unde atitudinea sa dispreţuitoare şi negativă - numai un astfel de om putea deveni reprezentativ.” În continuare, Ibrăileanu se ocupă de manifestarea spiritului critic în operele scriitorilor: C. Negruzzi, V. Alecsandri, Eminescu, Al.Odobescu, Caragiale. Dacă pe paşoptişti îi consideră spirite revoluţionare, mânate de dorinţa de renovare a societăţii şi a culturii, pe junimişti îi consideră reacţionari, din punct de vedere ideologic, avînd o „puternică tendinţă de rezistenţă la inovaţiuni”, dar spirite lucide, cu contribuţii esenţiale în evoluţia culturii româneşti. Atât Negruzzi cât şi Alecsandri constituie o punte de trecere între şcoala veche paşoptistă şi cea nouă junimistă, care prin spiritul critic din piesele lor de teatru iau atitudine împotriva „stricătorilor de limbă”: aşa în „Muza de la Burdujeni” „Iorgu de la Sadagura” sau în ciclul Chiriţelor - care reprezintă începuturile comediei româneşti.
Cu Eminescu, spiritul critic capătă noi accente. Format la şcoala germană şi adept al junimismului, poetul a făcut destul de puţine referiri în ceea ce priveşte limba (nu se considera de specialitate) şi chiar în ceea ce priveşte literatura. Mult mai accentuată a fost critica lui referitoare la relaţiile sociale. Nu mă voi opri asupra capitolului pe care Ibrăileanu i-l dedică poetului, pentru motivul unei abordări destul de simpliste. Spiritul critic eminescian are valenţe cu mult mai profunde decât cele evidenţiate de Ibrăileanu. Trecând în Muntenia, consideră că aici spiritul critic a fost mai puţin manifest: Alexandrescu, Ghica, Bălcescu, Eliade au fost mai degrabă nişte modele pentru contemporanii lor prin exemplul propriu şi nu prin abordarea critică a faptelor.Un adevărat spirit critic îl consideră pe Al. Odobescu mai ales prin vehemenţa cu care intră în polemică cu latiniştii: „Autorii dicţionarului (Laurian şi Maxim) nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă; nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut până-n prezent”, ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină, o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Da noi scriem pentru cei de azi şi nu pentru cei din trecut. Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă.” În sfârşit, Caragiale reprezintă pentru Ibrăileanu spiritul critic dus la extrem, iar opera sa este oglinda vie a societăţii româneşti în profunzimea ei, pentru eternitate. Puţini exegeţi ai operei caragialiene au surprins esenţa satirei sale: „Mahalaua pe care o satirizează Caragiale, nu e o categorie socială, clasa de mici burgheji, de mici funcţionari, care stau în suburbie, şi ale căror mijloace materiale, ca şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua, pe care a satirizat-o Caragiale, e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz din multe categorii sociale:şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar progenituri din clasa nobilă.”
În încheiere, întru-totul de acord cu Ibrăileanu şi ţinând cont şi de realităţile contemporane, putem afirma, că am vrut ori n-am vrut, evoluţia României stă în primul rând şi va sta în continuare sub semnul celor două teorii susţinute de Eugen Lovinescu; cea a imitaţiei şi cea a sincronizării la cultura apuseană. Dar asimilarea culturii europene se cere să se facă în primul rând cu discernământ critic. Imitatorii fără rezerve ai culturii europene, ca şi cei care au fost refractari oricărei activităţi novatoare, au greşit iremediabil. De aceea, consideră autorul, că o atitudine ca cea alui Kogălniceanu, care pe de o parte e partizanul noului, iar pe de alta promovează valorile tradiţionale, nu poate fi decât benefică. Atât liberalismul muntean cât şi junimismul moldovenesc sunt direcţii ideologice care au contribuit enorm la evoluţia culturii româneşti. Atunci când spiritul novator face rabat de la spiritul critic, nu se întâmplă decât o imitaţie lipsită de valoare, care poate duce în esenţă la o criză profundă a societăţii respective. O simţim clar pe pielea noastră, cei care suntem contemporani celor 20 de ani de „bâjbâială” între spiritul liberal european şi conservatorismul tradiţional românesc.
De o fineţe intelectuală excepţională, studiul lui Ibrăileanu sclipeşte prin observaţiile scăpărătoare, în ciuda multor inadvertenţe. Mai târziu, Adrian Marino va considera ca şi Ibrăileanu că perioada paşoptistă a fost definitorie pentru evoluţia României pe drumul modernismului european. În limitele ideilor promovate de Ibrăileanu, consider că la momentul actual cultura românească a intrat într-o nouă etapă critică după care va urma, cu siguranţă, o limpezire a apelor. Falşii proroci n-au decât să plângă cu lacrimile Casandrei pieirea Troiei, eu încă mai cred în valorile culturale româneşti. Parafrazându-l pe Noica, în ultima vreme au apărut mulţi nihilişti închipuindu-şi că aruncă în aer poprul român cu adevărurile tunate de ei, iar poporul le-a răspuns: „che bella voce!

 

(Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească)

 

 

Cenaclu Literar: