Robert Schumann

Robert Schumann

 

 

 Introspectiv, idealist, inovator, critic, adept al noului și în același timp având la temelia creației sale  vechile forme, Robert Schumann a fost primul compozitor care s-a desprins în totalitate de clasici. Având o cultură solidă și bun aliat spiritual al literaturii, Schumann a pus bazele unei noi estetici   din care avea să răbufnească expresionismul.  De la bun început, nu s-a cantonat în anumite forme muzicale fixe - sonate, simfonii, variațiuni, așa cum făceau contemporanii săi, pentru el mult mai importantă fiind culoarea, sugestia, aluzia, starea sufletească, emoțiile pe care personalitatea lui pură putea să le transmită publicului. Muzica  lui stranie avea un aer capricios, părea  fără formă, arhaică, de parcă ar fi fost desprinsă dintr-un vid. Strâns legată de poezie, pictură și estetica romantică, nu anunța  nimic bun pentru academicienii și pedanții Europei care, văzând în ea un semn de degenerescență, au început să-l critice.

Acest om delicat, liniștit, generos și mare iubitor de frumos părea să se fi născut numai și numai pentru a face muzică. Marea lui sensibilitate avea să-l înalțe și să-l distrugă în același timp.

S-a născut pe 8 iunie 1810 în micul orășel Zwickau din Saxonia și ursitoarele  i-au menit de la bun început o sensibilitate mult deasupra oamenilor de rând, simțuri anormal de ascuțite și o forță de percepție a realității care, în timp, a dus la pierderea controlului. El însuși povestea că pe când era copil a stat o noapte întreagă la pian cântând o serie de acorduri și plângând continuu. Îl iubea enorm de mult pe Schubert  și moartea acestuia l-a făcut să plângă zile în șir. Tatăl său, August, la fel de timid și de retras ca și el, era librar în micul orășel și pe lângă faptul că vindea cărți a publicat în germană operele complete ale lui Byron și Scott. Îi plăcea să stea în biroul lui, să fumeze pipă și să scrie povești de iubire. Emilia, una dintre surorile compozitorului, a fost marcată de această  labilitate psihică care îi bântuia pe toți membrii familiei și  s-a sinucis. August a murit când Robert abia împlinise 16 ani și a lăsat în urmă o bibliotecă vastă și nu e de mirare că tânărul compozitor  avea o mare pasiune pentru citit. Îi plăceau mai ales romanticii- E:T.A Hoffmann, Clemens Brentano, Novalis, Ludwig Tieck și, în mod special, Jean Paul, un mare vizionar ale cărui scrieri le devora, pur și simplu. ”Sunetul, scria Jean Paul, strălucește ca zorii zilei și soarele răsare sub forma sunetului; sunetul năzuiește să răsară în muzică, iar culoarea este lumină.”  ”Dacă toată lumea l-ar citi pe Jean Paul, îi scria Schumann unui prieten, am duce-o mai bine, dar am fi mai nefericiți . Uneori îmi acoperă mintea cu nori, dar curcubeul păcii și forța firească a omului îmi aduc în ochi lacrimi dulci, iar inima trece printr-un calvar purificator.”

 Primele încercări artistice ale lu Schumann s-au manifestat, surprinzător, în literatură. A învățat să cânte la pian, așa cum s-a inițiat în poezie și proză, de unul singur. La moartea tatălui său încă nu era sigur ce drum va alege în viață – în literatură sau muzică. Mama sa avea alte planuri pentru el și l-a trimis la Leipzig să studieze dreptul. Oraș mare, cu o viață culturală efervescentă, Leipzigul îl copleșea pe tânărul cu o personalitate atât de impresionabilă. Romantic prin excelență, își făcuse mulți prieteni cărora le cânta seara și le citea din Goethe, Byron, Shakespeare, Jean Paul, pagini întregi pe care le învățase pe dinafară. De la Leipzig a plecat la Heidelberg unde l-a cunoscut pe Justus Thibaut, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, profesor de drept care scrisese o carte de estetică muzicală și, desigur, era mare amator de muzică. Împlinise deja 18 ani și încă nu avea o instruire muzicală temeinică- era tot atât de amator în muzică precum în literatură. În 1830, întors la Leipzig îl cunoaște pe Friederic Wieck și începe studiul pianului cu el. Fiica lui Wieck, Clara, avea nouă ani și era considerată copil-minune pentru marile ei calități artistice, care,  în timp, s-au confirmat. Wieck a fost, pur și simplu,  entuziasmat de potențialul lui Schumann și i-a scris mamei acestuia promițându-i că în trei ani va fi unul dintre cei mai mari pianiști. ”Va cânta cu mai multă căldură decât Moscheles și îl va întrece pe Hummel prin măreția sa.”

Doamna Schumann nu s-a arătat prea încântată de noua opțiune a fiului, dar n-a prea avut ce să facă: Schumann s-a mutat acasă la Wieck și a început să-și dedice tot timpul studiului.  Pentru o vreme, ia lecții de compoziție cu Heinrich Dorn, dirijorul Operei din Leipzig. În 1831, tipărește prima lui compoziție, Variațiunile Abegg,  a cărei temă era inspirată de numele unei fete, iar în 1832, apare OP.2 Papillons. Capul îi era plin de muzică pe care începe s-o aștearnă pe hârtie cu frenezie  și intră în atenția publicului meloman odată cu publicarea primei sale cronici muzicale despre Chopin.

Se îndrăgostește de Clara și în 1837 se logodesc lucru care-l înfurie pe bătrânul Wieck pentru că el  se străduise și făcuse din Clara una dintre cele mai mari pianiste, iar acum se arunca în braele unui compozitor în buzunarele căruia fluiera vântul. În plus, Schumann nu era deloc binevăzut în cercurile muzicale: Chopin se amuza pe seama lui, iar Mendelssohn, care-i era prieten, nu găsea nimic bun în muzica lui. Nici  Liszt, care era idolul lui, nu reușise să-i cânte piesele și să le facă cunoscute.

Ca să-și justifice toate actele prin care voia să împiedice căsătoria, Wieck a răspândit zvonul fals că Schumann era alcoolic și nu se putea bizui pe el să-i dea fata. L-a defăimat cât a putut, a tot încercat s-o țină pe Clara cât mai departe de el, dar în zadar. Căsătoria a avut loc în 1840  și a fost una dintre cele mai idilice legături dintre doi mari muzicieni. Clara era capul limpede, iar Robert era elementul spiritual din viața ei.  Viața în doi avea și unele asperități din cauza hipersensibilității lui Schumann. Și Clara era compozitoare, dar muzica compusă de ea nu avea prea multe idei originale, iar după moartea lui Robert a fost un fel de epigon de-al lui. Nu erau prea multe femei compozitoare la acea vreme, cea mai talentată fiind Louise Farrenc, una dintre puținele femei care reușise să studieze compoziția la Conservatorul din Paris și prima femeie care a devenit profesoară de compoziție la același Conservator.

 Deși l-a iubit pe Robert, Clara a avut și o influență nefastă asupra lui prin ambiția de a-l împinge în față să devină ”respectabil”, eventual să intre în competiție cu Beethoven. Nu toate domeniile muzicii erau în consonanță cu sensibilitatea lui artistică. Clara spera să-l vadă compunând pentru orchestră ceea ce nu i se potrivea deloc.

În calitate de critic muzical, Schumann era foarte generos și mulți compozitori au căpătat reputație datorită lui. În prima lui cronică l-a prezentat pe Chopin și în ultima pe Brahms. A avut rezerve față de Berlioz, pe Liszt l-a respectat și pe Mendelsohn l-a adorat. A scris elogios și despre compozitorii din trecut: Bach, Beethoven, Schubert.  În schimb, era nemilos cu impostura, cu parveniții plini de pretenții și cu filistinii cărora le-a declarat război, el având vaste cunoștințe muzicale nu putea să fie ușor înșelat.

Ultimii ani din viața lui Schumann au fost foarte triști și boala lui a marcat-o profund pe Clara care i-a supraviețuit 40 de ani. Pe măsură ce echilibrul lui mintal se deteriora, se retrăgea tot mai mult în lumea lui și devenise un taciturn. Până și Wagner, căruia îi plăcea să fie continuu în centrul atenției n-a reușit să scoată o vorbă de la el în timpul unei vizite și-a exclamat indignat: ”O persoană imposibilă! Nu poți să vorbești tot timpul de unul singur. ” Multă vreme își întreținuse numeroasa familie ( fuseseră opt frați dintre care au supraviețuit cinci) care mai tot timpul ducea lipsa banilor, dar din cauza bolii ajutorul lui a încetat. Avea halucinații, susținea că îngerii îi dictau muzica și pe 27 februarie  1852 chiar a încercat să se sinucidă aruncându-se în apele Rinului. Ca să-l poată întreține, Clara l-a internat într-un azil și a plecat în turnee. Deși mintea lui se întunecase, muzica lui Schumann devenea tot mai cunoscută și mai apreciată.

 În timpul vieții, muzica lui Schumann ajunsese foarte greu la public: pe de o parte din cauza convenționalismului său, pe de altă parte din cauza conținutului ei prea personal. ”Mă afectează tot ceea ce se întâmplă în lume, scria el – politica, literatura, oamenii-, mă gândesc la toate în felul meu și apoi mă străduiesc să-mi exprim sentimentele prin intermediul muzicii. Compozițiiile mele par uneori greu de înțeles, pentru că sunt legate de interese îndepărtate; alteori sunt neortodoxe, pentru că tot ce se întâmplă mă impresionează și mă obligă să mă exprim prin muzică.” Cu această mărturie Schumann dădea pur și simplu expresie profesiunii de credință a romanticilor. Nu degeaba spusese Novalis: ” Sufletul individului trebuie să fie una cu sufletul lumii”, iar Henrik Steffens,  filozoful german, afirmase că ”Lumea exterioară este ea însăși un aspect al ființei noastre interne.” Schumann, crescut și educat cu literatura romantică, aplică cu prisosință toate principiile curentului artistic. De pildă Carnavalul, pe care toți pianiștii îl cântă cu mare plăcere, nu are nicio legătură cu muzica programatică, ci cu o întreagă simbolistică legată de cele două fațete ale personalității compozitorului: Florestan și Eusebius și cu toate figurile care se perindă – Clara, Chopin, Wieck, Paganini, Mendelssohn etc. Multe din lucrările lui Schumann au fost scrise în transă- scria piesa așa cum îi curgea din minte, apoi, îi punea titlu și de aceea, de multe ori titlul sugera doar starea lui sufletească din acel moment. ”În ultimele mele cântece, îi spunea Clarei, aud adesea multe lucruri pe care abia pot să le explic. Este extraordinar cum scriu aproape totul după canoane și abia după aceea descopăr imitația; de multe ori descopăr inversiuni, ritmuri în sens contrar etc.” Și avea dreptate pentru că întreaga armonie a lui Schumann, atât de complicată și de bogată, are textura unei polifonii și puțini dintre pianiștii moderni respectă indicațiile compozitorului legate de vocile secundare. Alban Berg a fost primul compozitor care și-a dat seama de complexitatea polifonică a compozițiilor lui Schumann. Despre piesa Visare  afirma că ”departe de a fi simplă, este uimitor de sofisticată din punct de vedere armonic, dar este o piesă scrisă strict pentru patru voci atât de bogată în polifonia sa încât ar putea fi cântată foarte bine de un cvartet de coarde sau de un ansamblu de suflători, ba chiar de un grup vocal pe patru voci.”

Asemeni lui Chopin, Schumann a scris primele compoziții pentru pian – o muzică dificilă, destul de greu de abordat, dar lipsită de spectaculozitate. Schumann  disprețuia virtuozitatea ca scop în sine, dar asta nu înseamnă că muzica lui este undeva în umbră, dimpotrivă, este exuberantă, poetică, introspectivă și plină de măreție. E o muzică dureroasă încărcată de idealuri romantice, care scoate în evidență  aspirația către infinit a omului și reprezintă   corespondentul muzical al literaturii lui Jean Paul. Compusă deseori în stări de extaz, muzica lui Schumann se apropie de muzica compusă de marii mistici.

Pe lângă muzica pentru pian a compus peste 250  de lieduri, gen muzical  care îl apropie de Schubert prin lirismul și prin ideile lui melodice. Din martie  1841, se  ocupă de simfonie și visul cel mai scump al Clarei se materializează odată cu Simfonia întâi în si bemol (Primăvara). Trei luni mai târziu, Mendelssohn dirija premiera la Opera din Leipzig. În septembrie, același an, termină Fantezia, apoi, în 1846,  vede lumina tiparului Simfonia adoua și în 1850, a treia (a Rinului). A compus patru simfonii care sunt deseori incluse în repertoriile marilor orchestre, deși Schumann n-a fost un mare orchestrator. Măestria lui a atins perfecțiunea în Simfonia nr. 4 în re minor care-i cea mai lirică. În afară de operă, Schumann a abordat toate genurile muzicale. Romantic prin excelență, nu are prea mulți admiratori, deși este unul  dintre cei mai originali compozitori. Este necesară  o anumită inițiere pentru a pătrunde  sensul muzicii lui Schumann și doar sufletele pure așa cum a fost al lui pot să-l sesizeze. Schumann a fost un hipersensibil, un sentimental, un mare liric și un inițiat integru, generos, plin de iubire, cu o minte strălucitoare.

Cenaclu Literar: