Parinoush Saniee - Cel care mă așteaptă

Parinoush Saniee - Cel care mă așteaptă

Parinoush Saniee - Cel care mă așteaptă

 

 

 

 

”În timp ce Parvaneh închidea valizele, i-am povestit totul. Nu reușea să înțeleagă egoismul copiilor mei și cruzimea destinului pe care mi-era dat să-l trăiesc. Mi-am amintit cuvintele mamei mele.  ”Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ nu s-ar schimba nimic.”

Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevăratși dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip , să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, aidealurilor lorși obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat, luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori în viața mea reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată? Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei, și la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

Revolta în fața vieții și a destinului a mult prea încercatei Masumeh (Inocenta), eroina principală  din romanul ”Cel care mă așteaptă”, este, în esență, revolta tuturor femeilor din lumea asta a căror viață a fost croită după dorința oricui, numai a lor, nu.

Cartea iraniencei Parinoush Saniee, psiholog și sociolog de profesie, a fost   publicată,  pentru prima dată, în 2003  și a cunoscut douăzeci și patru de ediții successive, deși a fost interzisă de două ori spre publicare de către cenzură. Titlul original al cărții este ”My Shares” și surprinde destinul unei femei într-o societate plină de tabu-uri. Este o ficțiune însă, totodată,  este și modul ales de autoare de a aduce la cunoștința publicului larg rodul unor ani de cercetare în ceea ce privește rolul femeii în societatea iraniană.

Masumeh este o victimă a tradițiilor, a culturii, a  politicii, a întregii societăți cu care duce o luptă acerbă pentru drepturile elementare care i-ar oferi verticalitate:  dreptul la educație, dreptul la a iubi și a fi iubită, dreptul de-a decide pentru propria viață. Întrebată care este mesajul  central al cărții,  Parinoush Saniee răspunde:

”În loc să se lamenteze pentru ce au pierdut sau n-au avut niciodată, aceste femei au perseverat, cu iubire necondiționată și integritate, pentru a obține mai mult pentru copiii lor. S-au sacrificat concentrându-se asupra educației copiilor. Iată de ce acum 68% din studenții iranieni sunt fete. Această generozitate extremă față de copiii lor le-a făcut pe aceste femei să uite de drepturile lor civile și sociale. Le-a făcut să uite că sunt oameni și se pot bucura de viață. Aceasta a fost intenția mea, să întreb care e răsplata pentru aceste femei, pentru iubirea și generozitatea lor? Ce primesc ele de la viață? Și când e momentul să se concentreze și asupra propriilor nevoi, în loc să le pună pe ale celorlalți pe primul plan?” http://bookmag.eu/parinoush-saniee-femeile-din-iranul-de-azi-au-aceeasi-rezilienta-precum-cea-descrisa-in-carte/

 

Încă din copilărie, Masummeh (Inocenta) ia contact  cu disprețul și cu ura față de statutul ei de viitoare femeie într-o societate în care singura menire care i se recunoaște este de-a naște, de-a crește și îngriji copiii și de a i se supune soțului ales de familie. Despre dreptul la iubire nici nu poate fi vorba. Viața ei capătă o turnură tragică din momentul în care se îndrăgostește, ca orice tânără adolescentă, de un tânăr  de vârsta ei. Este bătută, umilită de frați și de părinți și, în cele din urmă, este măritată cu un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată. La rândul lui, tânărul Saeid Khan  este grav rănit  de unul dintre frații lui Masum și dispare din oraș.

Din fericire, soțul ei, Hamid, este un tânăr cu educație și cu vederi liberale și nu se împotrivește dorinței ei de a-și continua studiile. Dar viața lui se desfășoară în cercuri în care ea nu are acces și, în afară de simțul datoriei, pe cei doi nu-i unește nimic. La alegerea soțului contribuise foarte mult Parvin Khanum, și ea o victimă a familiei care o măritase cu un bărbat mult mai în vârstă și foarte violent.

 

Deși între Masum și Hamid nu exista iubire, amândoi se supuseseră dorinței părinților. Tânăra femeie se simțea în siguranță lângă soțul ei pentru că o respecta și o trata ca pe o egală. ”Cât timp aș fi putut să trăiesc în felul acela? Din punct de vedere sentimental , eram confuză și dezorientată. Nu simțeam atracție sexuală sau dorință față de Hamid, dar mă simțeam datoare față de el. Mă luase dintr-o casă unde devenise un chin să trăiescși voia să mă facă fericitălăsându-mă să-mi continui studiile. Era un mare dar pentru mine și repulsia pe care o simțisem în noaptea nunții numai la gândul că mâinile lui m-ar atinge dispăruse.”

 

Adaptarea în noul cămin alături de un bărbat preocupat mai mult de grupul lui de prieteni, care venea pe acasă destul de rar și față de care nu avea niciun sentiment, a fost dificilă. Masum rămâne însărcinată, însă pierde prima sarcină copleșită de  un sentiment de vinovăție a cărui motivație, de fapt, nu exista fiind indus atât de familie cât și de societate. După câteva luni, rămâne, din nou, însărcinată. Singurătatea, oboseala, insomniile și tristețea care o urmăreau de când plecase din casa părinților îi acentuează depresia de după naștere.  Cu timpul, micuțul Siamak  îi umple viața și, deși Hamid se împotrivește sfătuind-o să avorteze, Masum aduce pe lume și pe cel de-al doilea copil. Dedicat idealurilor revoluționare și tovarășilor săi de luptă Hamid ignoră cu desăvârșire statutul său de părinte și de soț. Astfel că Masumeh se descurcă cum poate cu creșterea celor doi copii. Într-una din zile, prietena ei, Parvin, îi aduce vești despre bărbatul pe care îl iubise și de care fusese atât de brutal despărțită. Se căsătorise și el, la rândul lui, și plecase în America.

Activitatea clandestină a lui Hamid și-a tovarășilor lui de luptă devine tot mai periculoasă și intră în vizorul autorităților. Sunt arestați  și sunt condamnați la moarte, dar pentru că nu participaseră direct la actele de terorism, pedeapsa cu moartea a fost comutată în ani grei de închisoare. Cu mare greutate, însoțită tot timpul de socrul său, Masum găsește închisoarea în care se afla Hamid. Pentru un timp este angajată la o tipografie și în felul acesta reușește să-și întrețină familia. De cealaltă parte, frații ei trec de partea noilor autorități, însă niciunul dintre ei n-o ajută. În timp ce Hamid era la închisoare, Masum se ocupă de creșterea copiilor, lucrează la tipografie și reîncepe cursurile pe care le abandonase din cauza sarcinilor.

”Eram mamă pentru doi copii, angajată, studentă, gospodină și soție de deținut politic și încercam să fac totul bine, dar acordam o atenție specială celui din urmă rol, pregătind delicatese și activități plăcute pentru Hamid, iar acest lucru devenise un fel de rit religios ținut de toată familia. Am învățat să gestionez ritmul acela fără pauze și m-am obișnuit cu el: așa am înțeles că puterea de adaptare a unei ființe umane e mult mai mare decât se crede. Suntem în stare să întreprindem lucruri pe măsura piedicilor ce ne ies în cale. Eram ca un alergător pe circuitul vieții, iar vocea lui Hamid care șoptea sunt ”mândru de tine” îmi suna ca aplauzele suporterilor în tribune: mă îmboldea să merg mai departe, drept la țintă!”

Și pentru că niciodată nu poate fi destul amar de purtat în suflet, viața îi mai dă o lovitură lui Masum: moare omul cel mai drag, tatăl său, după care și fratele său Ahmad. În aceeași perioadă află și de moartea mamei prietenei sale din adolescență, Parvaneh. Fuseseră ca două surori, dar viața le dusese pe fiecare pe un alt drum.

Unica  și marea bucurie este eliberarea bărbatului ei din închisoare, fiind grav bolnav. O vreme viața de familie pare să intre în normalitate, dar pe măsură ce se pune pe picioare, Hamid reia vechile legături cu tovarășii săi revoluționari. Un an mai târziu se naște Shirin. Singură, cu trei copii în vremuri tulburi și pline de nesiguranță, Masum este concediată în urma unor delațiuni. Singura ei vină era doar aceea că se luptase cu viața, că își creștea singură cei trei copii și încerca să supraviețuiască într-o lume bulversată de confruntări și nesiguranța zilei de mâine. Cere ajutorul fratelui său Mahmud, proaspăt îmbogățit și ajuns om de încredere al noului regim care o refuză imputându-i acțiunile soțului, ajuns din nou în închisoare. La mai puțin de o lună de la arestare, Hamid  este executat.

Nu reușeam să-mi privesc  în față copiii, nu știam cum să le spun. Nu aveam putere nici să vorbesc, nici să plâng: încă sub efectul sedativelor, am căzut într-un somn profund. A fost nevoie de trei zile ca să ies din starea aceea de confuzie și să-mi revin din șoc, iar în acele trei zile tatăl lui Hamid a pierdut lupta cu moartea, câștigându-și pacea”

Se putea mai mult de atât? Viața confirmă că da, se putea. Rudele lui Hamid solicită succesiunea averii și Masum este scoasă din casă împreună cu copiii. Către sfârșitul anului îi scrie prietenei sale, Prvaneh: ”Nu știi ce an am avut, în fiecare zi o nenorocire. Cum ar spune domnul Shirazi: ”De trei sute șaizeci și cinci de ori m-au scos la vânzare; de trei sute șaizeci și cinci de ori m-au lăsat să trăiesc și apoi m-au condamnat din nou la moarte...”

Între timp, fiul cel mare, Siamak, devine mujahedin și pentru Masum reîncepe chinul așteptărilor, spaima că va pieri așa cum pierise tatăl său. Presimțirile i se adeveresc, Siamak este arestat. Reușește să-l scoată  din închisoare și cu ajutorul lui Parvaneh îl trimite afară din țară. Tot în acest timp, al doilea fiu, Masuud este luat în armată deși era doar un adolescent.

Peste doi ani se întoarce și își continuă studiile. Puțina liniște din viața ei îi permite lui Masum să-și pună ordine în viață. Vizita  vechii sale prietene, Parvaneh, o întoarce în timp și-i răscolește toate amintirile. Aducea vești despre bărbatul pe care îl iubise dintotdeauna și de care fusese despărțită fără voia ei: Saeid Khan. Reîntâlnirea le-a dovedit că iubirea lor era la fel de vie.  Chiar dacă trăiseră departe unul de celălalt, știau cu siguranță că inimile lor băteau în același ritm. Părea că nimic nu le-ar mai fi putut sta în cale.  Părea numai... În realitate, chiar dacă avea și ea dreptul la un dram de fericire, de astă dată, copiii se opun sub pretextul lezării onoarei lor. Viața îi dă lovitura de grație oferindu-i, în schimbul anilor de chin, iarna singurătății.

După ce m-am despărțit de el ultima oară, am făcut o plimbare până acasă. Începuse să bată un vânt rece de toamnă. Eram obosită, prea obosită. Povara singurătății era tot mai grea pe umerii mei fragili și pașii mei tot mai vlăguiți și mai lenți. M-am înfășurat în șalul meu negru, am privit cerul întunecat și trist și m-am gândit: ”Ce iarnă grea mă așteaptă”...”

 

Bibliografie: Parinoush Saniee, Cel care mă așteaptă, Polirom, 2015

Cenaclu Literar: