Nick Sava - Frate al meu, delatorule...

Mi-am adus aminte ieri o întâmplare din copilărie. A trecut mult timp de atunci, o uitasem complet. Ca să vezi! destinul comorilor ca şi al gunoaielor îngropate este să fie aduse, când te aştepţi mai puţin, la lumina zilei.

Locuiam pe atunci într-o casă "naţionalizată". Situată pe vârful unui deal, cu o grădină imensă -oare nu aşa sunt toate casele copilăriei? - şi o piscină mereu fără apă, plină de praf şi frunze veştede, cu cimentul tot mai crăpat.

În casă locuiau câteva familii - cele mai multe sărace, fiecare familie se înghesuia într-o singură cameră. Cu timpul, mai toate s-au mutat "la bloc", în noile cartiere muncitoreşti. Una singură, de negustori, dinainte şi de după război, s-a mutat "la casă". Propria casă. Familia "de sus", a Proprietăresei, nu s-a mutat. Posibil că urmaşii ei, ai Proprietăresei, să fi revendicat casa după 90.

În camera de alături locuia o familie: mama şi două fete. O ştiam bine - nu numai că foloseam în comun bucătăria şi baia, dar fetele îmi erau partenere de joacă, uneori. Fata cea mare era cu un an mai mare decât mine, cealaltă, cu doi ani mai mică. Ele şi noi- eu şi soră-mea mai mică - eram singurii copii din casă. Copiii Proprietăresei erau mari, studenţi la Bucureşti. Băiatul a terminat Dreptul- pe când eu eram în liceu, el era jurisconsult la o uzină.

Dar cu fetele nu ne jucam prea des. Pe atunci nu prea înţelegeam de ce şi, pentru că alţi prieteni n-aveam, îmi părea rău de situaţie. Uneori, o auzeam pe mama fetelor certându-le că ies în curte. Era o familie retrasă. Alteori le chema în casă, întrerupându-ne jocul. Mai târziu, când am înţeles cuvântul "stigmatizat", m-am gândit că cele trei care trăiau perete în perete cu noi, erau nişte "stigmatizate". Am aflat pe urmă de ce: el, bărbatul şi tatăl lor, care lipsea, era "la puşcărie". Când eram copil nu înţelegeam ce înseamnă acest cuvânt, dar ştiam că era ceva rău. Mama vorbea în şoaptă despre acest lucru. Când alţi chiriaşi se adunau în bucătărie să-şi gătească, vecina, cu capul plecat, îşi aduna oalele cu mâncarea gătită pe jumătate şi dispărea în dosul uşii, vopsite ca şi celelalte uşi, în vopsea de culoarea untului. Nu am intrat niciodată dincolo de acea uşă.

Femeia nu se ferea neapărat de familia noastră. Se ferea de toţi - mai ales de Proprietăreasă. Plângea des. De două ori a şi fost dusă la "nebuni" - încercase să se sinucidă. Acum, dacă mă gândesc în urmă, era o femeie frumoasă. Şi fetele erau frumoase: blonde cu ochi albaștri. Când l-am văzut - o singură dată - pe bărbatul care lipsea, întors acum de la "puşcărie", am văzut că şi el era un bărbat frumos. Avea o figură obosită, ridată, cu părul încărunţit. Era slab şi femeile lui îl priveau cu un fel de teamă.

Tata, deşi ofiţer, refuzase să dea "informaţii" despre acel vecin. S-ar fi ales cu spaţiul lor - şi Doamne! mare nevoie aveam de el! Eram patru, plus vară-mea, orfană înfiată de ai mei, într-o cameră în care încăpea un pat dublu şi unul simplu, cu o masă între ele, şi un dulap mare cu două uşi, vopsit în negru. Stăteam mai mult în pat, nu încăpeam toţi cinci pe îngustele cărări dintre paturi, masă şi dulap. Uşile de la dulap nu se puteau deschide decât pe jumătate. Naşă-mea, Negustoreasa, care trecea din când în când pe la noi, îl certa pe tata spunându-i : "Trebuie să te gândeşti mai întâi la copiii tăi! Uite la Proprietăreasă!" Eu nu înţelegeam cum de Proprietăreasa se gândea mai mult la noi, decât tata. Abia mai târziu am înţeles de ce copiii ei, ai Proprietăresei, au făcut facultăţi, deşi erau copii de proprietari, "cu origine nu prea sănătoasă". Şi de ce ea îşi păstrase tot etajul "de sus". Mulţi alţi proprietari au trebuit să se mulţumească doar cu o singură cameră în propria lor casă.

Vecinul cel frumos şi obosit ajunsese la "puşcărie" ca "duşman al poporului". Mă gândeam uimit: "fie, vecinul nu ne iubea, dar de ce ne ura?" Căci şi eu şi ai mei eram parte a poporului duşmănit de el. Proprietăreasa, ajutată de naşa, Negustoreasa, îl reclamaseră. Văzuseră la fetiţe nişte poze din adolescența "duşmanului". Purtase cămaşă cu centiron şi diagonală, defilase - ba se şi pozase călare pe un afet de tun. Era clar: fusese un "duşman al poporului"! Au venit nişte oameni şi l-au umflat, confiscând toate pozele. Proprietăreasa şi Negustoreasa au dat declaraţii. Părinţii mei ziceau că ei nu ştiu nimic. Noi plângeam, văzând fetiţele, tovarăşele noastre de joacă, tremurând şi ţipând îngrozite, îmbrăţişând picioarele vecinei. Atunci, în zilele acelea, vecina a încercat pentru prima dată să se sinucidă. După aceea a apărut cu părul vopsit galben-arămiu: albise.

Nu ştiu cum au trăit cei patru vecini ai noştri după ce el a scăpat - viu! - de la puşcărie. Nu ştiu dacă el a putut vreodată să mai lucreze ca inginer, dacă ea a fost profesoară. Nu ştiu dacă fetele au urmat facultăţi, dacă au învăţat să privească oamenii în ochi, dacă au reînvăţat să zâmbească... Or fi ajuns poate pictoriţe, poete, educatoare, contabile sau ţesătoare... Ce le-or fi povestit copiilor - dacă au avut - despre bunicul lor?

Am auzit că Gunter Grass, marele scriitor german, a fost atacat de mulţi când a mărturisit că a făcut parte în în adolescenţă din Hitlerjugend. Că a fost, care va să zică, nazist. A defilat, a bătut pasul de gâscă, a ridicat braţul. O fi trimis vreo scrisoare de dragoste "Marelui Fuhrer", scrisă cu mână tremurătoare de copil... Până când, bombele Aliaţilor i-au distrus oraşul, ţara... O fi crezut că face parte dintr-o rasă superioară... Apoi, supravieţuind anilor de foamete, a aflat că e doar om - şi a fost mulţumit să spună: sunt! Mare parte din generaţia lui nu mai putea spune acest lucru. Este un mare scriitor- semn că lecţiile vieţii au fost învăţate. Să îl pun acum la zid pentru adolescenţa lui? Mai curând pentru mărturisirea tardivă...

Dar, cum rămâne cu Proprietăreasa? A distrus viaţa unei familii necunoscute doar pentru că s-a gândit "în primul rând", la copiii ei. Instinctul matern? De supravieţuire? Dorinţa de a-şi păstra măcar o parte din avere? Să-şi vadă copiii "realizaţi"? Cum trăia oare dând zilnic ochii cu victima acţiunii ei, care ieşea din bucătărie cu capul plecat, de parcă ea s-ar fi făcut vinovată de delaţiunea Proprietăresei? Cum putea să privească zilnic în ochii celor două fetiţe, pe care le văduvise de copilăria alături de tatăl lor şi care deveniseră două "stigmatizate" pentru că tatăl lor era "duşmanul poporului" şi, în consecinţă, era în puşcărie? Şi-o fi regretat vreodată fapta? Şi-o fi cerut vreodată iertare, pentru că lucrurile nu le mai putea îndrepta?... O fi mărturisit vreodată, cuiva, păcatul? Copiii ei, beneficiarii delaţiunii, or fi avut vreodată o clipă de remuşcare pentru fapta mamei lor?

Nu-mi rămâne decât să zic: mulţumescu-ţi, Doamne, că nu mi-ai pus în cale o astfel de piatră de poticnire!

15 octombrie 2008