Câţi diletanți îşi dau seama că sunt ciudați,

atunci când sunt fericiți sau când îi încearcă

acea „naturală moarte esențială”? Ciudații au inimile

nomade, zvârlite în trecut şi adiacente melancoliilor

caligrafiate de-a-ndoaselea pe retina Rh-ului grupei

sanguine, speranţele lor fiind imprevizibile, nerostite

şi condiţionate de claritatea inspiraţiei de moment,

de reînnoirea umilințelor ce mor nedureros, cu originile

uitate în renunțări, subtil lăcrimate către iertare.

 

… Şi cu toate că trezesc sentimente nedesfăcute,

brusc, toţi ceilalţi din jurul lor devin indiferenţi

ştiind că doar ciudații pot rămâne întreaga noapte

pe arcă, – ei sunt nemuritori în dezastre, –

servind impudica eternitate plini de eresuri,

iar singura legătură pe care o au cu realitatea

este aceea că nu se află, niciodată, în apele lor.

 

Pe puntea epicei galere, ciudat este numai poetul

care, dacă nu s-ar face dimineață, s-ar putea îndoi

de imunitatea verbelor sale prevăzute cu vele,

spontaneitatea şi greaţa ar deveni laitmotive, –

în caracterizarea dorinţelor cu substrat afectiv, –

sărate, necontenit, de valurile unei mări

tot mai contestate într-un spaţiu livresc

pentru neregularitățile oglinzii

menite să reamintească lectorilor uscatul.

 

Mateloții, abia după ce îl văd umblând peste bord,

înțeleg faptul că au de-a face cu un poet,

însă, nici măcar atunci, nimeni nu-i citeşte jurnalul,

într-o totală lipsă de condescendenţă,

de vreme ce aceasta este starea de fapt

prin care toţi ar trebui să treacă.

 

Tristeţea lui i-ar putea intimida pe ceilalţi,

pentru că, în timp ce predică fericiri invariabile,

criptează în subiect tehnicile de diluare

deprinse în nesomn, menite să slăbească presiunea

închipuirilor banale aflate la orizontul

singurului pastel în totalitate albastru.

De aceea, poetul ar trebui să fie reținut la țărm,

stigmatizat precum un sclav și pedepsit cu laude

conforme cu predispoziția imperfecţiunii sale.

 

El şi-a depăşit competențele în mod deliberat,

împovărat de sublimul trăitului relativ ori boem,

de spuma metaforelor sinucigaşe,

de sensibilitatea expresiei,

el este consumat, permanent, de frumuseţea

şi iubirea cu care se înconjoară şi dintre toți,

numai el poate sfârşi diferit, dintr-un motiv

ce se poate lămuri prin uitare.