Tu crezi în îngeri? Ştii, Mihail, Gavril, Rafail, Samuil... îngerii Domnului, trimişii lui, comandanţi ai oştilor cereşti, păzitori cu paloşul de foc. Cei despre care scrie în Biblie. Eu nu am citit Biblia, dar i-am văzut pictaţi prin biserici. Când eram copilă, mama mă ducea la biserica din apropierea satului și deasupra uşilor imense era un medalion cu două figuri spălate de ploi. Aproape că nu se mai distingea nimic, în afară de partea superioară a unor aripi albe, cu pene ca de gîscă. Ştiam că sunt Arhanghelii Mihail şi Gavril  pentru că aşa se numea biserica...

Tot când eram mică, de cîte ori îmi spuneam rugăciunea învăţată de la bunica: „Înger îngeraşul meu/ ce  mi te-a dat Dumnezeu,/ eu sunt mic, tu fă-mă mare,/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare...” şi... şi... „Şi de cele rele mă păzeşte”... am uitat, n-am mai spus-o de mult. De ce aş mai fi spus-o? Dar atunci, când eram mică, o spuneam în fiecare seară, îngenuncheată lângă pat, privind o iconiţă de hârtie înrămată, aşezată deasupra candelei. Pe ea era Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Aşa îmi închipuiam eu îngerii, călare, cu suliţa în mînă, apărându-mă, ucigând duşmanii...

Pe urmă, mama a căzut bolnavă, la pat. Nu pot spune că tata nu mă iubea, dar era aşa, mai tăcut. Muncea de dimineaţa până seara și când se oprea, mergea la crâşmă și ajungea pe întuneric acasă. Se ducea direct în pat. Duminica se îmbrăca frumos, mergea la liturghie, apoi,  stătea de vorbă cu vecinii. N-a  avut timp nici de mine, nici de mama. Poate s-a bucurat când s-a sfârşit... Nu știu ce să spun.

Când s-a făcut anul de la moartea mamei, s-a însurat cu o văduvă care avea o fată mai mică decât mine cu vreo trei ani. Omul ei murise la pădure, căzuse un lemn pe el. Nu ştiu dacă toate maşterele sunt rele, dar a mea era ca aceea din basmele pe care mi le povestea mama. Doar că mama nu era năzdrăvană și n-au ajutat-o îngerii: când a murit, a murit şi a fost îngropată, iar mormântul ei nu a făcut nicio minune. Pe mine nimeni nu m-a mai ajutat, nici mama, nici îngerii sau vreun animal năzdrăvan. Am rămas singură în stăpânirea maşterei: mă bătea din te miri ce, mă pedepsea, mă punea la muncă, mă purta în zdrenţe şi flămândă... Odată, pentru că mă bucuram că am părul lung şi frumos și îmi plăcea să-l împletesc în codițe, mi l-a tăiat, uite-aşa! La biserică nu mai mergeam, nu aveam haine noi și curate. Nici la Înger nu m-am mai rugat, eram prea obosită, seara, ca să pot sta în genunchi lângă pat.  De fapt, nu mai aveam loc în patul din casă și mă culca în bucătăria de vară chiar și iarna... Aveam zece ani.

Tata a murit când abia  împlinisem treisprezece ani. La şcoală nu m-am mai dus că râdeau ceilalți copii de mine că aveam haine ponosite și o pereche de pantofi scâlciați. Și, de fapt, nici nu mai aveam când să merg:  munceam de dimineaţa până seara. Vedeam de toate cele din gospodărie, hrăneam animalele, râneam grajdul, făceam focul, aduceam lemne din pădure... Şi apa! Ce chin era să car cobilița cu două găleți de apă pe umerii firavi tocmai de la vreun kilometru distanță. Noi nu aveam cișmea, iar prin vecini secaseră fântânile. Uitasem să scriu şi să citesc, la școală mergea doar sora mea, fiica mașterei. Se ducea vreo patru kilometri cu autobuzul la şcoala din comună și mama zicea că nu-s bani și pentru mine. „Copil de pripas!” și „Neam de țigani ca muma-ta!”, așa îmi zicea și m-a alungat din casă. Vecinii nu s-au amestecat, iar alte rude nu mai aveam.

M-am dus la singurul ţigan din sat, la Faur. I-am spsus: „Maştera m-a dat afară, zice că-s ţigancă. Românii nu mă vor. Aşa că am venit la tine.” Faur s-a uitat la mine uimit. „Ce să fac eu cu tine?”, a zis el. „Nici pe mine nu mă vor românii, mă ţin doar pentru că au trebuinţă de meseria mea. Altfel, m-ar da afară din sat. Am nevastă şi cinci copii mici. Nici nu ai trăit printre ţigani, nu ne ştii obiceiurile. La mine nu poţi  să stai!” Mi-a dat totuşi adăpost peste noapte.

A doua zi, m-a trimis în Glăjăria, satul de ţigani de peste deal, deși mi-a zis Faurul că merg degeaba, sunt mai săraci și mai necăjiți decât el. A avut dreptate. Când le-am bătut la uși  n-au vorbit,  au ascultat doar ce am de zis şi, apoi, au închis  uşa în faţa mea...

Doar un ţigan mai bătrân m-a întrebat: „Ce ai de gând să faci? În sat la noi nu poţi sta, aud că nici la voi în sat.” „Plec”, am zis. „Unde?” „Unde m-or duce picioarele. Să-mi caut Îngeraşul și să-l  întreb de ce nu are grijă de mine...” Ţiganul s-a uitat la mine ca la o zăludă și  mi-a zis: „Dacă tot pleci, apoi du-te la Buda, în Ungaria. Am un văr acolo, poate te ajută...”

 Mie puţin îmi păsa unde merg și chiar m-am gândit că poate Îngeraşul meu de aceea nu venise când îl chemasem, era la Buda şi mă aştepta şi nu ştia de ce nu ajung acolo... Am plecat la Buda! Ce-mi era România, ce-mi era Ungaria?

Am mers până acolo, ba cu trenul, ba pe jos când mă prindeau fără bilet de călătorie... Nu văzusem în viața mea un tren, nici bani nu avusesem vreodată. Poate când eram mică, îmi dăduse mama pentru dulciuri, dar uitasem... Am cerşit mâncare și unii mi-au dat şi bani. Dormeam  pe unde apucam: prin căpiţe, prin șuri, în pădure... Am ajuns la graniţă și  m-au întors că nu aveam paşaport. De fapt, nu  aveam niciun fel de acte și puteam să mint că am optsprezece ani, deși abia împlinisem treisprezece.

La Arad au venit unii să mă ajute și mi-au făcut paşaport. M-au dus la Buda, m-au pus să cerşesc, m-au învăţat să fur. Trebuia  să le dau înapoi mulţi bani pentru că mă ajutaseră. O viaţă de om nu mi-ar fi ajuns să-mi plătesc datoria!

Îmi zicea Attila, ţiganul ungur care mă luase la el acasă: „O să murim amândoi, dar tu banii nu-mi vei putea da înapoi! Mai mult cheltui cu tine!”

Singurul care mă mai ajuta era Sony, un secui care lucra în  construcţii și când mă vedea cerșind îmi dădea câte un bănuț. Locuia cu soția lui într-un sat de lângă Buda și aveau doi copii. Ungurii se purtau rău cu ei, ziceau că-s ţigani, dar nu erau. Îl puseseră un fel de şef de echipă  pe șantier pentru că vorbea bine și românește și ungurește și se înțelegea cu toți muncitorii. Câteodată îmi dădea şi mie de lucru, mă punea să fac curat, să dau cărămizi la mână, să aranjez sacii de ciment... Vorbea frumos cu mine şi mă plătea cinstit. Făceam mai mulţi bani decât din cerşit. Sony m-a dus de câteva ori şi la Marika, nevasta lui. Îmi dădea mâncare bună, supă cu tăiţei de casă şi gulaş de carne cu găluşte! Cu ea mi-am amintit să scriu şi să citesc și m-a învăţat  să gătesc. Uneori, mă lăsa să stau cu copiii când pleca la oraș. Doar la biserică n-am vrut să merg. Nici la Îngeraş nu m-am rugat. O vreme am crezut că Îngerul ar putea  fi Sony sau Marika, dar ei îmi spuneau speriaţi că mă gândesc la lucruri păcătoase. Atunci am priceput că Îngerul meu nu era nici la Buda: fusesem ajutată ca un „copil de pripas”, din milă. Trei ani am stat acolo, împlinisem deja șaisprezece ani.

Apoi, a venit Attila și mi-a zis că s-a săturat să mă hrănească pe degeaba și că mă vinde. La început nu am înţeles. Cum să mă vândă? Ca pe o vacă? „Da, ca pe o vacă. Dacă vaca nu dă lapte, o vinzi unui prost  sau la casap. M-a vîndut unui arab și ăla m-a dus la Ierusalim. Mi-a făcut paşaport nou în care aveam optsprezece ani. M-a vopsit la păr, m-a făcut blondă... Zicea că arabilor le plac europencele blonde. La fel și  marinarilor negri.

Da, am ajuns în Ierusalim, oraşul sfânt, dar nici acolo n-am găsit picior de Înger. Al meu, sigur, nu era acolo. Nu au fost mulţi marinari negri, Ierusalimul nu e Haifa... Am întrebat-o pe Olia, fata din Basarabia cu care stăteam într-o cameră, dacă Îngerii mor. „Cum să moară? Ei sunt fiii lui Dumnezeu, sunt nemuritori.” „Nici nu pot fi ucişi?” „Nici Satana nu îi poate ucide! Ei au paloş de foc, au puterea lui Dumnezeu cu ei.” Tot ea zicea că Îngeri mai sunt, poate,  la Sfântul Mormânt, dar eu nu am ajuns pe acolo.

Eram ţinute închise în bordel, arabul ne luase paşapoartele să nu putem fugi. Olia zicea că vreo două fete au vrut să fugă, dar n-au reușit și nici nu le-a mai văzut... Veneau mai des arabi, palestinieni cum li se zice pe-acolo, dar şi evrei şi chiar turişti europeni şi americani. Chiar şi câţiva chinezi... sau alt fel de asiatici, că e greu să îi deosebeşti.

Până la urmă, tot am reușit să fug. A fost ca un vis urât, dar am reușit cu ajutorul unui arab din Cisiordania care făcea contrabandă la graniță. I se făcuse milă de mine, zicea că seamăn cu sora lui care murise într-un bombardament. Venea pe la mine, dar de fiecare dată se simţea vinovat. Îmi aducea mici cadouri, mai ales esenţe de parfum... I-am zis ce păţesc fetele care vor să fugă și că mă hotărâsem să fug. A dispărut, pur și simplu, dar s-a întors după vreo două luni. Era hotărât să mă ajute. Zicea că, de n-ar duce viaţa  periculoasă pe care o duce, m-ar lua  de nevastă. Dar eu nu voiam să rămân  nici în Palestina, nici la Ierusalim. Am trecut prin multe până am ajuns în Liban într-o comunitate de creștini. Împlinisem douzeci de ani și o vreme am stat într-un spital. Acolo, l-am întâlnit pe el, pe Îngerul meu păzitor. Nu l-am întrebat niciodată din ce neam este, în treacăt mi-a spus fără să-l fi întrebat: „Sunt un Cetățean Liber al acestei Lumi”. Nici nu avea vreo importanță! Nici el pe mine nu m-a întrebat ce trecut am avut. Atâta știu că ne-am recunoscut de cum ne-am întâlnit prima dată. Am știut în adâncul sufletului meu că el era cel pentru care străbătusem atâta amar de  locuri și trecusem prin atâta suferință...