Când ea se va trezi din cenuşa propriilor sale simboluri,

va răguși implorând zeii să-i redea anotimpul pierdut.

Într-un târziu, armura-i aristocratică se va desfoia subit

și un oxidat “Sunt eu!”se va scurge într-o lume străină

orelor ei, cum un suspin dezolant, de lebădă neagră,

amplificat sugestiv de insolenţa de a nu fi întâmpinată.

Ochiul fidelității va lăcrima fantezista plăcere

a schimniciei, descoperindu-mă pe jumătatea oglinzii,

printre aluviunile monotonului univers ambigen.

 

Gesticulându-şi uimirea, hotărâtă să respire

aroma fiinţei într-o delirantă clipă-totală,

îmi va scana neliniștile tatuate pe inima caracterului,

întrebându-se dacă, într-adevăr, un imanent „Ce”

poate ucide acea hologramă conştientă

de faptul că realitatea este numai un viciu.

 

Nu se va speria de primul mister apărut

la traversul singurului ochi maculat de infinit,

pentru că ea deţine limbajul formei, are matricea,

iar contopirea raţionalului cu simţirea-i aparte

o va face neînţeleasă, romantică, ironică

şi mai înainte de orice, va dori să se accepte pe sine,

sub făcliile datinilor, într-o controlată regresie,

într-o rătăcire melancolică, vizând adevărata iluzie,

știind că numai amintirile au puterea să îmblânzească

adânca vedere care îi devorează slăbiciunile

obligând-o să viseze, plină de intrigi, scânteia.

 

Mă va întineri, – indiscutabil, – jefuind, pentru mine,

fantomele misteriosului asfinţit, fără a îndrăzni

să-şi închidă, nici măcar o clipă, pineala pleoapă;

ea, cea care mă va naşte, se află în interiorul meu

şi chiar dacă ne-am întrista unul pe celălalt,

sub curcubeul absurdităţilor noastre, nu aş putea

să o reinventez, de vreme ce drumul meu adevărat

curge din inima mea spre centrul necuprinsului ei.

 

În mod constant, se va dizolva proiectându-şi

nou-născuta individualitate tremurând precum

o antică vestală, dornică să-şi aprindă veşnicia

între coperţile prăfuite ale timpului meu, mănat

de gelozie, însă nici măcar pentru faptul, ridicol,

de-a mă iubi, nimeni nu va putea spune, cumva,

că ar fi prea latină sau, doar pentru mine, atee.

 

M-am învelit cu subiectivismul ultimului val

spre orbirea magicului ochi şi n-am avut niciun alibi,

nicio justificare, pentru faptul că mi-am amanetat

clepsidra ce ascunde nisipul incineratelor plăsmuiri,

iar dacă farmecul contradicţiilor îşi va restrânge

călduraîn succesive aşteptări, emanciparea vederii

unui nevăzător va lăcrima mângâieri efemere,

pe câmpul semantic al patimilor ei, nepieritoare.