Poeta Valentina Becart căuta, în ”Obsesia deşertului”, să cuprindă, în versurile sale, un univers în mişcare, cu o teamă de singurătate în nemărginitele spaţii, cu valenţe tainice şi trăiri mai puţin cunoscute fiecărui muritor.Deşertul, cu misterele lui, presărat măcar virtual cu acele oaze ale speranţei spre care alergă nebuni toţi muritorii însetaţi, dar care rar de tot devin realitate, are în versurile poetei o factură mistică, deşi uneori pare gata să-i dezvăluie complicatele faţete ascunse, însă rămân mai departe în arşiţa cumplitului astru al zile să sfărâme ... grăuntele de nisip.

               „ Ardea pământul / gândul / cerul /

              apele se retrăgeau / în pietre/ sălbatice săltau /

   pe prund / halucinante/ necruţătoare / flăcări…”

                                                                                    ( Ardeau amiezile)                                                                       

 

Modul de abordare a unei viziuni filosofice se face cu temeri, cu frustrări, se amestecă cu amintiri cuprinse de tristeţe care uneori schimbă tonul călătoriei imaginare a sentimentelor ce poartă cu ele o durere ascunsă...

„... dureri pietrificate /pe buzele-mi /brumate /

întoarse în ţărâna /străjuită de îngeri / şi iarbă înrourată...”

         Tematica poeziilor pare obsesiv teama de necunoscut sau speranţa pentru un viitor abia intuit care, brusc, în următoarele versuri va fi spulberat parţial, născând alte încrederi în ziua de mâine, ce spun că nu este totul pierdut, compoziţia lor este eterogenă şi greu de clasificat în tipare normale.

Poeziile Valentinei Becart sunt adevărate metafore despre existenţă, viaţă, spaimă, moartea în care mijesc palide speranţe ale omului rătăcitor intr-o lume neprietenoasă precum spune chiar ea: “Îţi scriu cu fire de praf.../ atât a mai

 rămas  într-un deşert de gânduri / să nu te miri / dacă răvaşul meu va  ajunge cu întârziere /

n-a mai trecut demult cineva ... /

prin această întindere liniştită, pustie / şi primejdioasă/...

                                                                 ( Îţi scriu cu fire de praf)

Majoritatea poeziilor, au obsedantul şi genericul titlu “Din jurnalul unei zile” în care abia subtitlurile, cuprinse în paranteze, spun  de fapt totul despre versurile ce le compun, urmăresc parca firava viaţă, aproape imposibilă, a deşertului necunoscut şi plin de mistere.

        „Să nu mă cauţi în piatră seacă /voi fi râul ce-şi poartă povestea peste /

                   Veacuri /să bei din apele mele cu încredere /nu-ţi fie teamă să devii    “stăpânul” /  drumurilor neumblate /viaţa-i căutare, rătăcire şi risipă… /

ceasul de azi va fi darnic şi plin de promisiuni”...

                                                          ( Să nu mă cauţi în piatră seacă)

 

Volumul mai conţine şi poezii de o altă factură şi sensibilitate, e drept mai puţine, faţă de majoritatea celor dedicate deşertului, care merită a fi relevate, unde lirica poetică este pregnantă:

„Când toamne se răresc / în vis / când visul / pâlpâie abia/

tresar la gândul / c-am ucis / menirea mea/norocul...”

                                                                      ( Când toamne)

În alte versuri intuim frământarea celui însingurat fără vina lui într-o fostă vară: „Jurăminte !/grădini însetate…

/eu – jumătatea ta de adevăr/”

tu – veriga lipsă…// … doar noi / jumătăţi imperfecte / ardeam pe un rug….

Strădania şi meticulozitatea atât de evidentă, uneori aduc parcă liniştea cutremurătoare  şi o rază de soare ... peste mişcătoarele nisipuri ale vieţii, care cu siguranţă, aparţin firii complexe a Valentinei Becart.

„Şi totu- i căutare.../Ca un fulger de lumină/nestăvilite gânduri/

au poposit într-o grădină/aşteptând/o primăvară nouă

                   E-atâta sevă în cuvinte/şi-atâta dor pe buzele/ fântânii

                        că simt cum se-arcuieşte/trupul cald al zilei/peste inima

                                   pământului/ce şi-a trezit adâncul/din somnul nerodirii”...

                                                                               (Din somnul nerodirii)

 

Poeta este, în scrierile ei, o fiinţa de multe ori dura, ca un luptător legendar, apoi devine liniştită şi calmă, sau veselă, de multe ori se încrunta şi spune fără menajamente lucrurilor pe nume indiferent de consecinţe, alteori este tristă, suavă, dar mereu rămâne vulcanică şi pusă pe fapte mari.

 

           „s-a mai lansat o carte în lume /şi un foc de avertisment…/

           ce nebun mai caută „flori nemuritoare” / în inima /

          vulcanilor aprinşi…

 

        … „Undeva, un poet…” s-a stins în umbra/singurului crez /

           Te du…/ n-ai să cunoşti niciodată/pe cel vândut /

          fantomaticului gând /

         … şi pe treptele templului/singură, „gloria”…/ priveşte acuzator către cer /

           sângerând… / sângerând…”

                                                  ( În târgul „trăgătorilor de elită”)

 

Cunoscuta coordonatoare de antologii şi alte scrieri, având şi un bogat palmares propriu, Valentina Becart, este o prezenta mai puţin obişnuită în cultura de azi, care, pe lângă gingăşie şi tandreţe, a dovedit reale calităţi de organizator dar şi de o sensibilitate poetica aparte, pentru care multe personalităţi şi jurii au răsplătit-o cu premii şi alte distincţii pe deplin meritate.

                                              conf.univ.dr. Niculai Şorea