Domn şi mântuitor

Domn şi mântuitor

O citire chiar şi fugară a celor 4 Evanghelii te face să vezi că D-zeu le cere oamenilor să se pocăiască de trecutul lor păcătos, să creadă în Domnul Iisus Hristos şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.

Apostolul Pavel spune :"prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efeseni2:8-9). Dar credinţa fără fapte este o credinţă moartă şi nimeni nu va fi mântuit vreodată printr-o credinţă moartă. Iacov ne spune, "credinţă fără fapte este zadarnică"(Iacov2:20). Această învăţătură poate fi reformulată şi prin definirea funcţiilor lui Iisus ca Mântuitor şi Domn. Este posibil însă să-l primeşti pe Hristos ca Mântuitor, şi totuşi să-l respingi ca Domn. De subliniat este faptul că nu noi îl "facem" pe Hristos Domn; "Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că D-zeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus, pe care l-aţi răstig-nit voi!"(Faptele Ap. 2:36). Recunoaşterea ver-bală şi acceptul teoretic că Iisus Hristos este Domn, nu asigură mîntuirea. Aceasta este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Trebuie să-şi implinească voia Tatălui din Cer. În calitatea sa de Domn, Iisus Hristos este su-veran. Toată Judecata de Apoi I-a fost incredinţată (Ioan 5:22). Scriptura ne spune că la Judecata de Apoi, orice genunchi se va pleca şi orice limbă îl va mărturisi pe Christos ca Domn (Filipeni 2:11-12). Aceasta nu inseamnă că toţi vor fi mîntuiţi, ci chiar şi aceia care au murit în necredinţă vor fi siliţi să mărturisească că Iisus e Domn. "El este atotputernicul D-zeu, Cosmicul Suveran fără egal, care ca şi Creator şi Răscumpărător () are dreptul şi puterea să ceară conformarea şi supunerea în faţa atutorităţii Sale Imperiale, veridice" (Dr. Marc Mueller, Morster"s Seminary). Cuvîntul grecesc Kurios (Domn) este găsit în Noul Testament de 747 de ori, numai Cartea Faptele Apostolilor se referă la El de 92 de ori ca Domnul, numindu-l Mântuitor doar de 2 ori. Găsim că în predicarea din cadrul Bisericii primare, tema "Hristos este Domnul" a reprezentat esenţa mesajului creştin. Interesant este că şi de-monii ştiu şi admit cine este El : Şi dracii cred şi se-nfioară, dar nu se supun, ne spune scriptura. Marcu 1:24 relatează că pe când Iisus învaţa în sinagogă, un om posedat de demoni a strigăt: "Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret ? Ai venit să ne pierzi ? Te ştiu cine esti: Eşti sfântul lui D-zeu" Marcu 3:11 spune: "Duhurile necurate când îl vedeau, cădeau la pămînt înaintea Lui şi stri-gau: Tu eşti Fiul lui D-zeu"

Semnătura credinţei mîntuitoare este predarea şi recunoaşterea lui Iisus ca Domn.

Putem spune ca un om îi aparţine lui Hristos atunci când umblă în ascultare, când îndeplineşte poruncile pe care Iisus le-a menţionat.

A te preda lui Iisus si a-L recunoaste ca Domn nu este o actiune omeneasca mai meritorie decit a crede in El ca Mântuitor. Nici una dintre aceste actiuni nu este o fapta buna implinita pentru a cistiga o favoare de la D-zeu. Ambele sunt lucrarea suverana a lui D-zeu in inima fiecaruia care crede. Una este imposibila fara cealalta. Iisus n-ar putea fi Mântuitor, daca n-ar fi şi Domn. Mai mult decât atât, dacă n-ar fi Domn, n-ar putea fi Împărat sau Mesia sau Marele nostru Preot. Dacă înlăturăm atributul lui de Domn, fiecare aspect al lucrării Lui de mântuire este imposibil.

Când venim la Iisus pentru mântuire, venim la Cel ce este Domnul. John Flavel, un puritan englez din sec. al XVII-lea, ne spune: "Oferta Evangheliei lui Iisus include toate oficiile Lui şi aşa îl primeşte şi cel ce crede în Evanghelie: supunîndu-I-se şi fiind totodată răs-cumpărat de El, imitîndu-L în sfinţenia Lui, şi culegînd roada morţii Lui. Primirea Domnulu Iisus Hristos trebuie să fie integrală".

Oricine Îl primeşte, trebuie să se predea înaintea autorităţii Lui, căci a spune că Îl primim pe Hristos când, de fapt, îi respingem dreptul de a domni peste noi, este o totală absurditate. Este complet inutil să ţii cu o mână de păcat şi să-l apuci pe Iisus de cealaltă. Nu poţi servi la doi stăpîni, iar de servit, îl servim cu toţii în fiecare clipă, fie pe D-zeu, fie pe Diavol. Nu există alţi stapâni ai acestei lumi.

Din cuvintele lui Ignaţiu, Episcopul Antiohiei, cel are a scris pe la inceputul sec. al II-lea, citim următoarele:" Oamenii fireşti nu pot acţiona spiritual, iar cei spirituali nu pot acţiona fireşte, după cum credinţa nu poate actiona ca şi necredinţa, nici necredinţa ca şi credinţa. Nici un om care profesează credinţa nu cade în păcat, nici cel care a învăţat să iubească, nu urăşte. Pomul se cunoaşte după roade. Tot astfel cei care profesează că sunt ai lui Hristos, vor fi recunoscuţi după acţiunile lor. Căci ceea ce contează nu este actul momentan al profesiunii, ci a fi impul-sionat în permanenţă de credinţă."

O altă scriere din perioada Bisericii primare, şi cunoscută ca a doua epistolă a lui Clement către Corinteni, scrisa pe la 100 A.D. spune: "Să nu ne limităm la a-L numi Domn, căci aceasta nu ne va mântui. Căci El ne spune:"Nu oricine îmi va zice Doamne, Doamne, va fi mântuit" ci cel care face ceea ce este corect. Aşadar, fraţilor, să-L mărturisim prin faptele noastre. Lumea aceasta şi lumea de apoi sînt în conflict. Prin urmare nu pu-tem fi prieteni cu ambele. Pentru a obţine una, trebuie să renunţăm la cealaltă."

Incidentul care a marcat simbolic înce-putul Reformei a fost afişarea de către Martin Luther a celor 95 de teze pe poarta castelului din Wittemberg, în 1517. Iată primele 4 teze:
1. Cînd Domnul şi stăpânul nostru, Iisus Hristos a zis: "Pocăiţi-vă" El a spus că toată viaţa celui credincios trebuie să fie una de pocăinţă.
2. Această afirmaţie nu poate fi înţeleasă ca referindu-se la sacramentul penitenţei (adică al mărturisirii şi al absolvirii) care este administrat de cler.
3. Totuşi, el nu se referă doar la pocăinţa lăuntrică, nu, pocăinţa lăuntrică este goală dacă nu înăbuşe diversele porniri ale trupu-lui.
4. Şi asa rămâne penitenţa câtă vreme rămâne ura de sine (adică adevarata pocăinţă lăuntrică) şi anume, până la intrarea în Împărăţia Cerurilor.

În concluzie, Evanghelia ne învaţă că Iisus Hristos, care este D-zeu întrupat, S-a umilit şi a murit în locul nostru. Astfel El a devenit jertfa fără păcat, pentru a plăti pedeapsa pe care o meritam pentru vina noastră. El a înviat din morţi pentru a declara cu putere că este Domnul tuturor, şi El oferă fără plată viaţa veşnică păcătoşilor care I se predau cu o credinţă plină de umilinţă şi pocăinţă. Evaghelia nu promite nimic rebelului arogant, însă păcaăoşilor care se pocăiesc le oferă din plin tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia (2 Petru 1:3-11).

Ioan D. Popa