Câte stele sunt pe cer...

Câte stele sunt pe cer...

O romanţă de pe vremea bunicilor noştri, adică timpurile "belle époque"-ului începutului de secol 20, se tânguia că ..."nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată, doar o dată în viaţa lui"... Asemănător romanţei, puţini sunt cei ce nu se vor fi întrebat - măcar o dată în viaţă - câte stele se pot număra- cu ochiul liber - pe firmamentul cerului senin, într-o minunată noapte de vară, de pildă. Desigur o puzderie, nu-i aşa? Şi la urma urmei, puteţi întreba, cu ce marjă de eroare, 10%, ori... 1000%?

Ştiinţa a făcut adesea paşi uriaşi încercând să răspundă, cu uneltele ei specifice, la astfel de întrebări aparent absurde, evident peste puterile măruntei făpturi omeneşti. Dar nu şi peste puterile imense ale minţii speciei "sapiens"... Şi uite aşa, atât din necesităţi strict materiale, dar şi "de dragul provocării în sine" s-a născut ştiinţa Astronomiei (ne mai vorbind de arta-ştiinţa Astrologiei, arta ocultă a Divinaţiei în astre, şi nu numai...). Astronomii au luat primii întrebarea în serios: astăzi ei ştiu că, într-o plajă de eroare de maxim...50 %, se pot vedea - toate - cele vre-o două sute de miliarde de stele ale galaxiei noastre, Calea Lactee. Asta-i tot? Nu, desigur, v-ar răspunde astronomii, căci în "picătura de Univers" observabil pot fi văzute cam două sute de... miliarde (bilioane) de galaxii, fiecare din acestea adăpostind (aţi ghicit!) sute de miliarde de stele, pentru un total (Universal) observabil de ...vreo citeva zeci de trilioane de milarde de stele (deci cam 10 la puterea 22) ... O puzderie de stele era deci de fapt un răspuns destul de corect.

Pornite de la premize declarat - şi frapant - diferite ştiinţa, pe de o parte, şi religia, pe de alta, au căutat să dea răspuns copleşitoarelor întrebări lagate de geneza, mărimea , vârsta actuală şi viitorul existenţei Universului. Premizele Ştiinţelor Exacte sânt în esenţă acelea că Universul poate fi studiat prin modele, teorii şi experimente, acestea permiţând construirea de "mulaje", "schiţe", şi "tablouri" tot mai detaliate ale "sistemului multidimensional" al Cosmosului -- adică o apropiere prin "paşi mici" de subtanţa legilor universale. Religia la rândul ei, invocă din capul locului imposibilitatea atingerii adevărurilor ultime ale substanţei Universului (de sorginte divină, având deci ultime sensuri numai pentru Dumnezeu), plecând în fapt de la acceptarea axiomei că Universul (şi deci Cosmos-ul nostru observabil) a fost rodul genezei Demiurgului Unic, Dumnezeu. Cele două abordări, ambele fundamentate drept căi de cunoaştere (atât cea ştiinţifică cât şi cea religioasă), şi-au făcut în cursul evoluţiei societăţii omeneşti "concesii mărunte", legate (de exemplu) de cuprinderea în accepţia religioasă a Cosmosului ca întreg, în locul concentrării pe studiul cvasi-singular al Pămintului, ori concesia de recunoaştere de către Ştiinţe a aspectului aparent creaţionist al Legilor Fizicii ce guvernează actualul Cosmos, legi "suspect" de generoase şi favorabile prezentei vieţii inteligente. Începând cu secolul trecut însă, cele două căi de cunoştere au căpătat conştiinţa că pot contribui în paralel - şi nedistructiv - la îmbogăţirea tezaurului cunoaşterii umane, găsind chiar tot mai multe căi de "împrumut cu avantaje reciproce" pentru rezolvarea dilemelor proprii, a finisării şi îmbogăţirii modelelor Cosmice specifice.

O imagine a Cosmosului oferită actual de Astronomie este cea prezentată într-un fascinant articol editat de Naţional Geographic. Sintetizând articolul specialiştilor consultaţi de National Geographic, avem un prilej rar de a înţelege cum, cât de repede, şi cât de adânc poate progresa cunoşterea umană în timpul scurt al unui singur secol, secolul 20. Arată oare acest articol că Ştiinţa sau Religia au pierdut sau câştigat teren în faţa concepţiei rivale (sau complementare...)? Numai dumneavoastră, stimaţi cititori, veţi decide!...În fond, chiar dacă nu vom putea cuprinde cu cunoaşterea noastră întreaga filozofie şi ştiinţa universală, vom fi încercat să o atingem măcar cu imaginaţia, faptă cu totul definitorie pentru om, dacă ar fi să ne placă nostalgia poetului Robert Browning ("Ah, but a man"s reach should exceed his grasp, / Or what"s Heaven for?").

Pentru Astronomia de azi şi ai săi discipoli, teoria Big Bang-ului şi - în consecinţă - imaginea Cosmologică oferită de Edwin Hubble, (formulată deja, ca şi Teoria Reletivităţii Generalizate a lui Albert Einstein, la 1920), rămane echivalentul profesiunii de credinţă: conform Big Bang-ului (susţinut observaţional de îndepărtarea reciprocă a galaxiilor) Universul actual este rezultatul exploziei unui "grăunte" ultradens superenergizat (de dimensiuni infinitesimale), posibil rezultat al unor fantastice fluctuaţii de densitate energetică a unui Univers Veşnic şi Fundamental (a Folded Universe, cum îl numeşte David Bohm în cartea sa Holographic Universe). Un argument serios (că ...ceva trebuie să fie adevărat în această teorie) este prezenţa unei radiaţii remanente de numai 3 grade Kelvin (-270 Celsius) detectată pretutindeni şi în orice direcţie cosmică. Numai la declanşarea Big Bang-ului cele patru forţe fundamentale erau unificate (gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa de interacţiune atomică tare şi cea de interacţie slabş). Gravitaţia s-a separat imediat după Big Bang (la 10 la puterea -43 secunde...), în scurt timp, pe măsura răcirii Universului, separându-se şi celelalte trei forţe.

Corolarele acestor teorii ştiinţifice ar fi că:

Toate planetele tuturor sistemelor solare din Cosmos au ca materie primă fazele ultime de descompunere a materiei ce rezultă la moartea stelelor (cadavrele de gaz şi materie prăfoasă ale stelelor constituind, în Calea Lactee - şi aiurea - şi "maternităţile" unde se nasc noile stele şi sisteme planetare, date parţial confirmate deja de observaţii astronomice). Norii de "deşeuri stelare" se "prăbuşesc" spre centrul gravitaţional al masei de deşeuri şi se "aprind" termonuclear în faza stelară, consumând până la epuizare hidrogenul, iar apoi heliul, a căror fuziune poate genera însă enorme energii, timp de miliarde de ani (Soarele este o stea modestă ca masă, cam ...la a doua tinereţe la cei aproape 5 milarde de ani ai săi, din cei vreo 10 miliarde, cum i-ar fi urat ursitoarele...). Urmărind tot prezumtiva biografie viitoare a Soarelui, la consumarea întregii rezerve de hidrogen, această stea atât de dragă nouă va trece - prin anii 5miliarde a.d. - prin faza de "gigant roşu". În această fază Soarele şi-ar fi consumat tot hidrogenul şi este contituit aproape în întregime din heliu pur, ce se va consuma la rîndul lui în pulsaţiile gigantului rosu. Când şi rezerva de heliu se epuizează, gigantul roşu se prăbuşeşte în faza de "pitică albă", o fostă stea, acum alcătuită aproape integral din carbon cu vagi urme de heliu în fuziune (corbonul este un element destul de stabil pentru a mai fuziona şi el, la temperaturile "banale" ale fuziunii heliului).

Numai dacă steua formată este cam cât zece mase stelare, putem avea temperaturile imposibile necesare continuării lanţului fuziunii, de la hydrogen la heliu, de la heliu la carbon, în sfârşit de la carbon la fier. Încălzirile successive ale stelei odată cu "colapsurile" generate de epuizarea succesivă a elementelor fuzionabile, duc la "moartea violentă" prin stadiul de supernovă a stelei, generind pe boltă echivalentul energetic al unui milliard de Sori. Steaua devine o "stea neutronică" (superdensă şi cu un câmp magnetic uriaş), ce îşi începe dansul de "girofar celest superactiv" şi capătă numele generic de pulsar (devenind un emitător de radiaţii vizibile şi nu numai, rotindu-se la viteze...cosmice).

În sfârşit, având cea mai misterioasă ieşire din scenă, o stea de 30-50 mase solare are o viaţă încă mai scurtă (câteva zeci de mii de ani). La terminarea rezervei de combustibil fuzionabil, steaua se prăbuşeşte iremediabibil sub povara imensei sale gravitaţii, prăbuşire ce nu mai poate fi stopată nici măcar de puternicele forţe de respingere nucleonică (la stadiul de stea neutronică). Steua reuşeşte să atingă o astfel de densitate colosală încât "pânza" spaţiu-timp e ruptă şi steaua "dispare" în "hăul" morii atotdistrugatoare a unei "black hole", gaura neagră.

Dan Constanda - Vancouver