Ianuarie - Esti pregătit să oferi? - Sebastian Stoica
Ninge frumos peste Vancouver. Ninge cu aripi de înger şi cu fluturi de gheaţă. Ninge cu amintiri şi frânturi de colinde. Ninge pe la colţurile sufletelor, ninge nebunatic şi tandru, ca într-un basm de-al bunicii spus cu glas moale la gura sobei.
Ninge şi mi-e dor.
Au trecut Sfintele sărbători ale Crăciunului, a trecut şi momentul de cumpănă dintre ani şi iată-ne păşind timid într-un alt început. Unii dintre noi au păşit cu piciorul drept, începând anul în condiţii optime, în armonie şi bunăstare, alţii, mai puţin norocoşi sau favorizaţi de soartă, au păşit cu celălalt picior, uşor şhiopătând, poate chiar târşâindu-l după ei, absenţi, obosiţi, cu capul plecat şi cu sufletul îndoliat.
Eu cred că omenirea este un experiment eşuat. Un experiment scăpat de sub control. O specie care se îndreaptă spre autodistrugere, dacă nu va înţelege că supravieţuirea este dată de înţelegere, armonie, bunătate şi respect reciproc.
Altfel, de unde atâta ură, de unde războaiele, de unde crimele, jafurile, tâlhăriile, violurile, invidia, calomnia, răutatea, critica, bârfa?...Suntem singura specie existentă pe această frumoasă planetă, care ne ucidem semenii în mod conştient, calculat, cu sânge rece. Uneori fără nici un motiv. Nici nu cred că există vreun motiv spre a ucide o altă fiinţă.
Şi, parcă spre a nu ne fi de ajuns răutatea şi ura noastră personală, din când în când mai suntem loviţi crunt şi de dezastre naturale. Calamităţi pentru care nu mai putem blama pe nimeni. Nu mai este nici Bush şi politica sa cotropitoare, nici Osama Bin Laden şi atacurile lui teroriste, nici alte persoane cu mai multe sau mai puţine influenţe politice.
Este natura. Este poate răspunsul ei la răutăţile şi dezinteresul cu care noi tratăm mediul înconjurător. Este poate răspunul ei la poluare, la defrişări necontrolate, la urbanizare haotică, la chimicale, la pesticide, la acizi, la insecticide, la deşeurile şi la toate toxinele pe care le revărsăm din belşug pretutindeni, fără a fi prea mult interesaţi de ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare. Este un semnal de alarmă pe care de cele mai multe ori nu-l înţelegem. Sau ne prefacem ca nu îl înţelegem.
Cutremurul şi ulteriorul val uriaş care au lovit sudul Asiei pe 27 decembrie anul trecut, este unul din exemple. Au murit oameni nevinovaţi. Aşa cum şi noi, oamenii, distrugem în mod aberant şi necontrolat nevinovata faună şi vegetaţie ce ne înconjoară. Au murit mulţi oameni. Prea mulţi. Interesant este că au murit foarte puţine animale sălbatice. Încă un exemplu că suntem un experiment eşuat. Viaţa naturală, firească, viaţa sălbatică încă se mai bucură de privilegiile acestui al şaselea simţ, al autoconservării. Acest instinct al supravieţuirii. Noi, umanitatea, l-am pierdut. Totul este atât de artificial în jurul nostru încât nu mai simţim când trebuie să ne ferim de pericole.
Necazul a lovit necruţător câteva ţări sărace: Indonezia, Sri Lanka, Malaysia, Thailanda, India. Ţări cu o economie săracă. Regiuni care trăiau din pescuit şi turism. Sate care acum nu mai există. Care au fost pur şi simplu rase de pe faţa pământului. Cu întreaga lor populaţie. Cu întreaga lor viaţă măruntă, cu întreaga lor gospodărie, mai bogată sau mai săracă, aşa cum era ea. Televiziunile au rulat imagini curemurătoare filmate sau fotografiate la faţa locului. Nimic şi nimeni nu poate exprima durerea acelor oameni. Pierderile suferite, vieţile celor dragi, copiii, parinţii sau rudele dispărute în doar câteva secunde. Dar a mai fost ceva care m-a şocat. În vreme ce populaţia băştinaşă încerca să fugă, să se ascundă, să se salveze din faţa dezastrului, din faţa valului gigantic, turişti incoştienti, amatori de senzaţional şi senzaţii tari, alergau în sens opus, spre plajă, spre a filma sau fotografia momentul. Bineînţeles că nimeni nu a mai apucat să vadă înregistrările lor vreodată. Din păcate...
Suntem şi acţionăm ca nişte roboţi adormiţi. Totul este mecanic, totul este fals, ireal. Asa cum spunea Gurdjeff, suntem adormiţi. Avem nevoie de cineva care să ne trezească. Zilnic ne deşteptăm dimineaţa, mergem la serviciu, revenim acasă spre după amiază, ne petrecem puţinul timp liber în banal şi cotidian şi mergem la culcare, spre a reîncepe ciclul din nou în următoarea zi. De cele mai multe ori, servicul pe care îl avem ne asigură doar banii necesari existenţei. Nu ne oferă bucurie, satisfacţii, nu ne îmbogăţeste sufletul cu nimic. Intrăm şi ieşim goi, despuiaţi de sentimente şi trăiri, de gânduri şi idei proprii, îmbrăcaţi în nostalgice şi uniformizate halate albe, fiind de cele mai multe ori doar un număr pe un ştat de plată. Ajungem acasă obosiţi, nervoşi, frustraţi. De cele mai multe ori nu ne regăsim nici în viaţa de familie. Revărsăm stările noastre negative asupra celor dragi, care poate nu au nici o vină. Ne prăbuşim pe canapea, în faţa televizorului şi petrecem tot restul zilei mâncând pizza, bând bere sau Coca Cola şi vizionând filme sau emisiuni stupide.
Nu mai gândim. Creierul nostru este debranşat. În locul său funcţionează un procesor programat să ne ghideze prin viaţă ca nişte automate. Sau, dacă cumva se întâmplă să avem unele gânduri proprii, acelea sunt legate de parvenire, de afaceri, de numărul de zerouri al contului din bancă, de maşini, de femei, de băutură, de sex, de modă, de bijuterii, de mâncare...de efemeritate.
Când aţi citit ultima carte? Şi cât v-a trebuit ca să o citiţi? O lună, trei? Când v-aţi rugat ultima dată? Sincer şi profund, pentru liniştea voastră sufletească, nu pentru faţadă, nu pentru ritualul în sine? Când aţi stat de vorbă cu voi înşivă ultima dată? Sincer şi direct, chestionându-vă întrebări vitale în adâncul sufletului vostru? Şi care au fost răspunsurile? Când v-aţi ajutat necondiţionat vecinul sau prietenul ultima dată?
Răspunsul umanităţii la dezastrul din sudul Asiei a fost extraordinar. Mobilizarea a fost rapidă, exemplară. Resursele medicale, financiare, tehnice au început să curgă din toate colţurile lumii. Un minunat exemplu că încă se mai poate face ceva. Că prin mobilizare generală lucururile se pot schimba.
Tu ce ai facut?
Eşti pregătit să oferi? Poate pătura care stă undeva pe raful de sus al dulapului şi o foloseşti doar odata la câteva luni? Sau poate banii pe care îi dai zilnic pe cafea şi ţigări timp de o lună? Nişte haine mai vechi? Sau poate televizorul care nu iţi mai trebuie acum, pentru că tocmai ţi-ai luat unul nou, cu LCD, în Boxing Day?
...Sau poate cer prea mult? De fapt, necazul nu te-a lovit pe tine. Nu s-a întâmplat aici, la uşa casei tale. S-a întâmplat undeva departe, la mii de kilometri distanţă. Ai dreptate. De ce ţi-ar păsa? De ce ne-ar păsa? Fiecare cu soarta lui. O sa vedem noi cum ne vom descurca dacă va fi să se întâmple ceva aici, nu-i asa?
Cheltuim foarte mulţi bani. Atât de mulţi încât nici nu ne dăm seama. Îi cheltuim pe lucruri care ne decorează viaţa, dar nu ne-o îmbogăţesc. Cheltuim pentru efemer, pentru ireal. Aţi sesizat atunci când vă mutaţi dintr-ul loc în altul, dintr-o casă în alta, că descoperiţi, la împachetare, lucruri pe care nu le-aţi folosit de ani de zile? "Asta pentru ce oare am cumpărat-o?" Lucruri de care nici nu mai ştiaţi, uitate şi prăfuite undeva printr-o magazie?
Aţi sesizat că se poate trăi foarte bine şi fără două maşini? Fără trei televizoare, câte unul în fiecare cameră? Fără marmură neagră instalată în loc de linoleu? Fără candelabre de cristal, în loc de o simplă lustră? Fără haine de la Armani, Gap sau Guess în loc de cele cumpărate de la magazinul din colţ? Fără diamante sau perle, în loc de un simplu şi deosebit lănţig de aur sau argint?
Egoismul, individualismul şi alienarea sunt cei mai periculoşi viruşi. Nu răceala, nu gripa, nu bronşita sau pneumonia. Lipsa iubirii de aproape este cea care ne omoară. Cea care ne transformă din oameni în maşini. În automate. În ceva ce nu suntem de fapt. În ceva în care nu ne regăsim.
Te mai întreb încă o dată: eşti pregătit să oferi?
Sebastian STOICA
Comentarii