Canadienii au o expresie pe care nu o folosesc prea des, nici prea deschis. Asta pentru că nu e deloc „politically correct”... E drept, mulţi nici nu ştiu ce înseamnă expresia D.P. (deepee) - mai ales cei în cauză – aşa că, auzind expresia, nici nu se prea sesizează. Dipi stă pentru „displaced people” şi se referă la toţi cei ce, din diferite motive, nu intră în rândul oamenilor „normali”. Adică, în primul rând minorităţile - mai ales cele vizibile, şi aici intră ne-caucazienii (albii) cât şi handicapaţii fizici, bătrânii – dar şi cele mai puţin vizibile, ca handicapaţii psihici, săracii, ne-educaţii, inculţii, cei lipsiţi de experienţă, chiar şi cei neîndemânatici. Şi, desigur, emigranţii albi. Toţi aceşti dipi sunt, mai mult sau mai puţin discriminaţi, ocoliţi, bârfiţi, dispreţuiţi...

Desigur, am putea vorbi despre oricare din aceste categorii sociale, dar vă propun să vorbim mai ales despre noi, emigranţii români, cei care nu suntem „minoritate vizibilă”, nici inculţi, nici ne-educaţi, nici complet lipsiţi de experienţă, în general destul de îndemânatici, nici prea bătrâni, nici handicapaţi - slavă Domnului! -, nici măcar nu prea evident săraci. În mare parte de asta are grijă Immigration Canada, prin sistemul de acordare a vizelor de emigrare... Totuşi, noi, românii din America de Nord, avem cu toţi această trăsătură comună: suntem cât se poate de „emigranţi”!

Mai zilele trecute mi-a căzut sub ochi un fragment dintr-o carte ce mi-a dovedit că, cel mai adesea, nimic nu este nou sub soare. Cercetătorul american Everett Stonequist, el însuşi probabil dintr-o familie de emigranţi, scria acum şase decenii: „Omul marginal este cel ce prin emigrare, educaţie, mariaj ori oricare alt motiv părăseşte un grup social sau cultural fără a face o ajustare corespunzătoare altui grup (şi) se găseşte la marginea ambelor fără a fi un membru al niciuneia... cineva care se găseşte într-o nesiguranţă psihică între două (sau mai multe) lumi sociale; reflectând în sufletul său dezacorduri şi armonii, repulsii şi atracţii a acestor lumi, din care una este adesea „dominantă” asupra celeilalte, în care apartenenţa este implicit (dacă nu chiar explicit) bazată pe naştere sau ancestralitate (rasială sau naţională); şi în care excluderea îl scoate pe individ dintr-un sistem de relaţii de grup.” (A Study in Personality and Cultural Conflict, 2-3, 8) Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în aceste şase decenii, cel puţin nu în privinţa emigranţilor. Oricât de mult ne-am dori să ne integrăm societăţii nord-americane (dar acest lucru este valabil oricărei societăţi din lume), ceva ne stă mereu în cale: moştenirea naţională.

Oricât de scârbiţi am fi de acea moştenire, oricât de mult am vrea să o uităm, oricât de mult am urî tradiţiile populare româneşti, societatea din care am plecat de bună voie, realitatea românească – ele stau pe noi ca scaieţii în lâna oilor. Oricât de mult am iubi cultura nord-americană (sau, franceză, germană, italiană, spaniolă...), societatea şi civilizaţia acestor naţii şi am afirma că „aceasta e patria mea!”, acea ţară mică, săracă, prăpădită, înapoiată, murdară, locuită de români! (cel puţin în concepţia unora) se strecoară insidios în existenţa noastră. Tăierea rădăcinilor care ne ţin înfipţi în glia strămoşească poate duce cel mult la o lipsă de rădăcini – numai aparent vom reuşi să înfigem altele, noi, în noua glie de împrumut. Fără să vrem, fără să ştim cum, mlădiţele se vor încăpăţâna să răsără tot acolo, tot în acel pământ lăsat acasă...

Observaţi că până aici vorbesc despre cei ce, probabil cu toată sinceritatea, se consideră „oameni universali”, care consideră naşterea lor pe teritoriul României (şi în familii româneşti) un accident, o glumă proastă, o „ironie” a lui Dumnezeu - care nu a binevoit să îi întrebe şi pe ei unde ar vrea EI să se nască. Respectivii fac, cu toată sinceritatea, eforturi să uite ţara din care au plecat, limba, neamul... Îi ocolesc pe români, ocolesc comunitatea românească, se dau, dacă li se cere să îşi decline naţionalitatea, sârbi, unguri sau chiar... ardeleni, încearcă să uite cultura românească, tradiţiile româneşti – şi să se adâncească cât mai rapid şi mai total în noua cultură a locului de adopţie. Se integrează, care va să zică... Speră ca prin aceasta să fie „acceptat”, că va înceta să mai fie acel dipi, acel om „marginal”, că va ajunge şi el să stea la „masa bogatului”, făcându-şi o carieră, câştigând bani, cumpărându-şi o casă, o maşină mai maşină, un Rolex, o brăţară de aur... Intrând, deci, în rândul „lumii bune”. Am zice că acest proces este total şi ireversibil – dacă. În realitate, „integratul” tot mai menţine un cerc restrâns de prieteni români. Ce folos să te bucuri de toate cele, dacă nu va şti şi semenul tău (şi, în acest caz, el este aproape întotdeauna un român) că tu te-ai „realizat”? De cele mai multe ori partenera de viaţă este tot o româncă, mâncarea de preferinţă este tot cea românească, undeva într-un colţ de cameră tot mai apare câte un obiect de artizanat românesc... Câteodată discuţia tot se mai îndreaptă spre România – fie chiar numai pentru a mai înjura vreuna din „realităţile” de acolo... Au nevoie să se convingă singuri că plecarea lor din ţară a fost cea mai bună decizie luată în viaţă – de la acel moment în care s-au hotărât să tuşească şi să îşi umple plămânii cu aer, scoţând primul ţipăt de nou-născuţi.

Trebuie să recunoaştem că există totuşi şi altfel de români. Acum nu îmi pot da seama care din ei sunt „excepţiile”, care din cele două feluri de români emigranţi sunt majoritari. Cei ce vor şi se străduiesc să uite, sau cei ce acceptă într-un grad sau altul faptul că ei sunt români înainte de toate? Cei mai de sus, sau cei ce, chiar dacă îşi mai ocolesc co-naţionalii, se înconjoară de obiecte româneşti de artizanat, au în rafturi câteva volume în limba română, au câteva CD-uri cu muzică românească, au pusă bine, dacă pot, o sticluţă cu palincă şi duc dorul unor mâncăruri româneşti – mulţumindu-se cu micii întorşi pe BBQ – călcând, eventual, în bătătura bisericii de Înviere, sau poate mai des, în speranţa unei „socializări” cu alţi români, cei pentru care „acasă” şi „în ţară” înseamnă cel mai adesea România? Cei care sunt, cel mai adesea, mai familiarizaţi cu realitatea românească decât cea canadiană, citesc ziarele româneşti pe internet şi urmăresc programe TV româneşti prin antenă, cei care participă, ne-discriminatoriu, la picnicurile diverselor organizaţii româneşti, cei care – cel puţin de sărbători – cumpără produse de carne „româneşti”. Chiar cu riscul de a fi mai puţin „integraţi”, de a simţi pe pielea lor sentimentele adverse ale canadienilor care văd în ei nu români, în nici un caz canadieni – ci dipi.

Această realitate ne aruncă, fără a o fi ştiut măcar, exact în situaţia descrisă de Stonequist. Suntem, deci, „oameni marginali”. Legaţi de tradiţiile culturale de care suntem mândri, încercând pe cât posibil să ne integrăm în noua cultură pe care nu o admirăm prea mult, suntem rupţi de ţara ancestrală fără a reuşi să ne integrăm în ţara de adopţie. Desigur, aproape nimeni nu consideră serios o eventuală întoarcere „acasă”, foarte sinceri recunoaştem că suntem acasă aici – dar mă întreb câţi dintre noi am da acelaşi răspuns dacă situaţia din România s-ar schimba drastic în bine, dacă traiul de acolo ar fi cel puţin similar celui din Canada... Dacă ni s-ar oferi un salariu compatibil celui din Canada, care să permită un trai decent acolo...

Bineînţeles, faptul că suntem „marginali” se reflectă şi asupra modului în care îi percepem noi pe cei mai din „centru”, pe canadieni de exemplu. Toţi, sau aproape toţi nou-veniţii au de făcut comentarii negative la adresa lor. Că ne discriminează (aproape pe faţă), că ni se cere „experienţă canadiană”, că ni se oferă joburi necalificate şi prost plătite, că ni se dau salarii mai mici decât egalilor noştri canadieni (la slujbe similare), că au despre noi păreri preconcepute, că ne privesc cu superioritate, că ţin să sublinieze faptul că vorbim cu un accent „străin”, că, în general, posibilitatea de a avea un prieten localnic (canadian) este extrem de rară... Desigur, toate aceste acuze la adresa lor mă fac să mă întreb dacă nu cumva există sentimentul că suntem marginalizaţi. Că, în ciuda eforturilor noastre, a calităţilor noastre, societatea continuă să ne dea deoparte. Că prea puţin se vorbeşte despre lucrurile frumoase şi bune pe care unii români le împlinesc, continuându-se să se afirme aceleaşi lucruri negative despre noi. Că, poate, informaţi corect, băştinaşii vor începe să ne accepte alături de ei, încetând astfel să fim dipi, oameni marginalizaţi.

Din păcate, eu consider că suntem, în realitate, oameni „marginali”, tocmai datorită modului în care ne privim co-naţionalii. Că ne auto-marginalizăm. Că, nu numai că oferim nenumărate prilejuri să ni se pună „etichete” negative, dar de multe ori ni le punem noi înşine. Ascultaţi numai ce spun românii din jurul vostru despre alţi români din comunitatea românească - şi pe urmă spuneţi-mi cum credeţi că noi, românii, vom înceta să fim nişte oameni marginali. Pentru că fiecare dintre noi dorim să fim cât mai în „mijloc”, iar toţi ceilalţi – inclusiv conaţionalii noştri, sau mai ales ei! – cât mai în margine. Aşa cum acei români dintr-un banc clasic îşi trag tovarăşii înapoi în groapă, eliminând necesitatea unor „gardieni”, tot aşa românii „marginali” îşi trag conaţionalii alături, în marginea societăţii. Canadinenii nu fac decât să constate realitatea...

Nick SAVA