Încerc să privesc în viaţa mea anterioară. O caut cu deznădeje în ochii oamenilor, în vînturile ce bat dinspre vest, în oraşele pe care le vizitez, în valurile mării.

O găsesc? O voi găsi-o oare? Voi putea vreodată să-mi revăd existenţa şi să-mi recâştig acea picătură de puritate care a existat în mine în prima zi, în care, pentru prima oară am simţit că el îmi va fi destinat?

Aşa cum ziua începe cu o rază timidă de lumină, care încearcă să pătrundă prin catifeaua neagră a nopţii şi să o distrugă - pentru a face loc soarelui - tot aşa s-a format şi iubirea mea pentru el; timidă la început... din ce în ce mai arzătoare pe măsură ce treceam de la o existenţă la alta.

Ne-am născut amândoi în aceeaşi zi, atunci demult, eram un tot unitar şi am fost separaţi, apoi aruncaţi de El - unul pe mare, altul pe uscat - nevoiţi să ne căutăm fără încetare, să ne întălnim, de fiecare dată să ne iubim, să cunoaştem însă desparţirea până în ziua în care vom rămâne împreună, formând ceea ce fusesem la început.

Logodnici din naştere - privind neliniştiţi unul după celălalt şi întotdeauna murind unul prea târziu, fugind altul prea devreme, întârziind sau ascunzându-ne sentimentele unul din trufie, altul din frică - am ajuns astăzi aici, să ne întâlnim din nou. Oare de câte ori ne-am întâlnit înainte, sau, oare de câte ori ne vom mai întâlnii dupa această existentă, până când ne vom uni pe vecie?

Durerea e din ce în ce mai mare - pe măsură ce înaintăm în această lungă călătorie - atunci când unul dintre noi dispare sau fuge, atunci când unul din noi se ascunde sau se preface, atunci când cineva, acel cineva tot timpul prezent, încearcă şi de fiecare dată reuşeşte să ne despartă. În această viaţă va reuşi oare cum a făcut-o şi în celelalte, sau am ajuns la perfecţiune? Oare e deja prea târziu pentru noi şi în această existentă - am trecut de punctul limită pentru a mai forma nimbul?

De câte ori până acum el a fost învinsul şi eu victorioasa, sau invers? De câte ori m-a posedat el pe mine, sau eu pe el?

De ce mă întreb?... Pentru că în această viaţă e rândul lui. El e cel care provoacă durerea, eu sunt cea care suferă. Se pare că a învaţat destul de bine jocul... ştie cum să mă domine. Poate că acesta e sfârşitul şi după accea va începe viaţa în care nici eu, nici el, nu ne vom mai chinui unul pe altul, nici eu, nici el; nu ne vom mai alege alte persoane pentru a ne ţine companie.

Poate că suntem prea orbi pentru a vedea că noi suntem întregul rupt pe jumătate, care trebuie refăcut. Din toate celelalte vieţi nu mai există în sufletele noastre decât sentimentul că ne cunoaştem din totdeauna, şi dragostea ce se îmbogăţeşte şi devine mai puternică.

Ascult pierdută între cearceafuri vântul care a început să bată. Simt frigul cum îmi inundă sufletul. E frig sau frică?

Cunosc vântul ăsta. Simt şi ştiu că ne va nimici şi ne va despărţi din nou; suntem prea slabi pentru ai ţine piept... şi de data asta eu sunt cea care fuge, el e cel care se ascunde. El e trufia, eu sunt frica...

Dar totuşi... poate nu e decât un coşmar. Poate că acesta e vântul ce vesteşte primăvara, iar nu toamna. Viaţa încă nu s-a terminat. Mai avem timp pentru a ne uni. Cine ştie?!?

Nu-mi cunosc trecutul şi asta e o inconvenienţă, pentru că nu pot să-mi ştiu viitorul cu exactitate. Am ajuns spre sfârşitul călătoriei, sau nu? Problema noastră, a muritorilor, e că nu putem să oprim această călătorie. Nu putem să strigăm: „ Gata, ne-am săturat! Noi ieşim din joc!"

Nu, noi trebuie să mergem până la capăt. Trebuie să ne reîntregim pentru a ajunge nemuritori în timp şi în spaţiu, în univers şi în neant.

Dacă am ştii cu siguranţă care ne este perechea ar fi mult mai bine, dar nu ne dăm seama de asta decât după ce timpul acordat a expirat. Şi atunci e prea târziu. Am pierdut şi în această viaţă!

Va trebui să aşteptăm să ne naştem din nou şi să o luăm de la capăt. Să începem căutarea asiduă şi fără sfârşit; să începem jocul de-a v-aţi ascunselea, fără să vrem, fără să ştim.