Akropolis, Adieu

Akropolis, Adieu

 (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

...Dar pentru că veni vorba despre lumea grecilor, să ne oprim o clipă şi să vorbim despre arta lor.

Este greu pentru noi, omul modern, să înţelegem întrutotul arta grecească. Mai ales că ceea prin care înţelegem "artă greacă" se referă la arta creată de-a lungul a peste 3000 de ani într-un areal care se întindea din Creta pînă în nordul Mării Negre şi sudul Italiei până pe malul Eufratului, ba chiar în unele locaţii din vestul Spaniei si chiar pe Insula Britanică. În cele trei milenii, "Lumea Greacă" a străbătut diferite civilizaţii care uneori s-au înlocuit una pe cealaltă, dar şi mai des s-au întrepătruns, rezultând forme uimitoare de artă şi cultură. Totodată, este greu să aplicăm criteriile de estetică după care ne ghidăm noi, oamenii mileniului trei, unor opere de artă create cu peste două, trei, sau chiar cinci mii de ani în urmă.

Să luam de exemplu statuetele aşa-zisei culturi a "Cicladelor." Aceste figurine umanoide cizelate fin din marmură şlefuită la perfecţie - într-o perioadă în care în restul lumii piatra era încă cioplită grosolan pentru a executa unelte primitive - pot sta cu cinste în vitrinele oricărui muzeu de artă modernă, de faimă mondială, alături de statuete executate de Rodin, Brâncuşi sau Moore. Sau, picturile minoice din insulele Creta şi Thera, vechi de peste 4000 de ani, executate cu o tehnică desăvârşită - care va atinge asemenea calitate abia în Roma imperială sau în arta Renascentină. Sau, mai aproape de noi, frescele din Tirint şi măştile din aur de la Micene, datând de 3500 de ani. Sau, arta grecească clasică, veche de 2500 de ani. Sau arta elenistică, dusă de macedonieni până pe malurile Indusului...

Stăm acum şi ne întrebăm: cum a fost posibilă atingerea unor asemenea culmi în artă - şi prin asta înţelegem în TOATE artele, de la arhitectură la pictură, sculptură, ceramică... ba chiar şi în teatru, poezie, filosofie, matematică, navigaţie, artă militatră, etc. - realizată pe vremea cînd restul omenirii abia se muta din peşteri în bordeie săpate în pământ. De o ţară care nu era ţară, de o naţie care nu era naţie - ci un conglomerat de orăşele cel mai ades în conflict unele cu celelalte. Să fi avut aceşti greci un simţ artistic deosebit?

Azi cu greu ne putem închipui splendoarea unui templu grecesc. De o arhitectură desăvârşită, armonios, echilibrat, împodobit cu frize pline de sculpturi din marmură de mărime colosală, pictate, se pare, pentru a le insufla viaţă, cu metope pulsând de viaţă, redând scene din viaţa de zi cu zi, adăpostind statuia colosală a câte unui zeu sau zeiţă - sclipind bogat împodobite cu haine scumpe şi bijuterii din aur...

Care era, totuşi, rostul acestor capodopere? În primul rând unul funcţional şi religios. Dar şi estetic. Faptul că, de exemplu, statuile frizelor şi metopelor - inclusiv statuia colosală a Athenei, înaltă de peste 12 m, avînd statuia zeiţei Nyke (Victoria), de mărime naturală, pe un braţ - au fost executate la templul zeiţei Athena Parthenos de pe Akropolele capitalei Aticii antice, în numai patru ani, se explică într-un singur fel: sute de artişti talentaţi au lucrat simultan, sub conducerea marelui Phideas. Într-un oraş locuit de câteva zeci de mii de locuitor - înţelegând în numărul acestora şi pe sclavi, paria, meteci - sute de artişti lucrau să împodobească cu splendori un singur templu! În timp ce alţii lucrau la alte temple, la alte construcţii monumentale, iar alte mii continuau să picteze vase, să modeleze statuete şi figurine de teracotă, să picteze locuinţe, să ţeasă, să execute mobile fine...

De ce oare? Doar o singură explicaţie pot găsi acum, la repezeală: grecilor, atenienilor, le plăcea frumosul. Le plăcea să se înconjoare cu lucruri frumoase, aşa cum le plăcea să îşi petrecă vremea în sânul naturii. Le plăcea să îşi călească trupul în exerciţii în palestra, după care îşi exersau mintea în discuţii filosofice purtate în Agora sau parcurile Lyceului sau a lui Akademos... Îşi făceau timp pentru a urmări piesele de teatru - jucate în amfiteatre în faţa a peste 10000 de oameni!, să urmărească întreceri sportive pe stadionul de peste 50000 locuri, sau să asiste la spectacole de muzică şi dans... Si fără ca toate acestea sa-i împiedice, bineînţes, să se ocupe de antreprizele proprii, pe care le-au împrăştiat în cele patru zări. Cu adevărat o aplicare a perceptului păstrat prin filieră latină, de cei care, cucerindu-i politic pe greci, au fost la rândul lor cuceriţi de civilizaţia şi cultura acestora, romanii: mens sana in corpore sano.

De ce am făcut această scurtă trecere în revistă a culturii şi artei greceşti? Pentru că, din păcate, toate acestea au trecut. După o perioadă elenistică - încă şi mai bogată! - după ce şi-au exportat civilizaţia popoarelor cucerite de Alexandru - din Egipt până în pragul Indiei - şi romanilor cuceritori, grecii şi-au pierdut dragostea pentru frumos sub atacul crâncen şi devastator al creştinismului "ortodox şi catolic" care le permitea totul DINCOLO, în cer, în schimbul renunţării totale AICI...

Unde ne situăm noi, românii, în raport cu această moştenire a fraţilor greci, ei înşişi indo-europeni cu multe influenţe tracice? Românul a iubit dintotdeauna frumosul. Şi-a împodobit existenţa cu lucrări frumoase - să privim numai realizările artistice ale civilizaţiilor neolitice de pe teritoriul a ceea ce se va numi "Dacia". Din păcate, poporul român se va forma sub semnul crucii, sub umbra creştinismului ortodox. Nu a atins - până recent - o civilizaţie culturală umanistă. Tot ceea ce a putut crea au fost obiecte artizanale - cu suflu de geniu unele - dar atât! Frescele neo-bizantine pictate pe pereţii (interiori şi exteriori) a unor mânăstiri sunt "excepţia care întăreşte regula", sunt "accidentele" care au găsit omul (artistul şi patronul) potrivit, la ceasul potrivit...

"Răzvrătirea" de sub canonul bizantin a permis apariţia unei şcoli naţionale de artă care, în multe cazuri, a atins geniul. Au fost mulţi români care s-au dedicat cu bucurie artei, pentru a o produce sau a o colecţiona. Din păcate, această perioadă fastă artei româneşti a avut o durată scurtă, mai scurtă de 100 ani. A urmat o perioadă la fel de puţin propice artei ca şi evul mediu religios, prelungit la noi până la venirea monarhiei străine - cea care ne-a adus şi pe noi "în Europa". Chiar dacă unii artişti au continuat să creeze, mulţi din ei refuzând să-şi prostitueze talentul, chiar dacă au mai apărut câţiva artişti care au creat artă (mai ales pe alte coclauri ale lumii), marea masă a poporului a căzut sub imperiul kitchului - inclusiv a celui "de Stat", "patriotic". Intelectualii cu simţ artistic sau văzut puşi în imposibilitatea de a mai colecţiona obiecte de artă - din lipsă de bani şi de teama sistemului politic.

Iar azi? Azi se poate constata o uscăciune artistică greu de întâlnit prin alte părţi ale lumii. Artiştii populari crează non-artă, pentru că doar asta se mai vinde. Artiştii - acei puţini care refuză încă să-şi prostitueze talentul, caută alte surse de venit. Nimeni nu cumpără artă în România - mai important ni se pare un termopan, o rochie, un papuc, o seară la bar, un... Dar ce nu ni se pare mai important decit un tablou sau o sculptură? Tinerii artişti, absolvenţi ai institutelor de artă plastică de renume, se dedau la exhibiţionisme ieftine care, chiar dacă nu le aduc faimă şi bani, le asigură studii şi participări internaţionale. Singurii care mai colecţionează în ţară sunt ultra-bogaţii din Parlament, Senat, Guvern, mafie... Dar ei o fac în scopul evaziunii fiscale, cumpără tablouri de maeştrii recunoscuti, cu milioane (de dolari), fără a se mai "încurca" să cumpere artă românească.

Povestea un cunoscut de-al meu că a asistat la închiderea unei expoziţii a lui Sălişteanu - ultima în ultimii şapte ani. Vânduse două lucrări... Colegi ai acestui cunoscut artist fuseseră încă mai puţin norocoşi - vânduseră câte o lucrare, eventual, în ultimii doisprezece ani! Deşi aveau lucrări vândute mai peste tot în lume, în ţară continuau să nu-şi găsească patroni. Muzeele nu mai achiziţionează nimic, la fel instituţiile de Stat - preocupate mai ales să aranjeze birourile directorale la un nivel în care însuşi Bill Gates s-ar simti stânjenit...

Această cunostinta a mea a adus cu el un tablou semnat de un pictor trecut în Enciclopedia Pictorilor Romani Contemporani. A dat 100USD, cu ramă cu tot. Rama care în urbea aceasta ar costa cam 120 dolari...

Dar ceea ce l-a cutremurat şi marcat cel mai mult a fost întilnirea dintre cele două civilizaţii - cea antică, grecească, pe de-o parte, şi cea contemporană, românească. Participând la o excursie în Grecia, a avut norocul să însoţească un grup de intelectuali români. Mai tineri, mai în vârstă, câţiva pensionari... Unii proprietari de afaceri rentabile, alţii membrii ai Academiei, alţii lucrând prin Institute. Chiar şi doi studenţi. Doctori, ingineri, profesori, economişti...

A observat cunoscutul meu că unii dintre ei se eclipsau de la vizitarea unor obiective. Unii au vazut Delphi, dar nu Olympia. Alţii Olympia, dar nu Mykene... Epidaurus a fost vizitat doar de o mână de români, restul aşteptând liniştiţi şi răbdători pe banci, în soarele generos - dupa ce au încercat, destul de timid, e drept, să convingă ghidul "să se sară" peste vizitarea stravechiului sanctuar al lui Asklepios, cu teatrul lui cu tot...

Dar, ajuns la poalele vestitelor Akropole, a asistat la incredibil... Cum? Vi se ridică părul pe mână? Vă cred, am aceaşi senzaţie, dar lăsaţi-mă să continui. Din cei 47 de turişti, inclusiv ghidul, doar şase au urcat treptele Propileelor. Restul, după ce au căpătat informaţiile de rigoare, s-au repezit în jos, pe străduţele care duc spre cartierul Plaka şi magazinele din Monastirakis. Şase din 47!

Ceilalţi nici nu s-au oprit să dea explicaţii. Doar câţiva au mârâit "Am mai văzut pietre..." Iar doi bătrânei, care au stat în dubiu circa un minut, au murmurat "Biletele pentru amândoi ar fi 24 de euro.", după care au pornit grăbiţi în urma celorlalţi. 24 de euro, preţul a două kile de măsline...

Oameni luptându-se cu viaţa, românii. Obişnuiţi de acum să se întrebe: "Dar mie ce îmi iese?", căutind un profit material, oricit de mic, în toate cele. Alergând după o realizare rapidă, dupa o rezolvare rapidă a unor necesităţi materiale. "Minţi înguste, frunţi tembele", aşa ne caracteriza Poetul nu de mult, doar cu vreo patru generaţii în urmă. Obisnuiţi să-i privim cu aroganţă dispretuitoare pe inculţii de americani şi canadieni care nici nu au habar unde-i Plaka (şi magazinele ei de blănuri...) Agăţând de perete, în lipsa "răpirii din serai", nişte printuri "second hand", nişte bliduri şi stergare "artizanale" de duzină, sau vreo icoană "tradiţională", kitch.

Să ne mirăm, atunci, că acest cunoscut al meu nu reuşeşte să adune o mână de români cărora să le vorbească despre artă? Cărora să le dezvaluie secretele creaţiei artistice - atât de grea, dar atât de plină de satisfacţii morale şi spirituale? Că sunt unii care îşi permit să îi terfelească gândul bun - reprezentanţi tipici ai românilor comozi şi interesaţi doar în aspectul material al existenţei?...

Mda. Cred că m-am aprins puţin, vă rog să mă scuzati. Doream, de fapt, să vă invit după încheierea conferinţei la vizitarea expozitiei "Arta insulelor greceşti", adăpostită în această clădire până mâine seară. De fapt, cred că o să închei expunerea mea aici, pentru a avea timp... Hm... Vă rog, vă rog, nu vă îmbulziţi la ieşire, sânt sigur că expoziţia...
Quote:

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediţia a II-a)

Nota Redacţiei:

Precum era de aşteptat, Profesorul a fost singurul vizitator al expoziţiei "Arta Insulelor Greceşti" (Arts in Greek Islands) - alături de câţiva localnici curioşi şi tăcuţi. Trebuie, totuşi, să vă dezvălui un amănunt care face ca patosul profului să fie de doi bani: nici el nu s-a înscris la cursul de artă al cunoscutului său! A găsit şi el o mulţime de justificări: nu am timp, nu am talent, am o a doua slujbă (se referea, evident, la seria de expuneri...), am obligaţii familiale, etc. Oricum, un sentiment de jenă, probabil, îl face să folosească termenul de "cunoscut" în descrierea relaţiei cu prietenul său...

 

Nick SAVA