Cuci în cuib străin

Cuci în cuib străin

(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

...revenind la o discuţie purtată cu altă ocazie, şi anume despre păsările migratoare şi obiceiurile lor, să ne oprim azi pentru o clipă asupra unei extrem de curioase păsărele: cucul. Nu curioasă în sensul că-şi bagă ciocul peste tot - de fapt, nu şi-l prea bagă - ci în sensul că această păsărică dovedeşte unele obiceiuri foarte neobişnuite altor păsări migratoare. Putem spune - fără a exagera prea mult, că în multe privinţe cucul seamănă mai degrabă omului, decât colegelor cu pene. Da, da. Deşi sunt unii care susţin că omul seamănă mai mult şi mai mult - cel puţin din punct de vedere al intelectului - cu bibilica, eu o să vă demonstrez că şi cucii ni se aseamănă în multe privinţe!

Dar să vedem cine este acest cuc şi ce vrea el. Multe din cele vrute de el ne rămân complet necunoscute - de exemplu, nu ştim dacă şi el visează mălai, semănând în aceasta colegii lui mai micuţe, vrabia. Un lucru este cert: nu-i place să-şi crească pruncii! Ei, ia spuneţi, cine mai face aşa ceva? Ei? Vă las să încercaţi de trei ori... Doamna de colo?... Cum? Nu, mă scuzaţi că îmi permit să vă contrazic, dar în nici un caz lupii. Nu faceţi decât sa jigniţi aceste animale drăgăstoase şi cu o viaţă familială excepţională, demnă de urmat! Dumneavoastră? Cine? Peli-canul?! Nici pe departe! Pelicanul, cunoscut pe la noi prin Deltă şi sub numele de Babiţă, are alte obiceiuri curioase, de care voi vorbi cu altă ocazie. Dar mă puteţi crede pe cuvânt când afirm că nu există nici o asemănare între comportamentul unui cuc şi cel al pelicanului... Cum? Aţi spus, "omul"? Extraordinar! Cum de v-a trecut prin minte să spuneţi "omul"?... Aaa, eu am spus că... Bine, bine...

Da, dragi ascultători şi ascultătoare, aşa este. Omul este printre puţinele fiinţe care are manifestări cuceşti în ceea ce priveşte relaţiile fa-miliale. Dar, întrucât vorbim despre cuci şi nu despre oameni, mai bine să-i lăsăm pe aceştia în plata Domnului.

Cucului, deci, nu-i place să-şi crească odraslele. Nu că nu i-ar place să facă odrasle. Cum vine primăvara, cum îl auzim, căţărat pe un... pe o.... căţărat ziceam, strigându-şi cuca. O strigă de vuieşte satul! La oraş n-o prea strigă, fiind concurat de om... Cum? Nu, omul nu-şi strigă cuca. M-aţi înţeles greşit... Omul concurează cucul, în acest caz, doar prin poluare sonoră. Susţinând una din părerile domnului Darwin, şi anume cea privind adaptabilitatea animalelor la condiţiile de mediu, cucul acesta s-a adaptat de minune situaţiei şi a întins-o la ţară. Iar cuca, după el, că şi ei îi plac odraslele ce nu s-a pomenit! Desigur, să le facă, nu să le crească, fiind şi ea tot neam de cuc...

Nu vă vine să credeţi? Vă întrebaţi cum de am ajuns eu la concluzia aceasta? Cum e posibil să procreezi, fără aţi creşte odraslele? Oh, e posibil! În cazul nostru, al românilor, chestia a devenit notorie de când televiziunile străine ne-au "aranjat", arătând întregii lumi imagini din orfelinatele noastre "umane"... Cum? Ah, ştiţi că la oameni este posibil aşa ceva, vă îndoiţi că păsările ar face la fel. Nici nu fac, aveţi perfectă dreptate, ele au grijă de puii altora ca de proprii lor pui. La ele în cuib nu veţi vedea niciodată imagini comparabile orfelinatelor umane... Dispreţul şi nepăsarea faţă de viaţa altuia sunt proprii omului...

Vă rog, vă rog... Haideţi să o luăm pe rând. Îmi dau seama că vă lipsesc anumite informaţii, de aceea vorbiţi în necunoştinţă de cauză. Din fericire, eu sunt în posesia acestor informaţii şi sunt dornic să le împărtăşesc cu domniile voastre. De unde am aceste informaţii? Păi, nu de la SRI, dacă asta vreţi să insinuaţi, nici de la.... Mai bine vă povestesc.

Într-o vară, cu ceva timp în urmă, pe când capul nu-mi era atât de pleşuv, iar oasele mai purtau ceva brumă de carne pe ele, eram în tre-cere printr-un mic orăşel prăfos şi toropit - în ciuda marelui fluviu care i se târa, leneş, într-o coastă. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo căci nu-mi mai amintesc, după cum nu-mi amintesc prea multe nici despre orăşel. Tot ce pot spune este că era locuit de nişte femei extrem de guralive, un fel de bănăţence ce vorbeau olteneşte, sau viceversa. Şi că era cald!

Drept urmare, am căutat grăbit un loc umbros şi răcoros, dar cum nu aveam chef de berea locală, am ajuns la... muzeu. Printre tot felul de pietricele cioplite, lemne (aşişderea), bărci (idem), straie, arme, poduri, poze, etc., ţin minte că am dat peste câteva vitrine pline ochi cu ouă. Acolo m-am convins că şi cucul depune ouă!

Cum? Mare scofală? Şi găinile dumneavoastră pun ouă? Desigur că pun, altfel numai de oală ar fi bune. Numai că între modul de depunere a ouălor cuceşti şi a celor galinacee este o mare deosebire. Am putea spune că le desparte un Univers! Mai întâi, găina dum-neavoastră, neam cu bibilica de care aminteam - are doar două scopuri în acest act reproductiv: unul ar fi să aibă cu ce se lăuda, drept care şi anunţă întreaga ogradă că a mai pierdut un ou; iar al doilea, să obţină atenţia berbantului - care o şi calcă, cocoşeşte. Chiar dacă aceste obiceiuri seamănă cu cele umane, ele nu aduc nici pe departe cu cele ale cucului. Acesta pune ouăle pe ascuns. Pe furiş, ca un hoţ. Ca un securist... Vine pe la cuib pe când nimeni nu-i acasă, trage cu coada ochiului în jur, miroase ouăle (aceasta este numai o supoziţie neverifi-cată), după care aruncă un ou din cuib şi lasă în schimb unul aidoma, propriu. După care o întinde tot atât de tăcut, ca o nălucă. Şi face pe niznaiul. Nici usturoi n-a mâncat, nici ciocul nu-i miroase! Aţi întâlnit cuci puţind a usturoi? Păi, vedeţi doară...

Vi se pare povestea de necrezut? Păi, dacă mă întrerupeţi mereu... Ia spuneţi, câte feluri de ouă galinacee cunoaşteţi? Nu, nu mă ref-eream la papară... Haideţi să le numărăm împreună, coane Fănică, ca la Superstore. Vra să zică, sunt albe şi brune... Nu, cele roşii sunt vopsite! Deci, brune. Pe urmă, sunt mari, mijlocii, mici şi foarte mici... Da, ştiu că pe etichete scrie altfel! Cu totul, deci, cinci tipuri de ouă, pentru că cele brune vin într-o singură mărime. Cele aşa-zise "free run" sunt false, nu-i credeţi. Ori găina aleargă "free" în jurul cuiba-rului, şi atunci îi putem culege ouăle, ori fuge cu adevărat liberă, dar atunci...

Bun, să revenim. Păi vedeţi cât este cucul nostru de diferit? Nu vedeţi? O să vedeţi într-o clipă! Pentru că, adevărat adevărat vă zic, în aceea expoziţie de ouă am văzut câteva zeci, dacă nu sute de ouă (aş spune "mii", dar mă veţi acuza de exagerări nejustificate...) de cuc, complet diferit unul de celălalt. În schimb, semănau leit, până la identificare, cu ouăle "băştinaşe". Ca să nu aibă vizitatorul expoziţiei nici un dubiu, curatorul pusese ouăle perechi, două câte două (bineînţeles, dacă erau perechi... Ştiu, ştiu...), unul de cuc şi celălalt de... mierlă, graur, cintezoi, piţigoi, vrabie, porumbel, ciocănitoare... Toate păsările cântătoare din pădurile noastre... Cum, ciocănitoarea nu cântă? Nu vă contrazic, personal nu am auzit o ciocănitoare cântând. Deci, refrazez: toate păsările cântătoare şi ciocănitoare... Aşa este mai bine?...

Bun. Şi unde pui că un graur, de exemplu - nu ştiu dacă este cel mai bun exemplu, dar nu are importanţă - pune tot felul de ouă, in-comparabil mai multe decât galinaceea dumneavoastră. Cam în zece, cincisprezece culori (nevopsite!) şi cam în patru mărimi: mici, foarte mici, extrem de mici şi liliputane... Vine cuca noastră şi toarnă un ou aidoma-leit, cu cele din cuib: mic sau mare, alb sau verzui, cu dun-guliţe sau cu picăţele... Vin bieţii părinţi şi nici nu le trece prin creierul cât un bob de mei că duşmanul stă între ei. Am putea spune, ca şi tătuca cel "roşu" (nici ăsta nu era vopsit) că "duşmanul nu doarme", dar ar fi o exagerare. În timp ce părinţii naturali, cucul şi cuca adică, se zbenguie prin codru să-şi mai pună de-o odraslă, puiul doarme butuc în găoacea lui de ou!

Înainte de a trece mai departe, să vedem ce face puiul nostru, lăsându-i pe părinţii naturali cu viaţa lor ştrurlubatică, să facem o preci-zare: cucul nu pune ouă în cuib de găină, şi asta din mai multe motive: găina nu numai că nu are cuib la înălţime - şi o să vedeţi de ce este necesar acest lucru! - dar am putea spune că ea nu are cuib de fel. De aceea îşi şi pierde ouăle prin fân... iar cucul NU vrea să i se piardă oul! Apoi, se ştie că ouăle de găină ajung de obicei în tigaie. Am spus despre cuc că nu-i place să-şi crească pruncii, nu că îi este indiferentă supravieţuirea acestora.

Să părăsim, deci, jigodiile de părinţi cuceşti şi să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra puiului - tot atât de jigodie. Nu, nu latră... În schimb, e grăbit nevoie mare să iasă din ou. Îngrijit cu dragoste la pieptul cald de părinte vitreg mai ceva ca la sânul lui Avraam, se grăbeşte să iasă din găoace primul... Spre deosebire de om. Cum? Ce legătură are omul cu jigodia? Păi, să vă spun. Un preot - nu spui cine, unul din cei mulţi - a încercat odată să mă compare cu un pui într-o găoace. Cică, precum tot universul puiului se mărgineşte la acea găoace de ou, tot aşa universul meu se mărgineşte la... altă găoace, numită "realitate" (habar n-am de cine...) Cum acel pui cu caş la gură şi minte de bibilică crede că întregul lui univers se mărgineşte la o substanţă albicioasă de neînţeles pentru el, tot aşa, eu şi cu dumneavoastră... Cum, nu doriţi să vă amestec în această poveste dubioasă? Nu vă amestec, dacă nu doriţi. Continui, deci: tot aşa eu şi ceilalţi dintre dumneavoas-tră, care acceptaţi să fiţi amestecaţi in această poveste dubioasă, credem că lumea se mărgineşte la ce vedem. Geaba Cineva ne spune că din-colo este o altă lume, mai minunată şi complet de neînchipuit, noi procedăm ca şi acel pui cu minte de bibilică şi caş la gură (de unde o fi având, dom"le, caş?): ne temem de ce e Dincolo, ne ţinem cu ghearele şi cu ciocul de această lume "într-o găoace"... Poetic...

Numai că acest pui de cuc vine să infirme teoriile acelui preot. El ştie, este convins (puiul) că-l aşteaptă ceva Dincolo, într-adevăr "o lume întreagă". Se grăbeşte, deci, să spargă coaja şi IESE! E ca şi când ar şti că nu-l aşteaptă nimic rău DINCOACE. Vă puteţi închipui că oricare dintre noi ne-am face harakiri să ajungem mai repede Dincolo? Nu? Nici eu. Vedeţi, aceasta este diferenţa dintre a crede cu adevărat şi a crede numai din vârful buzelor... Oricât de convinşi am fi de lumea minunată de Dincolo, nu am da cucul din conferinţa noastră pe vulturul de pe gard!

Aşa. Cucul. Dovedindu-şi credinţa în darurile revărsate asupra lui de către Domnul, o dată ajuns afară îşi ucide fraţii. Nu vă scandali-zaţi, nu am afirmat despre bietul pui fratricid că ar fi creştin - deşi nu văd ce importanţă ar fi avut... Fraţii şi-au ucis mai toţi oamenii mai oameni - adică toţi cei care ar fi avut ceva de împărţit şi nu voiau în ruptul capului (frăţesc) să împartă. Indiferent de credinţa lor religioasă afirmată. Şi Cain, şi David, şi Solomon, şi faraonii, şi zeii greci, şi eroii atei, şi sultanii, şi regii prea-creştini. Şi... Toţi, ce mai!? E drept, ei nu o făceau ca şi cucul nostru - aruncând din înălţimea cuibul părintesc frăţiorii aflaţi încă în ouă, spre zdrobirea lor prematură. Cucul face numai ce ştie el să facă. Omul ştie mai multe, aşa că i-a trecut prin minte cele mai năstruşnice metode de suprimare a "iubiţilor" fraţi: de la perna aplicată pe faţă, otravă, jungher, ţeapă, săgeată, venin, falcă de măgar, piatră, sabie, paloş, apă (în exces...), mâncare (ioc), foc, spirit... Pardon? Cum spirit, adică? Nu, nu cred că le-or fi spus bancuri până i-au văzut crăpând de râs... A fost mai degrabă o folosire metaforică a cuvântului... Dacă am enumerat toate elementele, de ce nu aş aminti şi spiritul? Ştim noi sigur că nu s-a folosit şi spiritul în uciderea vreunui frate, surori, fiu, fiică, părinte, bunic, sau că nu se va folosi niciodată? Eh? Eh? Bon.

Iată-l deci pe fiul cel uzurpător ajuns în cuib, singur-singurel. Dacă până aici povestea lui semăna îndeajuns de mult cu cea a unui uman mai mult sau mai puţin sus-pus, de aici încolo ea devine de-a dreptul... omenească: începe să-şi exploateze părinţii! Cum, de cele mai multe ori, păsărelele adoptive au minte de curcă beată (în multe privinţe având acelaşi IQ ca şi o bibilică sau un biped - nu neapărat turmentat) ele nu procedează precum ar proceda orice uman inteligent: nu-şi lasă progenitura în izbelişte. Mai mult, drăguţul de tată seamănă foarte mult cu sfântul Iosif din poveste. Nu o ia de gât pe "mamă" pentru ca i-a adus în cuib, în loc de vreo cinci-şase puişori cu cioc coroiat şi cap ţu-guiat, un singur străinaş cu ochi aurii şi cioculeţ gentil, cum am văzut prin filme...Nu întrerupeţi, vă rog! Cum adică cioculeţ gentil? Adică, un cioculeţ mai subţirel şi necoroiat, care ar sta mai bine pe faţă de gentili. Da, pot fi şi inimoşi printre acei gentili, de ce nu?... Dar, să revenim la cucul nostru.

Cucul sau cuca din povestea noastră - nu i-a drămăluit nimeni să vadă de ce sex ar fi - creşte mai ceva ca balaurul din poveste, ajungând în puţin timp ("puţin", ca şi "mult" de altfel, este un termen destul de relativ...) să îi depăşească de câteva ori în mărime pe bunii părinţi adoptivi şi neştiutori. Stă frumos cu ciocul căscat (nu de uimire, deşi ar trebui să se cam mire de propria lui nesimţire) ca părinţii de ocazie să aibă unde lăsa truda lor zilnică. Dar, vine ziua scrisă în destin, iar cucul-cuca îşi întinde aripile, umbrind întregul cuib adoptiv, şi pleacă în lumea lui. De unde, după oarece serenade onomatopeice, va reîncepe ciclul...

De ce a fost nevoie de toata această gargară pe tema cucului? Pentru că, stimaţi ascultători şi ascultătoare, cucul este o pasăre binecuvân-tată de Dumnezeu! I s-a dat inimă şi minte de uman. I s-a dat credinţă în ziua de mâine. I s-a dat fire de ucigaş şi nesimţire de tiran filial. Zic "i s-a dat", pentru că numai un Creator putea creea aşa ceva. Cuci şi oameni. Oameni şi cuci...

Până şi Hristosul a dat o pildă despre păsările "care nu ară şi nici nu seceră", dar de care are de grijă Tatăl. La care altă pasăre se putea El referi cu atâta milă şi înţelegere? Toate celelalte păsări "dau cu sapa", construiesc cuiburi, îşi cresc pruncii, se-adună stol să se apere... Nu-mai cucul, singur ca un... cuc, nu se amestecă deloc cu semenii lui. De ce ar face-o? Să se ia de beregata frăţească? Nici nu-şi pune cuib. Să ajungă să crească puii ALTOR cuci? Dar nu-i pasă, Dumnezeu are grijă de el!

Îs mulţi umani care procedează ca şi cucul. Ca şi el, nu au nevoie de stol. Dacă îşi "toarnă" un cuib, are grijă să-l blindeze cu oţel şi beton, de ajungi să spui că-i inimă şi nu cuib... El îşi mai lasă câte un "ou" prin alte cuiburi, se poartă... Îşi exploatează la sânge părinţii, rudele, copii, prietenii, relaţiile... Nu dă cu sapa, Doamne fereşte! Când ar mai avea vreme să facă bani?...

Doar într-o singură privinţă nu se aseamănă cucul cu noi. Cât timp stă în cuib străin, să zicem de... mierlă, acesta ţine ciocul mic. A aflat că fiecare pasăre pre limba ei piere! Aşa că îşi ţine pliscul. La mierlă face ca mierla, la vrăbii ca vrabia... Când îi cresc aripile, o-ntinde. Probabil ştie că părinţii cu pene, oricât de mic creier ar avea, dacă l-ar auzi spunân chiar şi un "cu-cu", l-ar da de-a dura din cuib de nu s-ar vedea!

Dar noi, nu. Abia văzuţi în cuib străin, cum ne regăsim tupeul. Începem să comentăm: "Nu-s pe Pământ părinţi adoptivi mai tâmpiţi decât ai noştri!" "Cuibul e prea strâmt, iar paiele din el nu-s de calitate!" "Stratul de puf nu acoperă TOTAL beţele folosite ca armătură!" "Viermişorii şi gâzuliţele aduse nu sunt "grade A", ci sunt aduse de prin orezării, de la chimnici" "Şi apoi, ar fi cazul să mai aducă şi câte o trufanda!" "Nu apreciază îndeajuns norocul care a dat peste ei, trezindu-se cu un cuc de toată frumuseţea!" "Ar trebui să fie mai harnici şi mai inventivi: în timp ce ne hrănesc să ne cânte şi vreun tril..." "Ar fi cazul să înveţe şi ei să pronunţe, măcar din când în când, sunetele sublime "cu-cu"!" "Să-i fi dat o şansă în plus, având înţelepciunea să "cureţe" cuibul de alte ouă înainte de sosirea lui". "Să organizeze clăci "comunitare" cu păsăretul de pe crăcile vecine - hrana adusă nu-i mai ajunge nici pe-o măsea!" "Nu ar fi rău să-i mai găsească câte o cucă din când în când, căci se plictiseşte de moarte." "După atâţia viermişori, o grăunţă-două de canabis ar face gaură în cer?"

Cam astea spunem, şi multe altele. Spre deosebire de cucul binecuvântat de Dumnezeu, noi ne-am trezit într-un cuib în care puişorii băştinaşi ieşiseră deja din ouă. Trebuie să acceptăm soarta tragică şi nedreaptă, căci n-avem încotro, şi să împărţim viermişorii cu ei. Dar nu-i nimic, avem răbdare şi o groază de nesimţire. Până să ne crească aripile, dăm din coate...

 

(Escu, Prelegeri Neascultate,
Ediţia a II-a)

 

Quote:

Nota Redactorului:

Această conferinţă care a avut loc în binecunoscuta urbe de pe malul lacului a atras câteva proteste vehemente din partea unei părţi a comunităţii româneşti locale. I s-a spus (prieteneşte) profesorului că ar fi bine pentru sănătatea lui să nu mai treacă pe acolo... Încercăm să aflăm dacă a mai folosit cuvântul "cuc" şi în alte conferinţă şi cu ce impact asupra audienţei. Vă vom ţine la curent...